vineri, septembrie 23, 2016

Gaza, din gard în gard




de Jehad Abusalim

Zilele de vară sunt lungi, dar în Gaza sunt mai lungi decât și-ar putea imagina cineva. Devin și mai lungi atunci când electricitatea este tăiată, ceea ce se întâmplă mai tot timpul. Acesta a fost coșmarul meu diurn de când Israelul a instaurat blocada asupra Fâșiei Gaza în 2007. Ca să evadezi din el poți citi sau poți vizita un prieten pentru a sta la taclale, dar când vremea devine fierbinte și umedă, energia pentru a face aceste lucruri se evaporează. Într-o astfel de zi, de plictiseală, m-am urcat pe acoperiș. Deși nu era prima oară când priveam împrejurimile de pe acoperișul casei familiei mele din Deir Al-Balah, m-au năpădit niște gânduri ce au făcut ca ziua asta să-mi rămână în memorie. M-am uitat spre est și acolo erau granițele dintre Fâșia Gaza și Israel, m-am uitat spre vest și acolo era marea. Din exact același loc ambele granițe erau vizibile, și între ele, scena familiară a nenumăratelor case cenușii întinzându-se către ambele orizonturi.

În acea clipă, mi-am amintit o expresie faimoasă folosită de palestinienii din Gaza când se referă la Fâșie: suntem asediați „min al-silik ila al-silik” (din gard în gard). Această frază simplă rezumă realitatea curentă a Gazei: un loc împrejmuit cu garduri de sârmă, înconjurat de fundături, și în interiorul său, o mare de oameni întemnițată, aproape fără de speranță sau viitor. Gândurile astea nu m-au părăsit niciodată. M-au urmărit în cea mai mare parte a timpului petrecut în Gaza, unde am observat cum Fâșia devine din ce în ce mai aglomerată.

„Din gard în gard” e o expresie destul de simplă și totuși, reflectă spațiul geografic în care trăiesc palestinienii. Pentru ei, „gardul” este cea mai vătămătoare manifestare a cuceririi Zioniste din 1948 și a continuității acesteia până în prezent. Gardul este o barieră fizică impusă de o forță externă care împarte ceea ce palestinienii din Gaza consideră a fi pământul lor istoric și care i-a împiedicat să se întoarcă în satele și orașele natale. Gardul este o amintire constantă a rupturii cauzate de războiul din 1948, care a alungat mulți palestinieni din orașele și satele lor, din teritoriul care astăzi se numește Israel. Chiar atunci când unii gazani se referă la linia de armistițiu din 1949, linie care a fost trasată în urma războiului din 1948, puțini se referă la ea ca la o graniță. Cei mai mulți o numesc în arabă „al-silik” – literalmente „sârmă” sau „gard”. Pe scurt, pentru palestinienii din Gaza, gardul evocă Nakba, chinul refugiaților și ocupația. Gardul, ca barieră fizică împotriva reîntoarcerii refugiaților, a reprezentat începutul tragediei. Astăzi, gardul reprezintă continuitatea acesteia. Și din moment ce gardul a cauzat problema, soluția trebuie să includă înlăturarea sa. Gardul reprezintă istoria pe care palestinienii din Gaza nu vor s-o uite și nicio cantitate de ajutoare nu îi va putea determina să o facă.

Înțelegerea contextului istoric în care a apărut Fâșia Gaza cu problemele și crizele sale este cheia pentru ca realitatea prezentă a Gazei să aibă vreun sens. Elementul central al acestui context istoric este Nakba (catastrofa) din 1948, deoarece acesta a fost momentul rupturii spațiale și teritoriale trăite de majoritatea celor care au devenit refugiați în Gaza. În acest sens, Nakba nu este o istorie ce aparține trecutului, istoria sa este trăită în prezent: de aleile strâmte ale înghesuitelor tabere de refugiați, de femeile care își părăsesc în fiecare dimineață sărăcăcioasele locuințe pentru a primi ajutoarele alimentare, de copiii desculți ce joacă fotbal pe plaja Gazei și de pământurile satelor depopulate ce se află imediat dincolo de gard, încă vizibile de pe acoperișurile taberelor de refugiați. Nakba încă este prezentă în Gaza, nu doar prin continuitatea statutului de refugiați, ci și prin continuitatea rupturii pe care a provocat-o catastrofa.

Fâșia Gaza s-a născut din Nakba. Înainte de 1948, „Fâșia” (Qita’ în limba arabă) nu exista ca unitate geografică. Înainte de 1948, Gaza era un „district” (Qada’), o regiune administrativă a Palestinei Mandatorii, așa cum a fost în timpul celor patru secole de guvernare otomană. Spre sfârșitul Mandatului Britanic, zona sub-districtului Gaza din 1948 avea 1196,5 kilometri pătrați ce includeau trei orașe importante: Gaza, al-Majdal (acum Așkelon) și Khan Younis, pe lângă 53 de orașe și sate. De-a lungul istoriei, zona districtului Gaza s-a schimbat în dimensiune, dar timp de secole și-a păstrat mare parte a regiunii ce era inclusă în sub-districtul Gaza în ajunul lui 1948.

În timpul războiului, Israelul a ocupat zone dincolo de cele alocate statului majoritar evreiesc de către Planul de Partiție din 1947 al Națiunilor Unite. Forțele israeliene au cucerit 78% din Palestina Mandatorie, procent ce includea 70% din sub-districtul Gaza. Ceilalți 365 de kilometri pătrați rămași din districtul Gaza au revenit administrației egiptene, prima care a folosit termenul de „Fâșie”. Potrivit lui Ghazi Sourani, expresia „Fâșia Gaza” a fost menționată într-un decret al președintelui egiptean Muhammad Najib din 1954, prin care îl desemna pe Amir-Alay Abdullah Refa’at guvernator administrativ al Fâșiei Gaza cu noile sale granițe ce începeau de la orașul Rafah în sud, până la Beit Hanoun în nord.

Până când s-a semnat armistițiul, în jur de 200.000 de refugiați ajunseseră deja în Fâșie și se strânseseră în opt tabere. Spre deosebire de mulți refugiați ce și-au căutat adăpost în țările arabe vecine, noii veniți din Gaza nu au fost niciodată departe de casele lor de origine. Dincolo de liniile de armistițiu, își puteau vedea vechile sate. După Războiul de Șase Zile din 1967 și începutul ocupației și administrației militare israeliene, acestor refugiați li s-a permis să călătorească în Israel cu autorizații speciale și au putut astfel să-și vadă orașele și satele dar nu li s-a mai permis niciodată să se întoarcă. Unii dintre locuitorii originali ai Gazei, dintre care mulți erau proprietari cu mai multe case sau pământuri, chiar au continuat să-și păstreze titlurile de proprietate ale pământurilor de dincolo de liniile de demarcație. Majoritatea refugiaților din Gaza au venit din societăți rurale, erau țărani care lucraseră pământurile proprietarilor gazani. Din 1948, aceeași țărani au trăit în tabere de refugiați lângă vechile familii și clanuri de proprietari în interiorul a ceea ce a devenit Fâșia Gaza.

În 1950, Knessetul israelian a elaborat „Legea Reîntoarcerii” care le permitea doar evreilor să se „întoarcă” în Israelul propriu-zis (teritoriul ce devenise Israel), în timp ce politica față de refugiații palestinieni răspândiți de-a lungul granițelor și liniei de demarcație era clară: nu au voie să se reîntoarcă. În jurul Fâșiei Gaza linia de demarcație a devenit de netrecut.

Istoria de după Nakba ne arată că refugiații palestinieni din Gaza s-au opus liniei de demarcație. Pentru ei, pământul de dincolo de linie reprezenta un paradis pierdut în care generații de refugiați tânjeau să se reîntoarcă. Celor din prima generație de refugiați le-a luat timp să înțeleagă că linia de demarcație devenise, practic, imposibil de trecut. În cartea sa despre istoria Gazei, Jean-Pierre Filiu vorbește despre o serie de încercări ale refugiaților de a intra în orașele și satele lor, inclusiv fermieri care au încercat să-și cultive terenul. Asemenea tentative au fost oprite cu brutalitate de către rezidenții chibuțurilor și soldații israelieni din avanposturile localizate lângă linia de demarcație și au dus la moartea multora. În timpul acestei perioade, linia armistițiului a început să se transforme într-o frontieră a confruntării și rezistenței, în ciuda naturii sale artificiale. Mai târziu, linia de demarcație avea să ia forma fizică a unui gard de sârmă care a rămas întipărit în conștiința și memoria colectivă palestiniană ca un monument atât fizic cât și simbolic al rupturii și al deconectării teritoriale și emoționale.

Metafore precum cea „din gard în gard” le amintesc palestinienilor din Gaza – atât refugiați cât și nativi – de pierderile, de tragedia lor și de anormalitatea gardului ce le împarte pământul și îi împiedică să se întoarcă acasă. Nu doar că aceste granițe sunt trasate în mod artificial și impuse cu forța brută, dar și accentuează nebunia extremă de a împrejmui cu garduri de sârmă o populație întreagă în cea mai mare închisoare în aer liber din lume, doar pentru că Israelul dorește să păstreze o majoritate demografică evreiască. Criza din Gaza ar putea fi rezolvată mâine, dacă populației majoritar refugiate i s-ar permite să se întoarcă acasă, dar lucrul acesta pare ignorat complet de discursul umanitar. Tragedia din Gaza trebuie înțeleasă prin intensitatea pierderii, mai ales deoarece, în cazul micuței Fâșii, ceea ce s-a pierdut este la doar la câțiva pași de mulți refugiați care încă își pot vedea vechile sate și orașe dincolo de gard.



Niciun comentariu: