de Amira Hass
S-a întors seria
furibundă a atacurilor prin înjunghiere? Valul de teroare este în plin avânt? Vă
înșelați, doamnelor și domnilor. Valul este un ocean, teroarea nu a încetat
vreo secundă și indecența acesteia este tot mai accentuată. Însă nu este numită
în mod corespunzător – este etichetată drept „securitate” și autorii săi se
plimbă în libertate, supunându-se ordinelor de a hărțui patru milioane de ființe
umane.
Aveți nevoie de
traducere? Regimul nostru militar impus ce durează de zeci de ani este teroarea
în ceea ce-i privește pe palestinieni.
Și eu cred că este
teroare, deoarece oamenii sunt hărțuiți până în punctul în care viețile le sunt
luate iar sănătatea, starea de bine și bunurilor lor sunt vătămate, toate
pentru beneficiul stăpânilor noștri, în numele obținerii de câștiguri politice,
economice și teritoriale cum ar fi Sussia sau Kfar Adumim, pământurile fertile
din Valea Iordanului sau exportul de armament. Terorizarea este scopul a zeci
de mii de bărbați înarmați răspândiți de-a lungul Iudeei și Samariei, la fel și
în Ierusalimul unit. Sunt înspăimântători deoarece au fost trimiși să apere un
ordin diabolic de deposedare.
O persoană înarmată
cu o mitralieră se uită într-o oglindă și este speriată de imaginea cuiva care
îndreaptă către ea țeava unei puști. Aceasta nu este o iluzie optică ci una
cognitivă. Se pare că noi nu ne putem vedea ca fiind cauza, agresorii
și da, teroriștii în ochii celor ce încă de la naștere au trăit sub legile noastre
militare, cu armele noastre, cu tancurile, avioanele, elicopterele și dronele
azvârlind foc ucigaș asupra lor.
Nu putem recunoaște
terorismul? Corecție. Refuzăm să ne vedem ca fiind cauza. Într-un reflex
pavlovian banalizat și exasperant, presa noastră numește înjunghierile un „val”
în timp ce ne îndoapă cu analize erudite care ne explică în mod repetat de ce
„calmul” a luat sfârșit. Este și jalnic de-a dreptul. „O teroristă de 13 ani a
încercat să înjunghie un soldat la punctul de control Eliyahu. A fost împușcată
și rănită ușor”, a relatat Channel 7, canalul TV pentru colonistul meditativ. Relatarea
a rămas neschimbată chiar și după ce s-a descoperit că geanta „suspicioasă” pe
care o purta fata nu conținea nimic din ce ar fi putut pune în pericol soldații
(cum ar fi un cuțit, o șurubelniță sau un creion ascuțit). Un știrist de la
Israel Radio a continuat să-i definească mișcările de la punctul de control ca
o tentativă de atac. Redactorii și comentatorii vin și pleacă, dar titlul rămâne:
„Palestinienii au început să ne atace din nou, vai de noi, săracii nefericiți
din ghetou.”
Titlul „Griji în
legătură cu erupția de incidente [de securitate]” este expus foarte vizibil pe
pagina site-ului web Haaretz. Nu este acolo ca să adune rapoarte despre
schilodirea duzinilor de tineri palestinieni de către soldații IDF care trag în
genunchii lor cu gloanțe Ruger. Nu există vreun titlu similar care să semnaleze
erupția de interdicții de călătorie impuse celor din Gaza, nici valul de
atacuri ale soldaților israelieni care ucid palestinieni ce nu le-au amenințat
viețile în niciun fel: în al-Fawar (Mohammed Hashas), în Silwad (Iyad Hamed), în
Shoafat (Mustafa Nimer). Nu veți găsi un titlu care să rezume bacanala zilnică
a raidurilor militare (cel puțin 116 între 9 și 21 septembrie). De exemplu, în Bil’in
în dimineața miercurii trecute: nefericiții din ghetou au dat buzna în casele
activiștilor din Comitetul pentru Rezistența Populară, înspăimântând copii și
confiscând (furând) computere și celulare. Rapoartele au comunicat că nu au
existat victime printre forțele israeliene. Numai realitatea este o victimă neraportată.
Se raportează că a
apărut un nou val de teroare doar atunci când evreii, soldații și polițiștii de
frontieră sunt răniți sau se simt amenințați. Zecile de mii de rapoarte și
relatări, în special în Haaretz, despre permanenta violență israeliană militară
și birocratică se disipează de parcă ar fi accidente întâmplătoare. Șirul continuu
și intolerabil de hărțuire deliberată a palestinienilor, care derivă din faptul
că noi suntem un ocupator militar străin, nu este perceput de senzorii
jurnalistici ca un continuum.
Jurnalismului îi
plac dramele și tragediile. Când dezastrul este permanent, nu mai este o știre,
mai ales atunci când cauza dezastrului suntem noi. Rutina calamităților pe care
le aducem pe capul palestinienilor nu există în realitatea Israelului. De aceea
nu există în mod regulat titluri și absența unor asemenea titluri creează în
mințile noastre o realitate în care totul este bine. Și apoi vine o altă
realitate, cu oameni care întreabă „ce au palestinienii ăștia de ne atacă
iar?”
Un cetățean
iordanian și șase palestinieni, inclusiv patru minori, au fost uciși de
focurile de armă israeliene în mai puțin de o săptămână, în timpul tentativelor
de atacuri sau în presupusele tentative. Pe 9 septembrie, o bombă de iluminare
a forțelor israeliene l-a ucis pe Abdel Rahman al-Dabbagh, în vârstă de 16 ani,
în timp ce protesta împotriva blocadei din Gaza, lângă gardul ce împrejmuiește
Fâșia. Întrebării dacă nu exista altă modalitate în afară de a-l omorî probabil
i se va răspunde cu aserțiunea că acestea au fost ordinele militare.
Negarea cognitivă
împiedică israelienii să realizeze cât de oprimați sunt palestinienii. Din patru
milioane de victime ale terorii permanente, numai câțiva își exprimă disperarea
prin acțiuni care aproape cu siguranță vor duce la moartea lor. Nu numărul mic
de înjunghieri sau atacuri cu mașina, ci această abținere colectivă de a
riposta în același fel este cea care merită o explicație. Există înțelepciune în
această abținere, deoarece nu este momentul pentru o luptă a maselor. Această abținere
exprimă disperarea deoarece cei care ascultă, cei din lumea asta mare care
ascultă nu sunt cei care decid și cei care decid nu ascultă.
Există și speranță
în abținerea palestiniană: dreptatea și viitorul sunt de partea lor, deoarece
ei luptă pentru libertatea lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu