Regândind teoria „banalității răului”

                   Soldați israelieni arestând un băiat palestinian

A venit momentul să reexaminăm teoria Hannei Arendt. Nu tot răul este banal, cu siguranță nu acela care pune stăpânire pe o națiune cu un simț al superiorității rasiale. Israelul nu este nici nazist, nici fascist sau de apartheid – dar actualul său regim colonialist se aseamănă cu alte regimuri diabolice.

de Eva Illouz

Ce face ca unele regimuri politice să fie diabolice? De ce anumite ființe umane, mai ales dacă aparțin unor majorități etnice, rasiale, religioase sau naționale, își doresc să îi alunge pe ceilalți din casele lor, să le răpească munca, pământul și proprietățile, să-i bage în închisori, să-i tortureze sau să-i ucidă – mai ales dacă cei din urmă sunt membri ai unor grupuri minoritare?

Răutatea inimii umane a preocupat îndelung teologii și filosofii. În 1960, un psiholog social a decis să folosească metodele științei pentru a înțelege natura răului, ce îi face pe oameni să se implice în masacre pe scară largă. În acel scop, a conceput ceea ce avea să devină unul dintre cele mai importante experimente din toate timpurile. Acest om se numea Stanley Milgram și era fiul unor evrei europeni care imigraseră în Statele Unite. Strălucitul psiholog experimental al universității Yale era profund tulburat de genocidul evreilor. După cum a declarat el însuși, imboldul din spatele studiilor sale a provenit direct din Șoah (Holocaust).

Experimentul, care a început să se dezvolte în 1961, a implicat recrutarea subiecților cărora li s-a spus că participă la un studiu care analizează felul în care învață oamenii. Acestora li s-a desemnat fără excepție rolul de „profesor”, în timp ce „elevii” făceau de fapt parte din echipa lui Milgram. Profesorul avea să-i citească elevului o pereche de cuvinte iar apoi avea să revină asupra listei, cerându-i elevului să își amintească cel de-al doilea cuvânt din fiecare pereche. De fiecare dată când elevul dădea un răspuns greșit, îi era administrat un șoc electric, intensitatea acestuia crescând cu fiecare nou răspuns greșit.

 Erau 15 niveluri ale șocului, cel mai puternic dintre ele – marcat „șoc extrem: pericol” – era declarat a fi setat la 450 de volți. Pe măsură ce șocurile deveneau mai intense, „elevul”, care era de fapt un actor, începea să reacționeze tot mai puternic până ajungea să țipe de durere înainte de a cădea într-o muțenie amenințătoare. Dar dacă și când voluntarul spunea că nu vrea să mai continue, că e îngrijorat pentru sănătatea elevului, persoana care supraveghea experimentul răspundea, cu o voce fermă, „trebuie să continui” sau „experimentul îți cere să continui”.

Ce face din acest experiment unul cu adevărat genial este că înainte de a-l demara, Milgram a efectuat un sondaj de opinie asupra unui eșantion larg de oameni și grupuri sociale și le-a cerut să evalueze probabilitatea ca oamenii să administreze șocul cel mai puternic dacă așa li s-ar cere. Aproape toți oamenii chestionați au prezis că procentajul va fi foarte scăzut, că majoritatea vor refuza să coopereze cu cel care ar conduce experimentul.

Rezultatele reale au fost șocante: 65 de indivizi au administrat încărcătura electrică maximă, cea de 450 de volți. Mulți au exprimat disconfort făcând acest lucru (transpirație, tremur, bâlbâială, etc), dar cu toate acestea au mers până la capăt. Așa cum a afirmat Milgram într-un articol din 1974: „Oameni obișnuiți  pur și simplu își duc la capăt sarcina, și fără vreo ostilitate anume din partea lor, pot deveni agenți într-un proces distructiv oribil.” Milgram a identificat obediența față de ierarhie ca fiind crucială în procesul de distrugere a celorlalți.

Acest experiment rezonează cu o altă teză extrem de vehiculată oferită de Hanna Arendt în cartea sa „Eichmann la Ierusalim: un raport asupra banalității răului”. De fapt, procesul lui Adolph Eichmann, acoperit de filosoful politic Arendt, a avut loc tot în 1961, punându-se în mișcare cu câteva luni înainte de experimentele lui Milgram, așa încât nu se poate ca acesta să nu fi fost familiarizat cu tulburătoarea întrebare ridicată de lucrarea lui Arendt: Cataclismul Holocaustului a fost actul unor oameni monstruoși, anormali, atipici sau consecința unei nediagnosticate dar latente boli a unor ființe umane normale, obișnuite?

                                Hannah Arendt, academician și filosof politic

Arendt susținea că Holocaustul nu a fost un act neobișnuit, ci mai degrabă expresia supremă a unei capacități banale și universale de a nu pune întrebări, de a îndeplini ordine, de a avea încredere în superiorii tăi. Analizând cazul lui Eichmann, Arendt ajunsese la concluzia că persoana care a semnat ordinele de ucidere a sutelor de mii de evrei fusese doar o rotiță a unei vaste mașinării birocratice de ucis.

Clasicul studiu din 1992 al lui Christopher Browning despre Batalionul de Poliție de Rezervă 101 (Ordnungspolizei) a furnizat dovezi istorice suplimentare care susțineau teza: Browning a studiat o unitate de rezervă ai cărei membri erau germani obișnuiți din clasa muncitoare, care fuseseră recrutați să servească în Polonia ocupată și în sarcina cărora intra omorârea, prin gloanțe, a zeci de mii de evrei (83.000 în total). Trăgeau de aproape, fără încetare, de dimineața până noaptea, în bărbați, femei, copii, bătrâni, bebeluși. Și deoarece era o misiune înfiorătoare – uniformele lor se îmbibau repede în sânge și erau martori de aproape ai grămezilor de cadavre care se înmulțeau – comandantul lor le-a oferit opțiunea, în timpul unui anume masacru deosebit de sângeros, să nu participe. Cu toate acestea, majoritatea copleșitoare a soldaților a continuat să tragă: au preferat să plece capul în fața presiunii atât din partea superiorilor cât și a colegilor lor.

Din 500, numai 12 (!) au profitat de opțiunea de a nu trage. Chiar și titlul lucrării lui Browning, „Oameni obișnuiți”, subliniază normalitatea oamenilor care sunt capabili de a executa acte monstruoase: oamenii Batalionului de Poliție de Rezervă 101 nu erau naziști devotați și niciunul nu avea un dosar criminal. Pur și simplu au făcut ceea ce au făcut și ceilalți și ceea ce li s-a spus să facă.

Teoriile oferite de Milgram, Arendt și Browning sunt șocant de convergente. Toți au ajuns la concluzia că o explicație-cheie a răului, chiar și în formele cele mai extreme ale acestuia, era o tendință latentă a tuturor ființelor umane: predilecția spre a urma ordine și spre conformare. Teoria „banalității răului” – ideea puterii strivitoare a autorității ierarhice sau a presiunii – universaliza atât victimele cât și criminalii. În același fel în care Holocaustul a devenit simbolul universal al tuturor victimelor rasismului și ale urii, autorii săi au devenit simbolurile universale ale înclinației umane latente de a se manifesta cu brutalitate.

Așa încât, pentru Milgram, Arendt și Browning, un monstru nu are nevoie de coarne și coadă; nici nu trebuie să fie bolnav mintal, un tată defectuos sau un soț crud. Și cel mai surprinzător, monstrul nici măcar nu are nevoie să urască persoana pe care o ucide. Un monstru are nevoie de numai câteva aptitudini banale: să accepte autoritatea fără să pună întrebări, să fie sensibil la presiunea exercitată de grup sau de colegi și să manifeste un soi special de uitare – a umanității ființelor pe care le distruge.

Teoria banalității răului a devenit influentă mai ales în mediul academic, probabil pentru că se potrivește axiomelor psihologiei sociale și ale sociologiei potrivit cărora comportamentul oamenilor este modelat de către grup. Însă teza aceasta are trei defecte și de aceea a venit momentul să o reexaminăm.

Primul defect este acela că face ca însuși răul să fie banal. Dacă toată lumea are un nazist ce doarme înăuntru devine mai dificil să te scandalizeze barbaria. Și face și să fie mai greu să-i culpabilizezi pe cei care comit actele barbare.

Al doilea, teza tinde să decontextualizeze răul: un soldat care împușcă un adolescent care aruncă o piatră la un punct de control devine echivalent cu un soldat care eliberează acid cianhidric într-o cameră de gazare.

Și, într-un final, teoria aceasta ne distrage atenția de la alte forme, poate mai puternice, ale răului – acelea derivate din credința unor oameni că alții le sunt inferiori, că reprezintă un pericol pentru grupul lor și pentru societate și că merită să fie expulzați, închiși sau uciși. Teoria banalității este insuficientă pentru a acoperi disponibilitatea oamenilor de a-i priva pe alții de proprietăți, demnitate și libertate, nu pentru că așa li s-a ordonat, ci dintr-un simț moral al îndreptățirii și al misiunii spirituale. Liderii politici ai regimurilor diabolice nu execută niște ordine atunci când incită la ură împotriva unui grup minoritar, când propun legi rasiste, când încurajează armata și poliția să comită acte violente sau când îi stigmatizează ca trădători pe cei ce încearcă să apere drepturile membrilor grupurilor minoritare. Când fac lucrurile acestea, politicienii acționează potrivit propriilor convingeri. De unde întrebarea: ce trebuie să se întâmple într-o societate pentru ca un grup mare de oameni și reprezentanții acestuia să transforme violența într-o formă de conduită morală?

Într-o importantă lucrare, „Diviser Pour Tuer” („Separă pentru a ucide”), care a inspirat și a dat forma reflecțiilor mele de mai sus, sociologul olandez Abram de Swaan respinge teoria banalității răului analizând condițiile ce precedă genocidele. De Swaan a examinat contextul cultural și cadrul diferitelor națiuni care au masacrat atât de mulți oameni în secolul 20 în întreaga lume. Circa 100 de milioane de oameni, spune de Swaan, au pierit de mâna altor oameni în Congo, Indonezia, Africa de Sud-Vest, China, Mexic, Cambogia, Pakistan, Ruanda, Turcia, Uniunea Sovietică, Yugloslavia și bineînțeles cei din Germania.

                                          Sociologul olandez Abram de Swaan

Genocidele, scrie de Swaan, sunt precedate de două puternice trăsături cognitive și emoționale. Prima este capacitatea unui grup anume de a crea o coeziune internă foarte strânsă, de a se simți unit de un trecut istoric comun puternic și glorios și de o accepțiune împărtășită a unei misiuni; a doua este capacitatea de „des-identificare” cu alte grupuri, de trasare a unei demarcații rigide între „noi” și „ei” – un proces care de obicei are loc după ce grupul minoritar a fost izolat, fizic sau simbolic, de majoritate. Strategiile de izolare pot include plasarea membrilor minorității în ghetouri, obligarea acestora să poarte un semn distinctiv (cum era steaua galbenă)sau ridicarea de ziduri care efectiv să împartă oamenii în „noi” și „ei”. Potrivit lui de Swaan, acestea constituie condițiile necesare (dar nu suficiente) pentru ca masacrele sau genocidele să aibă loc.

Sunt grupurile o sursă a răului?

Identificarea colectivă nu derivă în mod automat din faptul natural și spontan de a te fi născut în același grup. Ea este menținută în mod activ prin credința în unicitatea și măreția grupului. Identificarea cu un grup este facilitată prin expunerea poveștii nașterii acestuia, adesea localizată într-un trecut îndepărtat, în care participă un zeu (sau mai mulți). Unele grupuri chiar au o poveste despre cum au fost alese de către Dumnezeu pentru a îndeplini o anumită misiune pe pământ. Identificarea cu grupul este accentuată mai departe prin sublinierea diferențelor dintre propriul grup și celelalte grupuri.

Naziștii au excelat la ambele lucruri. Au conferit germanilor o presupusă filiație străveche cu arienii. Arienii se aflau în vârful ierarhiei ființelor umane; erau das Herrenvolk (rasa supremă), căreia îi fusese încredințată o misiune specială (de a cuceri pământul și a eradica rasele inferioare – slavii, evreii). Credința într-o descendență comună a facilitat articularea unei vocații mesianice a grupului: naziștii credeau că originile lor nobile îi făceau un popor ales investit cu misiunea izbăvirii lumii.

Istoricul german Hartmut Lehman a arătat că de-a lungul secolului 19, tabăra protestanților religioși devotați și naționaliști din Germania a dezvoltat noțiunea de legământ special între Dumnezeu și germani. Ideea a prins forță mai ales după victoria din 1870 a Germaniei asupra Franței în războiul franco-prusac. Acei protestanți erau cei mai predispuși la aderarea la mișcarea națională germană și la a-i urî pe francezi (care au inventat drepturile umane și Iluminismul), cât și pe socialiștii și liberalii din Germania. Așa cum a formulat Lehman: „Ideea că germanii erau un popor ales și că ar trebui să facă sacrificii speciale pentru a-și recâștiga măreția a fost unul dintre cele mai periculoase și înșelătoare sloganuri naziste după 1933.” Simțul măreției unui grup, al misiunii sale istorice, al superiorității sale, poate construi o puternică narativă colectivă care să îi unească membrii.

Acel simt al unității, al apartenenței la grup este manifestat și prin excluderea zilnică și regulată a celorlalți – prin acte, prin lege și prin ideologie. Naziștii erau rasiști, dar, ironic, erau rasiști înainte de toate deoarece adoptaseră o viziune rasistă asupra lor înșiși pe care au instituționalizat-o prin intermediul mecanismului de stat. Naziștii împărțeau germanii în adevărați și neadevărați, plasând astfel o misticitate a sângelui în centrul naționalității lor. Adevărații germani erau acum definiți prin descendență ca fiind urmașii arienilor.

Adolf Eichmann la tribunalul din Ierusalim unde a fost judecat în 1961 pentru crime împotriva umanității

Filiația și obârșia au transformat germanicitatea într-o rasă. Acesta era încă unul din motivele pentru care naziștii deveniseră atât de preocupați de păstrarea „purității” sângelui și rasei lor. Odată ce descendența a devenit crucială pentru naționalitate, aceasta s-a definit în termeni biologici: cineva ori era născut german ori nu era; ori avea „sânge” german, ori nu. Această concepție rasistă despre ei înșiși a dus la stabilirea unui proces care urmărea puritatea descendenței familiei și demonstra originea ariană. Începând cu aprilie 1933, acest certificat era solicitat tuturor angajaților și oficialilor din sectorul public. Această concepție rasistă a națiunii germane explică mai departe de ce naziștii detestau căsătoriile mixte dintre evrei și germani.

Dacă un german autentic era cineva cu origine ariană – adică dacă cetățenia devenea o chestiune de filiație biologică – era mult mai ușor să transformi peste noapte cetățeni bona fide în non-cetățeni. Naziștii ilustrau astfel ceea ce sociologii știu: și anume, că grupurile nu au granițe intrinseci sau naturale. Această separație – între „noi” și „ei” – poate fi deplasată cu ușurință. Evreii se considerau membri deplini ai națiunilor germane sau franceze până când aceste națiuni i-au „reclasificat” după criterii etnice sau rasiale. Noțiunea nazistă de rasă a împărțit umanitatea în grupuri umane nemiscibile, făcând din amestecare o crimă, semnul unei umanități degenerate.

O caracteristică distinctivă a regimurilor diabolice în general este credința în nevoia păstrării purității rasiale sau etnice sau religioase a grupului dominant, în timp ce grupurile minoritare – fie ele ale „evreilor”, „musulmanilor”, „tutsilor” sau ale „armenilor” – deveneau grupuri calitativ distincte, entități compacte percepute ca fiind în mod fundamental „celelalte”, diferite de majoritate în virtutea unei legi puternice și invizibile. Căsătoriile mixte reprezentau o amenințare periculoasă de poluare a purității rasei.

O asemenea polarizare între grupuri sociale, spune de Swaan, nu se naște peste noapte. Capacitatea de a distinge atât de tranșant între „noi” și „ei” și de a-i privi pe „ei” ca pe elemente străine în mijlocul nostru, este rezultatul unui proces istoric prin care noi moduri de gândire sunt dobândite.

Naziștii ar fi putut inculca obiceiuri noi de a gândi printr-un număr de factori care au mocnit și s-au infiltrat în societatea germană de un deceniu. Germania pierduse Marele Război și într-o țară cu o tradiție militaristă și autoritaristă îndelungată această înfrângere a reprezentat o lovitură aplicată identității și mândriei naționale. Deși Germania fusese un agresor, acasă mulți o priveau ca pe o victimă. Resentimentul față de înfrângerea militară a Germaniei s-a cristalizat în anii ce au urmat armistițiului în jurul „dușmanului din interior”: propaganda politică, presa, mediul academic și clerul religios, toți căzuseră de acord să-i privească pe evrei ca inferiori și periculoși și să-i desemneze pe ei și pe susținătorii lor ca trădători din interior. Aceste temeri erau intensificate de dificultăți economice care au creat un climat general al frustrării în rândul claselor muncitoare și de mijloc. Un antagonism viguros între taberele politice, una internaționalistă și una hiper-naționalistă, era acompaniat de o slăbire progresivă a forțelor democratice, liberale. Toate acestea explică felul în care naziștii au implementat în mod progresiv legi rasiste într-o manieră practic nestingherită.

Concepțiile naziste despre lume deveniseră acceptabile pentru o varietate largă de germani, nu peste noapte, ci printr-un proces gradual de schimbare a normelor. Regimurile politice diabolice rar apar peste noapte. Ele se ivesc după o perioadă în timpul căreia violența față de un alt grup devine în mod gradual normală, în timpul căreia violența verbală și fizică este un fenomen zilnic, este justificată, tolerată și treptat nu mai este observată. Potrivit lui de Swaan, societățile în care violența împotriva unui grup este rutinată și tolerată sunt societățile în care mecanismul civilizației s-a defectat.

„Civilizația” trebuie înțeleasă aici în sensul acordat cuvântului de către sociologul evreu Norbert Elias: un proces istoric în care statul monopolizează treptat violența, le interzice membrilor unei comunități să folosească violența împotriva celorlalți și ajunge să-și însușească, să exercite și să simbolizeze legea care a fost aplicată în mod universal.

Pe măsură ce procesul se desfășoară, statul joacă rolul de pacificator în relațiile dintre membrii săi. Civilizația se creează pe măsură ce oamenii trec prin lentul proces de a învăța să-și țină în frâu agresivitatea, de a acorda altora atenție prin intermediul codurilor politeței, de a împărtăși respectul față de litera legii. Civilizația nu are nimic de-a face cu prezența lui Mozart, a lui Heine, a înaltei tehnologii sau a internetului în mijlocul său. Universalitatea izvorăște în mod natural din societățile „civilizate” deoarece odată ce violența este interzisă, devine mai ușor să îi privești pe ceilalți ca egali și asemănători ție.

În consecință, teoria lui de Swaan este surprinzătoare: civilizația se surpă atunci când un grup din cadrul corpului colectiv începe să-și accentueze în mod excesiv unitatea și coeziunea, excluzând astfel alte grupuri, izolându-le spațial și simbolic. Excesul unității este cel care facilitează nerecunoașterea altor grupuri, încurajând astfel violența (imediat după votul Brexit, Anglia a fost martora unui astfel de colaps al codurilor politeței exprimat sub forma violenței verbale la adresa emigranților polonezi sau letoni). Paradoxul stă aici în faptul că civilizația sucombă prin ceea ce indivizii adesea consideră a fi sentimente pozitive, calde, derivând din apartenența la un întreg mai mare decât ei, la un ansamblu imaginat ca unit și etern.

Puterea evazivă a analogiilor

Întrebarea ce face ca un regim politic să fie unul diabolic a devenit una fierbinte în Israel. Adjunctul șefului de stat-major al armatei israeliene Yair Golan a provocat un scandal acum câteva luni când și-a exprimat teama că Israelul de astăzi conține elemente care amintesc de perioada întunecată a Europei dintre cele două războaie mondiale. Fostul ministru al Apărării Moshe Ya’alon, deloc cunoscut pentru tendințele de stânga, a vorbit despre „derapajul periculos” al țării.

Aceste afirmații, făcute de oameni care nu pot fi suspectați a fi niște pacifiști, ar trebui să pună pe gânduri orice cetățean inteligent și responsabil din Israel. Climatul politic și politicile Israelului din ultimii ani au fost definite ca fiind „fasciste”, „naziste”, „de apartheid” și amintind de Republica Weimar. În acest super-joc al super-analogiilor a devenit greu de identificat ce anume a transformat Israelul într-un stat al răului.

Vreau să spun de la bun început că oricât de mult ne-am opune ocupației, analogia dintre Israel și Germania nazistă trebuie ștearsă de pe harta noastră conceptuală. O țară mică, născută recent, implicată într-un conflict militar prelungit, dominată de o viziune religioasă asupra lumii și angajată într-o inițiativă colonialistă murdară nu poate fi comparată cu o țară veche determinată să domine lumea printr-o viziune seculară și rasistă, angrenată în cucerirea sistematică a pământului și în distrugerea industrială a civililor care nu erau în vreun fel dușmanii săi declarați. A trage o linie directă între un soldat dintr-un lagăr de concentrare și un soldat care împușcă un atacator palestinian zăcând la pământ reprezintă o insultă la adresa inteligenței. Oricât de revoltătoare ar fi ambele situații și oricât ar decurge dintr-un presupus instinct primar de a ucide și a umili – ele apar în contexte foarte diferite.

Teoria „banalității răului” tinde să facă asemenea analogii, dar ignoră diferențele cruciale dintre contextele istorice și de altă natură și în ultimă instanță confundă similaritatea furiei morale cu similaritatea contextelor. Israelul nu este nazist (nu își dorește să cucerească lumea și nu a industrializat oprimarea palestinienilor), nu este fascist (are câteva partide ce se luptă pentru putere și o presă liberă); nici nu controlează un un sistem de apartheid ca în Africa de Sud. Apartheidul nu era parte a unui conflict militar, în timp ce grupul pe care Israelul îl oprimă și îl segregă, al palestinienilor, e și el implicat printr-un sistem de identificare cu dușmani auto-declarați ai Israelului precum Hamas, Hezbollah, Iran, Siria, Liban. Însă mulți din Israel și din lume sunt tot mai îngrijorați de declarațiile și acțiunile politice ale reprezentanților guvernului, așa încât putem vorbi despre un nou regim politic ce preia controlul. Deci care este mai exact actualul regim al Israelului?

Filosoful Ludwig Wittgenstein a oferit un concept care ar putea să îi ajute pe cei dezorientați: activitățile de tipul jocului de cărți, jocurile de interior, jocurile cu mingea și jocurile strategice toate sunt diferite (cu reguli și obiective diferite) și de fapt nu au nimic în comun (Monopoly, Scrabble și șahul nu au nimic în comun). Totuși, spune Wittgensttein, știm că toate sunt jocuri și posedă ceea ce el numește o „trăsătură de familie”. Știm că sunt jocuri în același fel în care recunoaștem trei membri ai unei familii dacă ne uităm la fețele lor, chiar dacă nu putem identifica o trăsătură identică anume. Poate fi o aparență comună a diferitelor obiecte chiar dacă nu putem izola o trăsătură comună suprapusă.

Analogia lui Wittgenstein era pentru limbaj dar o putem folosi pentru a înțelege miza jocului: regimul colonialist actual al Israelului deține o aparență comună cu a altor regimuri diabolice, chiar dacă nu împărtășește cu ele o trăsătură distinctă. Nu este nazist, nu este fascist – și cu toate acestea aparține acelei familii nefericite. Cum știm asta? James Waller – specialist în studierea Holocaustului și a genocidului în general – ne dă un indiciu: „Cele mai mari catastrofe apar atunci când distincțiile dintre război și crimă pălesc; când se dizolvă granița între comportamentul militar și cel criminal, între civilizație și barbarie...Asemenea acte sunt rele umane la scară largă.”

Întrebarea care se impune este următoarea: se estompează distincția dintre război și crimă în Israel? Întrebarea aceasta a fost ilustrată usturător de actul soldatului IDF Elor Azaria, care a împușcat mortal un palestinian rănit aflat la pământ, încălcând regulamentul militar. Nu este întâmplător că povestea aceasta a zguduit societatea israeliană, trimițând acasă un ministru competent al Apărării și băgând zâzanie între clasa politică, armată și populația generală. Asta din cauza întrebării care răsuna în urechile tuturor – se estompează distincția dintre război și crimă în Israel?

    24 martie 2016, soldat israelian țintind un palestinian rănit înainte de a-l împușca

Pentru ca diferența dintre război și crimă împotriva unei populații să se șteargă, statul însuși trebuie să fie sursa și originea violenței cotidiene direcționate către cetățeni obișnuiți. Mai mult, un asemenea stat și reprezentanții săi trebuie să se folosească de o ideologie pentru a justifica violența împotriva grupului minoritar și trebuie să încerce să-i ofere un caracter sacru pentru a o face să pară inevitabilă, necesară și chiar morală.

În Israel rabinatul a jucat un rol tot mai puternic în transformarea naționalității într-o definiție cvasi-rasială, rezervată doar acelui grup care întrunește condițiile biologice clare (procedurile de convertire sunt atât de dificile și umilitoare încât sunt de fapt o manevră politică al cărei scop este descurajarea non-evreilor de la aderarea la poporul evreiesc, întărind astfel concepția biologică potrivit căreia un evreu este cineva născut dintr-o mamă evreică). Nu este întâmplător că în Israel oamenii religioși sunt liderii opiniilor rasiste. Rabinii salariați publici solicită neangajarea arabilor și boicotarea magazinelor care fac asta; acești rabini fac apel la populație să nu-și închirieze sau să-și vândă apartamentele arabilor. Citează adesea din Tora pentru a justifica ideea că viețile evreilor și ale non-evreilor nu sunt egale. De fapt, concepția că evreii și non-evreii sunt copiii Domnului în mod egal este un sacrilegiu pentru mulți evrei religioși, o profanare a iudaismului. Organizația Lehava, care militează pentru interzicerea căsătoriilor interconfesionale și are ca scop păstrarea purității rasiale a evreilor este, așa cum a dezvăluit Haaretz în 2011, finanțată indirect de către statul Israel.

O prohibiție legală a nunților civile și non-ortodoxe împiedică 660.000 de evrei israelieni – inclusiv 364.000 de emigranți din fosta Uniune Sovietică (sau copiii lor) să se căsătorească, deoarece unul sau ambii parteneri ai cuplului nu se potrivesc biologic cu definiția de iudaicitate a rabinilor, din moment ce mama nu este evreică. Un membru al Knessetului ortodox religios a declarat cu mândrie că soția sa nu este dispusă să împartă un salon în același pavilion de maternitate cu o mamă arabă. Soția sa a cerut spitalului să o scoată din grija unui obstetrician arab, deoarece în momentul special al nașterii și-a dorit să fie înconjurată numai de evrei.

O asemenea abordare este obișnuită în rândul unei anumite secțiuni a publicului ortodox și sugerează o definiție rasială a „sanctității”. Ministrul educației, ortodox și el, a ordonat înlăturarea unui roman din programa școlară a liceului deoarece prezenta povestea de dragoste dintre o evreică israeliană și un palestinian din Israel (și acest lucru împotriva recomandării unei comisii profesionale). O asemenea măsură ar fi învrednicit multe state sudiste din SUA înainte ca sclavia să fie abolită.

Un MK (membru al Knessetului), un colonist care în trecut a declarat că arabii israelieni care se întorc împotriva „noastră” ar trebui decapitați a fost promovat la rang de ministru al Apărării. Un MK din Habayit Hayehudi (partidul Jewish Home) a declarat că bătrânii și femeile palestiniene pot fi ținte legitime în timp de război, violând legea internațională elementară. Aceeași femeie este acum ministrul Justiției.

Rabinul–șef al armatei israeliene – cineva care se presupune că oferă îndrumare morală și spirituală în situații de dileme morale extreme – a declarat în trecut că viețile evreilor și ale non-evreilor nu ar putea avea niciodată aceeași valoare. În teritoriile ocupate, armata însăși închide ochii în fața crimelor zilnice împotriva palestinienilor, devenind astfel niște complici la acestea.

Statul Israel adesea trimite la închisoare bărbați, femei și copii palestinieni fără a formula o acuzație împotriva lor, pur și simplu în baza unor vagi bănuieli. O poetă palestiniană – și cetățeană israeliană – care a făcut apel la frații ei arabi să opună rezistență în fața ocupației israeliene a fost aruncată în închisoare.

În acest context, nu este surprinzător că mulți israelieni din publicul general și-au exprimat cu entuziasm sprijinul pentru Elor Azaria (82% dintre cei care au comentat pe rețelele de socializare și-au exprimat suportul față de actul soldatului) și la fel și politicieni importanți. În acest caz, distincția dintre crimă și act de război pălește și armata este tot mai atrasă în acest proces.

A numi toate aceste lucruri evenimente sporadice sau mai puțin semnificative decât faptul că Israelul se bucură de o „democrație vibrantă” este echivalent cu falimentul moral. Aceste acte constituie o matrice coerentă ce își are rădăcinile nu în principiile teoriei Zioniste, ci în ideologia colonialistă, care, chiar dacă reflectă anumite teme-cheie ale Zionismului timpuriu, a distorsionat în mod fundamental spiritul și intențiile acestuia încorporându-le într-o perspectivă mesianică a istoriei evreiești și a sacralizării pământului.

Coloniști israelieni aruncând cu pietre în palestinieni în colonia evreiască Yitzhar, lângă Nablus

Recentul film al lui Shimon Dotan, ”The Settlers” (Coloniștii) este o documentare puternică a acestei ideologii. Așa cum prezintă filmul, mișcarea colonialistă a fost de la început atât mesianică dar și ilegală, motivată de un impuls mistic, religios, de a elibera pământul evreiesc și mormintele evreiești, de a face posibila re-afundarea în pământul străbunilor. Diferiți rabini (Abraham Isaac Kook și Moshe Levinger de exemplu) au jucat un rol crucial în întemeierea mișcării și au prezentat aceste idei cu mult patos, transformând astfel poporul evreiesc dintr-o entitate politică într-una mistică, trans-istorică, beneficiind de un drept natural asupra pământului promis de către însuși Dumnezeu. Coloniștii se consideră moștenitorii direcți ai proiectului lui Iosua de a coloniza pământul, reproducând astfel narativa istorică a Bibliei. De aceea disprețuiesc democrația și consideră de la sine înțeles că evreii sunt poporul ales, selecționați în mod direct de Dumnezeu.

Poate mai mult decât orice alt grup, aceștia privesc cu groază amestecarea grupurilor etnice și pledează pentru izolare etnică (exceptând cazurile în care non-evreii pot fi mână de lucru ieftină sau gratis). Ideologia colonialistă este astfel fundamentalistă și fără de lege în același timp: disprețuiește autoritatea statului și jurisdicția și are ca scop restaurarea împărăției lui Dumnezeu, chiar prin mijloace violente dacă este necesar. Această ideologie fundamentalistă, ilegală, anarhică și mesianică a penetrat treptat centrul aparatului de stat. Apelurile la violență provin acum de la nivel de stat, generând astfel un colaps al statului de drept și al civilizației în rândul populației generale.

Nenumărate interacțiuni obișnuite în Israel sunt negociate prin aserțiunea violentă a dreptului și a puterii unui grup. Violența pătrunde în legăturile sociale evreiești, șerpuind și unduindu-se în multe feluri. O politică hiper-naționalistă creează situația unui război al tuturor împotriva tuturor și niciun grup nu e scutit de a constitui subiectul urii: în primul rând arabii, așkenazii, mizrahii, non-evreii, stângiștii, cei de dreapta, secularii, religioșii, coloniștii. Cum altfel am putea caracteriza dominația partidului Likud asupra statului, dacă nu ca o normalizare subtilă a violenței, ca o dezintegrare treptată a legii, a ordinii și a justiției?

Un recent sondaj efectuat în rândul tinerilor israelieni, realizat de cotidianul Israel Hayom surprinde fără efort aceste tendințe profunde. Dintre elevii din clasele a 11-a și a 12-a, 59% s-au identificat de dreapta, 23% de centru și doar 13% au declarat că se consideră de stânga. În mod similar, 85% au afirmat că „iubesc” Israelul, 89% că își văd viitorul aici și 65% au spus că sunt de acord cu citatul, atribuit eroului militar Zionist de dinaintea formării statului Israel, Joseph Trumpeldor, „este bine să mori pentru țara ta.”

Același sondaj a dezvăluit că aproape jumătate din studenții evrei israelieni susțin că arabii nu ar trebui să aibă drept de vot. La întrebarea „Credeți că arabii israelieni ar trebui să fie reprezentați în parlament?” 48% dintre ei au răspuns „Nu”. Întrebați ce iubesc cel mai mult la Israel, cele mai multe răspunsuri au afirmat deoarece țara pare a fi o familie și israelienii sunt uniți pe timp de criză.

Filmul lui Dotan arată o abundență uluitoare de cadre în care coloniști veseli cântă și dansează, sărbătoresc nunți, mițvah, nașteri, sărbători religioase, înșfăcarea de pământ, noi colonii ilegale, expulzarea palestinienilor, victoriile împotriva statului - și mai ales, desfătarea în cadrul comuniunii intime și vesele a marii familii a poporului evreu. Chiar mai deranjante decât apelurile la viitorul unui Israel care se întinde de la Nil la Eufrat sunt imaginile de neuitat ale oamenilor obișnuiți, cântând și dansând bucuroși, câștigând victorie după victorie, convinși că au fost aleși în mod divin, atât la nivel colectiv cât și personal și indiferenți la prăbușirea furtunoasă a statului de drept, a justiției și a umanității însăși. Hoți de pământ hrăpăreți au devenit busola morală a iudaismului israelian.

În lucrarea sa, intitulată provocator „Omul moral și societatea imorală”, publicată în 1932, marele teolog creștin Reinhold Niebuhr susține că există „o diferență fundamentală între moralitatea individuală și moralitatea colectivelor, fie că e vorba de rase, clase sau națiuni.”

                                                      Reinhold Niebuhr

Care este această diferență fundamentală? Pentru el, grupurile sunt în mod inerent egoiste și nepăsătoare. Prin asta Niebuhr înțelege că grupurile au tendința de a se ermetiza și a se fetișiza și că atunci când se aglomerează prea tare în jurul credințelor despre ele însele, distrug delicata țesătură normativă ce ține împreună ființele umane.

Sunt de acord cu Niebuhr, grupurile ermetice sunt egoiste, au tendința de a-și justifica violența și suferă de un deficit de inteligență. Dacă există un lucru pe care democrațiile puternice l-au învățat este acela că solidaritatea și forța colectivă sunt construite în mod incluziv, nu prin excludere, prin amestecarea diferitelor umanități și contemplând rezultatul uimitor al formelor de inteligență hibride. Solidaritatea construită pe baza trecutului mitologic și a mesianismului are frumusețea trecătoare și imbecilitatea inginerească a unui castel de nisip și va fi rapid spulberată de către istorie.

În fața extazului melodios dansant al coloniștilor, putem să-l cităm pe gânditorul francez al secolului al 19-lea Gustave Le Bon: „Un grup...acceptă ca reale imaginile evocate de mintea sa, deși de cele mai multe ori au o legătură foarte îndepărtată cu faptele observate...Cine poate să îi alimenteze iluziile este stăpânul său; cine încearcă să i le distrugă întotdeauna va sfârși ca victima sa.”

Articolul poate fi citit în original aici: http://www.haaretz.com/israel-news/.premium-1.735303?v=036836DE6B2A2A7743800117B75C4315