de Jehad Abusalim
Zilele de vară sunt
lungi, dar în Gaza sunt mai lungi decât și-ar putea imagina cineva. Devin și
mai lungi atunci când electricitatea este tăiată, ceea ce se întâmplă mai tot
timpul. Acesta a fost coșmarul meu diurn de când Israelul a instaurat blocada
asupra Fâșiei Gaza în 2007. Ca să evadezi din el poți citi sau poți vizita un
prieten pentru a sta la taclale, dar când vremea devine fierbinte și umedă,
energia pentru a face aceste lucruri se evaporează. Într-o astfel de zi, de
plictiseală, m-am urcat pe acoperiș. Deși nu era prima oară când priveam
împrejurimile de pe acoperișul casei familiei mele din Deir Al-Balah, m-au
năpădit niște gânduri ce au făcut ca ziua asta să-mi rămână în memorie. M-am
uitat spre est și acolo erau granițele dintre Fâșia Gaza și Israel, m-am uitat
spre vest și acolo era marea. Din exact același loc ambele granițe erau
vizibile, și între ele, scena familiară a nenumăratelor case cenușii
întinzându-se către ambele orizonturi.
În acea clipă,
mi-am amintit o expresie faimoasă folosită de palestinienii din Gaza când se
referă la Fâșie: suntem asediați „min
al-silik ila al-silik” (din gard în gard). Această frază simplă rezumă
realitatea curentă a Gazei: un loc împrejmuit cu garduri de sârmă, înconjurat de
fundături, și în interiorul său, o mare de oameni întemnițată, aproape fără de
speranță sau viitor. Gândurile astea nu m-au părăsit niciodată. M-au urmărit în
cea mai mare parte a timpului petrecut în Gaza, unde am observat cum Fâșia
devine din ce în ce mai aglomerată.
„Din gard în gard” e
o expresie destul de simplă și totuși, reflectă spațiul geografic în care trăiesc
palestinienii. Pentru ei, „gardul” este cea mai vătămătoare manifestare a
cuceririi Zioniste din 1948 și a continuității acesteia până în prezent. Gardul
este o barieră fizică impusă de o forță externă care împarte ceea ce palestinienii
din Gaza consideră a fi pământul lor istoric și care i-a împiedicat să se
întoarcă în satele și orașele natale. Gardul este o amintire constantă a
rupturii cauzate de războiul din 1948, care a alungat mulți palestinieni din
orașele și satele lor, din teritoriul care astăzi se numește Israel. Chiar
atunci când unii gazani se referă la linia de armistițiu din 1949, linie care a
fost trasată în urma războiului din 1948, puțini se referă la ea ca la o
graniță. Cei mai mulți o numesc în arabă „al-silik”
– literalmente „sârmă” sau „gard”. Pe scurt, pentru palestinienii din Gaza,
gardul evocă Nakba, chinul refugiaților și ocupația. Gardul, ca barieră fizică
împotriva reîntoarcerii refugiaților, a reprezentat începutul tragediei. Astăzi,
gardul reprezintă continuitatea acesteia. Și din moment ce gardul a cauzat
problema, soluția trebuie să includă înlăturarea sa. Gardul reprezintă istoria
pe care palestinienii din Gaza nu vor s-o uite și nicio cantitate de ajutoare
nu îi va putea determina să o facă.
Înțelegerea contextului
istoric în care a apărut Fâșia Gaza cu problemele și crizele sale este cheia
pentru ca realitatea prezentă a Gazei să aibă vreun sens. Elementul central al
acestui context istoric este Nakba (catastrofa) din 1948, deoarece acesta a
fost momentul rupturii spațiale și teritoriale trăite de majoritatea celor care
au devenit refugiați în Gaza. În acest sens, Nakba nu este o istorie ce aparține
trecutului, istoria sa este trăită în prezent: de aleile strâmte ale
înghesuitelor tabere de refugiați, de femeile care își părăsesc în fiecare
dimineață sărăcăcioasele locuințe pentru a primi ajutoarele alimentare, de
copiii desculți ce joacă fotbal pe plaja Gazei și de pământurile satelor depopulate
ce se află imediat dincolo de gard, încă vizibile de pe acoperișurile taberelor
de refugiați. Nakba încă este prezentă în Gaza, nu doar prin continuitatea
statutului de refugiați, ci și prin continuitatea rupturii pe care a provocat-o
catastrofa.
Fâșia Gaza s-a născut
din Nakba. Înainte de 1948, „Fâșia” (Qita’ în limba arabă) nu exista ca unitate
geografică. Înainte de 1948, Gaza era un „district” (Qada’), o regiune
administrativă a Palestinei Mandatorii, așa cum a fost în timpul celor patru
secole de guvernare otomană. Spre sfârșitul Mandatului Britanic, zona
sub-districtului Gaza din 1948 avea 1196,5 kilometri pătrați ce includeau trei
orașe importante: Gaza, al-Majdal (acum Așkelon) și Khan Younis, pe lângă 53 de
orașe și sate. De-a lungul istoriei, zona districtului Gaza s-a schimbat în dimensiune,
dar timp de secole și-a păstrat mare parte a regiunii ce era inclusă în
sub-districtul Gaza în ajunul lui 1948.
În timpul războiului,
Israelul a ocupat zone dincolo de cele alocate statului majoritar evreiesc de
către Planul de Partiție din 1947 al Națiunilor Unite. Forțele israeliene au
cucerit 78% din Palestina Mandatorie, procent ce includea 70% din
sub-districtul Gaza. Ceilalți 365 de kilometri pătrați rămași din districtul Gaza
au revenit administrației egiptene, prima care a folosit termenul de „Fâșie”. Potrivit
lui Ghazi Sourani, expresia „Fâșia Gaza” a fost menționată într-un decret al
președintelui egiptean Muhammad Najib din 1954, prin care îl desemna pe Amir-Alay
Abdullah Refa’at guvernator administrativ al Fâșiei Gaza cu noile sale granițe
ce începeau de la orașul Rafah în sud, până la Beit Hanoun în nord.
Până când s-a
semnat armistițiul, în jur de 200.000 de refugiați ajunseseră deja în Fâșie și
se strânseseră în opt tabere. Spre deosebire de mulți refugiați ce și-au căutat
adăpost în țările arabe vecine, noii veniți din Gaza nu au fost niciodată
departe de casele lor de origine. Dincolo de liniile de armistițiu, își puteau
vedea vechile sate. După Războiul de Șase Zile din 1967 și începutul ocupației
și administrației militare israeliene, acestor refugiați li s-a permis să
călătorească în Israel cu autorizații speciale și au putut astfel să-și vadă orașele
și satele dar nu li s-a mai permis niciodată să se întoarcă. Unii dintre
locuitorii originali ai Gazei, dintre care mulți erau proprietari cu mai multe
case sau pământuri, chiar au continuat să-și păstreze titlurile de proprietate
ale pământurilor de dincolo de liniile de demarcație. Majoritatea refugiaților
din Gaza au venit din societăți rurale, erau țărani care lucraseră pământurile
proprietarilor gazani. Din 1948, aceeași țărani au trăit în tabere de refugiați
lângă vechile familii și clanuri de proprietari în interiorul a ceea ce a
devenit Fâșia Gaza.
În 1950, Knessetul
israelian a elaborat „Legea Reîntoarcerii” care le permitea doar evreilor să se
„întoarcă” în Israelul propriu-zis (teritoriul ce devenise Israel), în timp ce
politica față de refugiații palestinieni răspândiți de-a lungul granițelor și
liniei de demarcație era clară: nu au voie să se reîntoarcă. În jurul Fâșiei
Gaza linia de demarcație a devenit de netrecut.
Istoria de după
Nakba ne arată că refugiații palestinieni din Gaza s-au opus liniei de demarcație.
Pentru ei, pământul de dincolo de linie reprezenta un paradis pierdut în care
generații de refugiați tânjeau să se reîntoarcă. Celor din prima generație de
refugiați le-a luat timp să înțeleagă că linia de demarcație devenise, practic,
imposibil de trecut. În cartea sa despre istoria Gazei, Jean-Pierre Filiu
vorbește despre o serie de încercări ale refugiaților de a intra în orașele și
satele lor, inclusiv fermieri care au încercat să-și cultive terenul. Asemenea tentative
au fost oprite cu brutalitate de către rezidenții chibuțurilor și soldații
israelieni din avanposturile localizate lângă linia de demarcație și au dus la
moartea multora. În timpul acestei perioade, linia armistițiului a început să
se transforme într-o frontieră a confruntării și rezistenței, în ciuda naturii
sale artificiale. Mai târziu, linia de demarcație avea să ia forma fizică a
unui gard de sârmă care a rămas întipărit în conștiința și memoria colectivă
palestiniană ca un monument atât fizic cât și simbolic al rupturii și al
deconectării teritoriale și emoționale.
Metafore precum cea
„din gard în gard” le amintesc palestinienilor din Gaza – atât refugiați cât și
nativi – de pierderile, de tragedia lor și de anormalitatea gardului ce le
împarte pământul și îi împiedică să se întoarcă acasă. Nu doar că aceste
granițe sunt trasate în mod artificial și impuse cu forța brută, dar și accentuează
nebunia extremă de a împrejmui cu garduri de sârmă o populație întreagă în cea
mai mare închisoare în aer liber din lume, doar pentru că Israelul dorește să
păstreze o majoritate demografică evreiască. Criza din Gaza ar putea fi
rezolvată mâine, dacă populației majoritar refugiate i s-ar permite să se
întoarcă acasă, dar lucrul acesta pare ignorat complet de discursul umanitar. Tragedia
din Gaza trebuie înțeleasă prin intensitatea pierderii, mai ales deoarece, în
cazul micuței Fâșii, ceea ce s-a pierdut este la doar la câțiva pași de mulți refugiați
care încă își pot vedea vechile sate și orașe dincolo de gard.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu