de Gideon Levy
Am stat și m-am gândit,
nu voi vota cu partidul Likud la alegerile viitoare și probabil nici la
alegerile de după acestea, dar Carolina Landsmann a considerat că îi port o
deosebită admirație liderului partidului, prim-ministrului Benjamin Netanyahu. (Haaretz, 19 august) Ce a înfuriat-o pe
Landsmann și pe alții a fost ultima frază a editorialului în care povesteam
despre întâlnirea lui Netanyahu cu staff-ul editorial al ziarului Haaretz (http://palestinalacrimamea.blogspot.ro/2016/08/un-one-man-show-coplesitor-marca.html)
: „Netanyahu are de gând să rămână. Date fiind actualele alternative propuse,
am putea chiar, Doamne ferește, să ajungem să-i ducem dorul.” Repet, în lumina
candidaților ce aspiră să-i ia locul, chiar este posibil ca în viitor să ne
aflăm în postura de a-i duce dorul, Doamne ferește.
A duce dorul este
uneori un sentiment relativ. Cine și-ar fi imaginat că într-o zi, fostul
ministru al sportului și al culturii Limor Livnat va fi privit ca o stâncă a
liberalismului și un simbol al intelectului? Comparând-o pe Livnat cu
succesoarea sa, Miri Regev, da, putem spune că îi ducem dorul. Porțiuni largi
ai stângii Zioniste privesc înlăturarea lui Netanyahu din biroul de
prim-ministru elementul esențial. Dacă am scăpa de acest demon, lucrurile ar fi
bune și frumoase. Un fel de „Piei, Satană!”
Toate nenorocirile
au început odată cu guvernarea sa și se vor termina când aceasta va lua sfârșit.
Doar dați-ne capul său. Este o amăgire tipică menită să-i absolve pe alții de
responsabilitate. Netanyahu a adus dezastre pe capul Israelului, după cum am
scris și eu, dar el doar a continuat procesul otrăvitor care a început cu mult
înaintea sa și va continua mult după el, dacă îi luăm în considerare pe potențialii
săi succesori. Ar face pace Isaac Herzog de la Uniunea Zionistă? Ar pune capăt
ocupației Yair Lapid de la Yesh Atid? Fostul șef al Statului Major al armatei
israeliene, Gabi Ashkenazi? Astea sunt bancuri. Lapid conduce un partid urât, tiranic,
supus numai și numai omului din vârful său. În timp ce Netanyahu se întâlnește
cu membrii echipei editoriale a unui ziar care îl atacă, democratul Lapid
solicită boicotarea acestuia din cauza lucrurilor pe care le-a scris despre el.
Detractorii lui Netanyahu spun că acesta distruge democrația, de parcă Israelul
ar fi fost vreo democrație scandinavă până când marele dictator a venit la
putere și a distrus-o.
E adevărat că
Netanyahu a declarat război roților democrației, dar ele și-au îndeplinit rolul
înainte de asta? Cine? Curtea Supremă, care a dat mână liberă ocupației? Mass-media,
care nu a expus-o, de fapt? Sistemul educațional nu a perpetuat cumva spălarea
pe creier? Discriminarea arabilor a început abia după ce Netanyahu a spus că
aceștia dau năvală spre secțiile de votare ca cirezile? Cum rămâne cu afirmațiile
rasiste ale lui Lapid referindu-se la membra de origine arabă a Knessetului
Haneen Zoabi? Dar ale lui Herzog? Cum rămâne cu apartheidul din teritorii? Cu
arestările în masă?
Toate sunt opera
lui Netanyahu? Ocupația este cea care a distrus cel mai tare democrația
israeliană. Nu Netanyahu a început-o. Succesorii săi nu-i vor pune capăt. Orice
altceva e secundar.
Îi vom duce dorul
lui Netanyahu dacă succesorii săi vor fi mai răi ca el. Da, există lucruri mai
rele ca Netanyahu. Există aceia care sunt mai agresivi și mai periculoși ca el,
și mai presus de toți, există aceia care sunt oportuniști cinici și găunoși. Putem
despica firul de păr în patru dacă Netanyahu este sau nu un ideolog. Eu cred că
este. Dar nu există îndoială cu privire la motivația potențialilor săi înlocuitori.
Niciunul dintre ei (poate cu excepția lui Naftali Bennet de la Habayit
Hayehudi) nu este motivat de ideologie. Landsmann crede că nu există niciun
beneficiu de pe urma ideologiei, din moment ce, până la urmă, Hitler și Stalin
au fost ideologi, dar în realitatea Israelului, nu există pericol mai mare decât
populismul. De ce? Deoarece vocea poporului israelian este naționalistă,
rasistă și spălată pe creier.
Un politician
motivat doar de plăcerea de a fi lingușit de către majoritatea nu este doar
abject, ci și periculos. Liderii centrului-stânga sunt așa, politicienii care
se schimbă odată cu dispoziția – Lapid, Herzog sau Moshe Kahlon de la partidul
Kulanu. Tagma lor a adus cele mai mari dezastre asupra noastră, de la colonii
la războaie. Prin contrast, Netanyahu, pare să fie motivat de o teamă sinceră
(și absurdă) pentru destinul Israelului. Dacă ar înțelege că status quo-ul
poate deveni periculos pentru țara sa, și-ar putea schimba direcția. Un populist
ar face lucrul acesta doar dacă ar fi convins că nu îl afectează la urnele de
vot.
Populistul este
maestrul promisiunilor goale. Măcar Netanyahu nu promite pace. Landsmann scrie
că acordurile de la Oslo au fost o cale diplomatică alternativă. Serios? Privind
în urmă, este clar că „procesul de pace” a fost o capcană. Nu a făcut decât să
perpetueze ocupația. Și această capcană, care din răutate sau lașitate a
ignorat cel mai important lucru, coloniile, a fost întinsă de oamenii
moderaților pacifiști de centru-stânga Zioniști, de laureații premiului Nobel,
de liberalii și democrații luminați și nu de către dușmanii poporului.
Și cine este dușmanul
poporului? Se spune că nimeni altul decât Netanyahu.
Articolul poate fi citit în original aici: http://www.haaretz.com/opinion/.premium-1.737762
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu