marți, septembrie 20, 2016

Coșmarul Palestinei este transmis Israelului


O imagine de la masacrul din 1982 în taberele de refugiați Sabra și Shatila din Beirut.


de Iqbal Jassat

Luna septembrie poartă amintiri dureroase pentru palestinieni. Este marcată de activități comemorative evocând ororile brutalelor și sângeroaselor masacre israeliene. Fără excepție, palestinienii ca și colectiv își amintesc acele tragice evenimente care le-au răpit prieteni dragi și membri ai familiilor.

O asemenea catastrofă a fost masacrul din 1982 în taberele de refugiați Sabra și Shatila din Beirut, când soldații israelieni au înlesnit masacrarea civililor palestinieni într-un week-end de orgie sângeroasă. Nu degeaba istoricii au descris trupele lui Ariel Sharon ca cele ce „măcelăresc copiii” și „sfârtecă stomacurile femeilor însărcinate”. Într-adevăr, ce poate fi mai sinistru decât „a paria pe sexul embrionilor” la modul propriu?

Răposatul profesor Edward Said a descris acest masacru ca o tentativă concertată, deliberată de a-i priva pe palestinieni de identitatea lor națională și, așa cum a remarcat jurnalistul Robert Fisk, duhoarea nedreptății încă persistă în taberele în care 1.700 de palestinieni au fost uciși cu sălbăticie acum 34 de ani. Pot atesta acest lucru, deoarece am vizitat Sabra și Shatila în 2003 și am avut privilegiul de a vorbi cu familiile îndurerate și cu numeroși activiști care marcau ceea ce atunci însemna a 21-a aniversare a atrocității. Taberele servesc ca amintire despre criminalii de război și aliații acestora din Londra, Paris și Washington, care continuă să se sustragă justiției.

Același lucru poate fi spus despre liderii arabi. În timp ce aceste surogate ale Vestului și-au exprimat în mod constant durerea față de victimele atacurilor de pe 9/11, nu au îndrăznit să viziteze mormintele în masă de la Sabra și Shatila. „Arabii potențează sângerarea inimilor palestiniene”, scria Fisk, „dar costurile unei călătorii până la Beirut probabil că sunt prea mari zilele astea – și care dintre ei și-ar dori să-i ofenseze pe israelieni sau americani?”

Pe măsură ce diversele orori comise împotriva palestinienilor sunt reamintite, poate suna ciudat – nu în ultimul rând pe măsură ce pelerinii încep să se întoarcă după ce au săvârșit Haji într-o stare de înaltă spiritualitate – că „Gardianul” orașelor sfinte Makkah și Madinah caută cu frenezie „normalizarea” relațiilor cu Israelul. Arabia Saudită, un stat creat de britanici, și-a scos în sfârșit masca. Departe de a fi solidară cu Palestina, monarhia saudită s-a folosit mereu de cauza palestiniană pentru fotbalul politic. Suportul financiar al Riyadh-ului pentru sângeroasa lovitură militară egipteană care a lăsat-o pe marea putere nord-africană fără democrație, permițându-i lui Abdel Fattah Al-Sisi să-și mențină gheara strânsă pe granița Rafah și astfel să izoleze Fâșia Gaza de lumea exterioară, este dovada trădării saudite.

Acum, în toiul apelurilor din întreaga lume pentru întărirea solidarității și căutarea dreptății, vestea șocantă deși nu surprinzătoare este că administrația americană a președintelui Barack Obama a răsplătit Israelul cu un ajutor militar de 38 de miliarde de dolari din 2019 până în 2028. Acest ajutor reprezintă cea mai mare tranșă pe care Statele Unite au acordat-o vreodată unei țări.

Fără precedent ca anvergură și cu un dispreț profund față de dosarul Israelului privind violările atroce ale drepturilor omului, SUA i-au făcut cadou lui Netanyahu și clicii sale de rasiști de extremă dreapta din guvern, cel mai mare ajutor militar din istoria Statelor Unite. „Aceasta este cea mai recentă reflectare a devotamentului meu neclintit față de securitatea statului Israel”, a proclamat Obama fără pic de rușine, oglindind narativa defectă ce sprijină politicile externe dezastruoase ale Americii care continuă să semene haos peste tot în lumea musulmană.

O asemenea imoralitate a Statelor Unite și a Arabiei Saudite este înrudită cu a dansa pe mormintele de la Sabra și Shatila. Ea spune palestinienilor „Nu ne pasă de suferința voastră; interesul nostru național depășește orice altceva.”

Saudiții și-au predat fragila siguranță proiectului Zionist, așa cum au făcut majoritatea oligarhiilor arabe. Istoria palestiniană, mai ales începând cu 1967, este suprasaturată de comportamentul trădător al liderilor arabi. Rolul lor de complici permite Israelului să continue jefuirea pământurilor palestiniene în colonialismul său nemărginit; ar fi de-a dreptul umilitor pentru saudiți dacă ar îndrăzni să se aventureze pe tărâmul unei introspecții serioase.

Poate este demn de atenție să ne amintim acum de unul din rezultatele trădării guvernului egiptean condus de Anwar Sadat. Pe 17 septembrie 1978, acum 38 de ani și cu exact 4 ani înainte de masacrul din Sabra și Shatila, Sadat și prim-ministrul de atunci (odinioară terorist al organizației paramilitare Irgun) Menachem Begin au semnat Acordurile Camp David la Casa Albă în fața presei din lumea întreagă.

Era imaginabil ca, dat fiind celebrul său trecut terorist, Begin să poată fi privit ca un onorabil „partener” de pace? În 1946, Irgun, condusă de Begin a ucis 91 de oficiali britanici când gruparea teroristă a aruncat în aer hotelul King David din Ierusalim, cartierul general al Mandatului britanic la vremea aceea. Doi ani mai târziu a fost implicat în masacrul civililor palestinieni de la Deir Yassin, o atrocitate la fel de înfiorătoare ca Sabra și Shatila. De fapt, președintele Jimmy Carter se pare că a avut o presimțire rea în legătură cu Begin. În timpul avansării spre înțelegerea finală, Carter nu a fost prea încântat de ideea lui Begin de a le oferi palestinienilor simpla autonomie în loc de suveranitate.

În centrul numeroaselor dezacorduri se afla principiul „inadmisibilității achiziționării de teritoriu prin război”, Begin respingându-l susținând că reprezintă punctul slab al Acordurilor. Cedând solicitărilor Israelului, Carter și Sadat au lăsat o moștenire care până și în ziua de azi îi permite regimului zionist să acționeze cu impunitate ; dacă este acceptată ca inadmisibilă achiziționarea de teritoriu prin război, atunci Înălțimile Golan, Cisiordania, Ierusalimul de Est și Fâșia Gaza ar trebui să fie eliberate de sub Israel fără doar și poate.

Deceniile care au trecut de la Carter la Obama și de la Sadat la Sisi au văzut cum criminalii de război și ucigașii de copii au fost premiați în Israel, în loc să fie aduși în fața tribunalului pentru a se face dreptate. Este o situație stranie care este înțeleasă cel mai bine în contextul relațiilor de putere exercitate de imperialism: Palestina nu este doar un teritoriu cucerit, ci reprezintă și un premiu râvnit, deținut de o elită arogantă de Zioniști care cred în falsa lor invincibilitate.

Însă, coșmarurile au un ciudat obicei de a fi spaima celor ce violează drepturile umane. Neclintirea Palestinei și curajoasa sa rezistență fac din coșmarul Israelului unul din ce în ce mai terifiant. Nu e nevoie să privim mai departe de Amal și Zaytouna, două vase mici aparținând mișcării „Women’s Boat to Gaza”. Cu un căpitan și un echipaj alcătuit din femei, dimpreună cu 30 de activiste au pornit să spargă blocada israeliană asupra palestinienilor asediați pe micuța fâșie, ce durează de 9 ani. Dacă dovezile trecutului merită luate în seamă, atunci aceste femei le vor cauza coșmaruri politicienilor și oficialilor israelieni pe măsură ce vor decide cum să reacționeze. Coșmarul Palestinei este transmis israelienilor, și pe bună dreptate.



Niciun comentariu: