Divizarea societății
palestiniene a atins niveluri nemaiîntâlnite, devenind un obstacol major în
calea oricărei strategii unificate de oprire a ocupației violente a Israelului sau
a ralierii palestinienilor în jurul unui singur obiectiv.
Recentul numit
ministru al Apărării, ultra-naționalistul Avigdor Lieberman înțelege foarte
bine acest lucru. Tactica sa, de la numirea în funcție, este centrată spre a
investi și mai mult în aceste divizări ca o metodă de a fragmenta și mai puternic
societatea palestiniană.
Lieberman este un
extremist, chiar prin comparație cu standardele josnice ale armatei israeliene.
Sunt binecunoscute declarațiile sale violente și rasiste. Printre isprăvile
sale recente se numără și atacul verbal la adresa răposatului Mahmoud Darwish,
cel mai îndrăgit poet palestinian. A mers până într-acolo încât a comparat
poezia lui Darwish – care pledează pentru libertatea poporului său – cu autobiografia
lui Adolph Hitler, Mein Kampf.
Dar aceasta nu este
cea mai revoltătoare afirmație făcută de ministrul israelian. Nu demult,
în 2015, acesta a amenințat să decapiteze cu toporul cetățenii palestinieni ai
Israelului dacă nu sunt loiali „statului evreiesc” și l-a amenințat cu moartea
pe fostul prim-ministru palestinian Ismail Haniyeh.
Lăsând la o parte declarațiile
scandaloase, cea mai recentă manevră a lui Liberman este, de departe, cea mai revoltătoare.
Ministrul israelian al Apărării plănuiește să codifice prin culori comunitățile
palestiniene din Cisiordania ocupată, marcându-le cu roșu și verde, unde verde
înseamnă „bun” și roșu înseamnă „rău”; potrivit acestei codificări, cei „buni”
vor fi răsplătiți pentru comportamentul lor, iar cei „răi” vor suferi pedepse
colective, chiar dacă un singur membru al comunității respective îndrăznește să
se opună ocupației israeliene.
O versiune a
acestui plan a fost încercată acum aproape 40 de ani, dar a eșuat. Faptul că un
asemenea tip de gândire apare în secolul 21 și comunitatea internațională nu
este scandalizată, este consternant.
Cifrarea cu culori
va fi însoțită de o campanie menită să resusciteze fostele miliții numite
„Village Leagues”, încă un experiment israelian eșuat ce avusese ca scop
impunerea unei „alternative” palestiniene de conducere angrenând palestinieni
„de seamă”, nu lideri aleși în mod democratic.
Soluția lui
Lieberman este de a întemeia o conducere, care, precum acele Village Leagues
din anii 70 și 80, în mod cert, va fi privită de către majoritatea palestinienilor
ca fiind colaboratoare și trădătoare.
Dar ce sunt aceste
„Village Leagues” și vor funcționa oare de data aceasta?
Israelul a încercat
dintotdeauna să construiască o conducere alternativă pentru palestinieni. Eforturile
sale au culminat în 1978 cu formarea unui soi de miliții pro-guvernamentale
numite „Village Leagues”. Erau înarmate și beneficiau de protecție militară
israeliană. Spre deosebire de Comitetul Conducerii Naționale și mulți dintre
oficialii aleși în 1976, aceste Ligi nu se luptau cu ocupația. În timp ce
Israelul încerca suprimarea oricărei mișcări naționale palestiniene autentice
și diminuarea influenței pe care o avea PLO (Organizația pentru Eliberarea
Palestinei), Ligile reprezentau o tentativă de impunere a unei forme israeliene
de autonomie limitată.
Datorită disponibilității
lor de a colabora, liderii Ligilor primiseră un rol înlesnitor; banii erau
dirijați prin intermediul lor și primeau diferite beneficii din partea conducătorilor
israelieni. Printr-o serie de ordine militare, Ligile aveau autorizație de la
Israel de a aresta și a băga în închisoare activiștii politici și aveau și sarcini administrative și birocratice cum ar fi emiterea de permise de
condus.
Israelul sperase că
Ligile vor crea și împuternici o conducere palestiniană „moderată” care va fi
de acord să negocieze pe subiectul „autonomiei” – un cuvânt cifrat pentru
auto-guvernare limitată sub ocupație și colonizare israeliană continuă.
Răspunsul palestinienilor
la formarea acestor Village Leagues a constat în greve și demonstrații
coordonate de Comitetul Conducerii Naționale.
În octombrie 1978,
primari palestinieni însoțiți de delegați ai orașelor și diferite
instituții naționaliste, au început o campanie de mobilizare în masă sub
umbrela Comitetului Conducerii Naționale, al cărui principal obiectiv era
contestarea acordului de la Camp David – semnat de Egipt și Israel – și a consecințelor
politice de marginalizare a palestinienilor ale acestuia.
La vremea
respectivă, mișcarea aceasta era cea mai elaborată și unitară rețea de
palestinieni asamblată pe Teritoriile Ocupate. Israelul a suprimat imediat
primarii, liderii unionali și naționaliștii din diversele instituții
profesionale.
Răspunsul național
a fost insistarea asupra unității palestinienilor din Ierusalim, Cisiordania și
Gaza, a musulmanilor și a creștinilor, a palestinienilor de acasă și a celor din
„shattat” sau Diaspora.
Replica israeliană
a fost la fel de fermă. Începând cu 2 iulie 1980, a debutat o campanie de
asasinare a primarilor aleși democratic implicați în această mișcare.
Însă, acordurile de
la Camp David, încercările de eliminare a liderilor naționaliști din
Teritoriile Ocupate și violența accentuată a extremiștilor evrei în Cisiordania
au inspirat proteste în masă, greve generale și confruntări violente între
tineretul palestinian și forțele israeliene.
Guvernul israelian
a trecut la a demite primarii aleși democratic din Cisiordania imediat după ce a stabilit,
în noiembrie 1981, o „Administrație Civilă” pentru a conduce Teritoriile Ocupate direct prin armata sa. Guvernarea militară
avea ca scop marginalizarea oricărui lider palestinian reprezentativ autentic
și cimentarea suplimentară a ocupației. Încă o dată, palestinienii au răspuns
cu o revoltă generală și mobilizare în masă.
Câțiva ani mai târziu,
Israelul avea să recunoască natura artificială a formării sale și faptul că
palestinienii nu puteau fi mobilizați pentru a îmbrățișa viziunea sa de
ocupație militară permanentă și autonomie superficială.
În martie 1984,
guvernul israelian avea să dizolve Ligile.
Nu îl bănuiesc pe
Liberman că ar fi un student perspicace al istoriei, dar ce speră totuși să
obțină cu această manevră?
Alegerile municipale
din 1976 au stimulat energiile palestiniene să obțină unitatea; s-au raliat în
jurul ideilor comune și au găsit o platformă unificatoare în Organizația pentru
Eliberarea Palestinei.
Acum, dezacordul
palestinian este evident. Cearta prelungită dintre Fatah și Hamas a alterat
fundamental discursul naționalist al Palestinei, transformându-l într-un soi de
tribalism politic. Cisiordania și Gaza
sunt separate, nu doar geografic dar și geopolitic. Cei ce o susțin pe Fatah, în
cadrul căreia au loc mai multe lupte, sunt împărțiți mai mult ca oricând între tot
mai contestatul lider Mahmoud Abbas și intrusul dar omniprezentul Mohammed
Dahlan.
Cel mai periculos
este faptul că sistemul de pedepsire sau răsplătire al Israelului pur și simplu
a transformat palestinienii în clase: extrem de săraci, trăind în Gaza și în
Zona C a Cisiordaniei și relativ prosperi, majoritatea dintre ei afiliați
Autorității Palestiniene din Ramallah.
Din punctul de
vedere al lui Liberman, este un moment prielnic pentru reimpunerea acelor „Village
Leagues”. Fie că funcționează sau nu în forma originală, nu are importanță, din
moment ce ideea este aceea de a sădi și mai multă separare, haos social,
conflict politic în rândul palestinienilor, și, poate, reproducerea scurtului
război civil din Gaza din vara lui 2007.
Comunitatea
internațională ar trebui să respingă în mod categoric asemenea planuri arhaice
și o asemenea gândire distructivă și să forțeze Israelul să respecte legea
internațională, drepturile omului și alegerile democratice ale
poporului palestinian.
Puterile care și-au
asumat rolurile de „comisionari ai păcii” și gardieni ai legii internaționale
trebuie să înțeleagă că Israelul este expert în a porni incendii, dar aproape
niciodată nu este capabil să le stingă. Și dintre toți oamenii, lui Lieberman,
bodyguardul de club originar din Basarabia – transformat în politician –
transformat în ministru al Apărării – nu trebuie să i se permită să codifice pe
culori comunitățile palestiniene, să recompenseze și să pedepsească după cum i
se năzare.
O scurtă privire în
trecut ne va spune că tacticile lui Lieberman vor eșua; dar întrebarea este: cu
ce cost?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu