de Iqbal Jassat
Luna
septembrie poartă amintiri dureroase pentru palestinieni. Este
marcată de activități comemorative evocând ororile brutalelor și sângeroaselor
masacre israeliene. Fără excepție, palestinienii ca și colectiv își amintesc
acele tragice evenimente care le-au răpit prieteni dragi și membri ai
familiilor.
O asemenea catastrofă a fost masacrul din 1982
în taberele de refugiați Sabra și Shatila din Beirut, când soldații israelieni
au înlesnit masacrarea civililor palestinieni într-un week-end de orgie
sângeroasă. Nu degeaba istoricii au descris trupele lui Ariel Sharon ca cele ce
„măcelăresc copiii” și „sfârtecă stomacurile femeilor însărcinate”. Într-adevăr,
ce poate fi mai sinistru decât „a paria pe sexul embrionilor” la modul propriu?
Răposatul profesor Edward Said a descris acest
masacru ca o tentativă concertată, deliberată de a-i priva pe palestinieni de
identitatea lor națională și, așa cum a remarcat jurnalistul Robert Fisk,
duhoarea nedreptății încă persistă în taberele în care 1.700 de palestinieni au
fost uciși cu sălbăticie acum 34 de ani. Pot atesta acest lucru, deoarece am
vizitat Sabra și Shatila în 2003 și am avut privilegiul de a vorbi cu familiile
îndurerate și cu numeroși activiști care marcau ceea ce atunci însemna a 21-a
aniversare a atrocității. Taberele servesc ca amintire despre criminalii de
război și aliații acestora din Londra, Paris și Washington, care continuă să se
sustragă justiției.
Același lucru poate fi spus despre liderii
arabi. În timp ce aceste surogate ale Vestului și-au exprimat în mod constant
durerea față de victimele atacurilor de pe 9/11, nu au îndrăznit să viziteze
mormintele în masă de la Sabra și Shatila. „Arabii potențează sângerarea
inimilor palestiniene”, scria Fisk, „dar costurile unei călătorii până la
Beirut probabil că sunt prea mari zilele astea – și care dintre ei și-ar dori
să-i ofenseze pe israelieni sau americani?”
Pe măsură ce diversele orori comise împotriva
palestinienilor sunt reamintite, poate suna ciudat – nu în ultimul rând pe
măsură ce pelerinii încep să se întoarcă după ce au săvârșit Haji într-o stare
de înaltă spiritualitate – că „Gardianul” orașelor sfinte Makkah și Madinah
caută cu frenezie „normalizarea” relațiilor cu Israelul. Arabia Saudită, un
stat creat de britanici, și-a scos în sfârșit masca. Departe de a fi solidară
cu Palestina, monarhia saudită s-a folosit mereu de cauza palestiniană pentru
fotbalul politic. Suportul financiar al Riyadh-ului pentru sângeroasa lovitură
militară egipteană care a lăsat-o pe marea putere nord-africană fără
democrație, permițându-i lui Abdel Fattah Al-Sisi să-și mențină gheara strânsă
pe granița Rafah și astfel să izoleze Fâșia Gaza de lumea exterioară, este
dovada trădării saudite.
Acum, în toiul apelurilor din întreaga lume pentru
întărirea solidarității și căutarea dreptății, vestea șocantă deși nu surprinzătoare
este că administrația americană a președintelui Barack Obama a răsplătit
Israelul cu un ajutor militar de 38 de miliarde de dolari din 2019 până în
2028. Acest ajutor reprezintă cea mai mare tranșă pe care Statele Unite au
acordat-o vreodată unei țări.
Fără precedent ca anvergură și cu un dispreț
profund față de dosarul Israelului privind violările atroce ale drepturilor
omului, SUA i-au făcut cadou lui Netanyahu și clicii sale de rasiști de extremă
dreapta din guvern, cel mai mare ajutor militar din istoria Statelor Unite.
„Aceasta este cea mai recentă reflectare a devotamentului meu neclintit față de
securitatea statului Israel”, a proclamat Obama fără pic de rușine, oglindind
narativa defectă ce sprijină politicile externe dezastruoase ale Americii care continuă
să semene haos peste tot în lumea musulmană.
O asemenea imoralitate a Statelor Unite și a
Arabiei Saudite este înrudită cu a dansa pe mormintele de la Sabra și Shatila.
Ea spune palestinienilor „Nu ne pasă de suferința voastră; interesul nostru
național depășește orice altceva.”
Saudiții și-au predat fragila siguranță
proiectului Zionist, așa cum au făcut majoritatea oligarhiilor arabe. Istoria palestiniană,
mai ales începând cu 1967, este suprasaturată de comportamentul trădător al
liderilor arabi. Rolul lor de complici permite Israelului să continue jefuirea
pământurilor palestiniene în colonialismul său nemărginit; ar fi de-a dreptul umilitor pentru
saudiți dacă ar îndrăzni să se aventureze pe tărâmul unei introspecții
serioase.
Poate este demn de atenție să ne amintim acum
de unul din rezultatele trădării guvernului egiptean condus de Anwar Sadat. Pe 17
septembrie 1978, acum 38 de ani și cu exact 4 ani înainte de masacrul din Sabra
și Shatila, Sadat și prim-ministrul de atunci (odinioară terorist al organizației
paramilitare Irgun) Menachem Begin au semnat Acordurile Camp David la Casa Albă
în fața presei din lumea întreagă.
Era imaginabil ca, dat fiind celebrul său
trecut terorist, Begin să poată fi privit ca un onorabil „partener” de pace? În
1946, Irgun, condusă de Begin a ucis 91 de oficiali britanici când gruparea
teroristă a aruncat în aer hotelul King David din Ierusalim, cartierul general
al Mandatului britanic la vremea aceea. Doi ani mai târziu a fost implicat în
masacrul civililor palestinieni de la Deir Yassin, o atrocitate la fel de
înfiorătoare ca Sabra și Shatila. De fapt, președintele Jimmy Carter se pare că
a avut o presimțire rea în legătură cu Begin. În timpul avansării spre
înțelegerea finală, Carter nu a fost prea încântat de ideea lui Begin de a le
oferi palestinienilor simpla autonomie în loc de suveranitate.
În centrul numeroaselor dezacorduri se afla
principiul „inadmisibilității achiziționării de teritoriu prin război”, Begin
respingându-l susținând că reprezintă punctul slab al Acordurilor. Cedând solicitărilor
Israelului, Carter și Sadat au lăsat o moștenire care până și în ziua de azi îi
permite regimului zionist să acționeze cu impunitate ; dacă este acceptată ca
inadmisibilă achiziționarea de teritoriu prin război, atunci Înălțimile Golan,
Cisiordania, Ierusalimul de Est și Fâșia Gaza ar trebui să fie eliberate de sub
Israel fără doar și poate.
Deceniile care au trecut de la Carter la Obama
și de la Sadat la Sisi au văzut cum criminalii de război și ucigașii de copii
au fost premiați în Israel, în loc să fie aduși în fața tribunalului pentru a
se face dreptate. Este o situație stranie care este înțeleasă cel mai bine în
contextul relațiilor de putere exercitate de imperialism: Palestina nu este
doar un teritoriu cucerit, ci reprezintă și un premiu râvnit, deținut de o
elită arogantă de Zioniști care cred în falsa lor invincibilitate.
Însă, coșmarurile au un ciudat obicei de a fi
spaima celor ce violează drepturile umane. Neclintirea Palestinei și
curajoasa sa rezistență fac din coșmarul Israelului unul din ce în ce mai
terifiant. Nu e nevoie să privim mai departe de Amal și Zaytouna, două vase
mici aparținând mișcării „Women’s Boat to Gaza”. Cu un căpitan și un echipaj
alcătuit din femei, dimpreună cu 30 de activiste au pornit să spargă blocada
israeliană asupra palestinienilor asediați pe micuța fâșie, ce durează de 9
ani. Dacă dovezile trecutului merită luate în seamă, atunci aceste femei le vor
cauza coșmaruri politicienilor și oficialilor israelieni pe măsură ce vor
decide cum să reacționeze. Coșmarul Palestinei este transmis israelienilor, și
pe bună dreptate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu