miercuri, august 17, 2016

Nu le cereți sportivilor să lase la o parte politica „în spiritul Jocurilor Olimpice”

     John Carlos și Tommie Smith,  Jocurile Olimpice din Mexic, 1968


de Ruby Hamad

Echipa olimpică libaneză a stârnit reacții de indignare pentru că a refuzat să împartă același autobuz cu omoloaga sa israeliană.

Mai întâi, nu poți să nu remarci lipsa inteligenței în a aranja ca două echipe naționale reprezentând două țări ce nu au relații diplomatice și în mod oficial se află în război, să călătorească împreună. Potrivit delegației libaneze, israelienii avuseseră rezervat un alt autobuz, separat, dar au insistat să se urce în autobuzul rezervat pentru delegația libaneză.

Cu toate acestea, echipa libaneză a fost acuzată că nu s-a comportat în spiritul Jocurilor Olimpice, iar israelienii pretind că au fost „înfuriați și șocați”. Însă, luând în considerare istoria politicilor și a sportului, nu ar fi trebuit să ia pe nimeni prin surprindere faptul că echipa libaneză a ales scena Jocurilor Olimpice pentru micul ei protest.

Argumentul că politica nu are ce să caute la J.O. poate fi drăguț în teorie, dar în practică este neîntemeiat. Cel mult, este invocat selectiv, deoarece sancțiunile sportive și boicoturile sunt utilizate nu de ieri-alaltăieri în scopuri politice.

Cel mai faimos exemplu, Africa de Sud, a fost respinsă în mod oficial din Comitetul Olimpic Internațional în 1970 și i s-a interzis participarea la toate competițiile sportive internaționale până când a luat sfârșit regimul de apartheid la începutul anilor 1990.

În 1976, 30 de țări africane au aranjat un boicot de ultim moment al Jocurilor Olimpice de la Montreal, după ce Noii Zeelande, a cărei echipă de rugby a încălcat sancțiunile împotriva Africii de Sud, i s-a permis  participarea.

Apoi, în 1980, SUA au condus 65 de țări într-o acțiune de boicotare a Jocurilor Olimpice de vară de la Moscova, în semn de protest față de invazia sovietică a Afganistanului. URSS le-a întors gestul boicotând Olimpiada din L.A. patru ani mai târziu.

Văd peste tot amestecându-se sporturile cu politicile.

Apoi avem chestiunea folosirii Jocurilor Olimpice ca loc de protest. Deși acțiunile lor sunt considerate acum eroice, când John Carlos și Tommie Smith și-au ridicat pumnii în salutul „black power” la Jocurile Olimpice din Mexic în 1968, au fost grav ocărâți . Amândoi au fost suspendați din echipa olimpică a SUA și au primit amenințări cu moartea.

I-ar acuza astăzi cineva că ar fi acționat împotriva spiritului olimpic aducând politicile în arena sportivă sau putem fi de acord că uneori este potrivit lucrul acesta?

Dar să revenim la Israel și Liban. Departe de a privi sportul ca pe o zonă sacrosanctă, lipsită de politică, chiar Israelul, de departe cea mai mare putere din regiune, s-a folosit de multe ori de sport pentru a-și pedepsi vecinii arabi în scopuri politice.

Nu departe de acum câteva săptămâni, oficialii israelieni i-au interzis antrenorului echipei olimpice palestiniene din Gaza să se alăture echipei la Rio. Asta după ce însăși echipa a fost nevoită să își cumpere echipament sportiv din Brazilia, deoarece Israelul i-a confiscat echipamentul și rezervele la vamă.

Pentru cei care nu știu, Israelul controlează granițele Fâșiei Gaza și ale Cisiordaniei ocupate, însemnând că nimeni și nimic nu iese sau intră fără permisiune israeliană (Aveți senzația că toate tunelurile acelea subterane din Gaza erau pentru teroriști? Mai gândiți-vă puțin. Acele tuneluri, acum distruse de Israel, erau singurele modalități prin care Gaza putea să primească mâncare, medicamente, haine și utilaje).

Dat fiind acest statut dezgustător de nedrept și neechilibrat, este nerezonabil, dacă nu chiar absurd să nu te aștepți la o oarecare repudiere.

Dacă vreți să discutăm despre a amesteca politicile și sportul, nu e nevoie să mergem mai departe de acel moment în care soldații israelieni au decis să se amuze împușcând la întâmplare fotbaliștii palestinieni în picioare pentru a-i împiedica să mai joace fotbal. Niciunul dintre ei nu va mai juca fotbal vreodată.

De fapt, atât de mulți membri ai echipei palestiniene de fotbal au fost trimiși la închisoare, omorâți sau răniți de către armata israeliană, încât Israelul a fost amenințat cu expulzarea din FIFA.

Gândiți-vă la asta pentru câteva clipe. Palestinienii nu au cetățenie și nu pot intra sau ieși din teritoriile palestiniene ocupate fără permisiunea Israelului. Trăiesc sub ocupație militară și sunt supuși pedepselor colective, evacuărilor forțate din case, confiscării pământurilor pentru ridicarea de colonii evreiești, arestării și detenției fără a li se aduce vreo acuzație și fără proces și violenței atât din partea coloniștilor cât și a soldaților IDF care au voie să acționeze cu impunitate aproape absolută.

Pentru cei câțiva norocoși, sporturile reprezintă un colac de salvare dincolo de zidul de separație din Cisiordania și de asediul Fâșiei Gaza. Acești fotbaliști erau printre acei câțiva norocoși, până când viitorul lor a fost distrus printr-un act deliberat de violență fizică și emoțională.

Încă mai sunteți furioși din cauza incidentului cu autobuzul?

Înainte să mă acuzați că răspund la o întrebare tot cu o întrebare, nu vă spun toate astea ca să vă distrag atenția de la acțiunile echipei libaneze. Vreau doar să spun că a separa politica de sport – sau de orice altceva în această regiune – este imposibil.

Cu siguranță că echipa libaneză ar fi suferit consecințe acasă dacă ar fi acționat împotriva politicii țării de a evita orice fel de contact oficial cu Israelul.

Ofensiva israeliană din 2006 rămâne o rană deschisă; un asalt ce a decimat o infrastructură abia reconstruită după amarul război civil. Rolul Israelului în acest război nu este uitat, nu este uitată nici invazia israeliană a Libanului în 1982, nu sunt uitate nici masacrele ce au avut loc în taberele de refugiați Shatila și Sabra, nici faptul că Israelul a ocupat sudul țării până în 1999.

Așteptarea ca lucrurile acestea să fie lăsate la o parte de dragul „spiritului olimpic” frizează naivitatea și ridicolul și este ancorată ferm în sfera privilegiului.

Privilegiul acelora dintre noi care suntem adăpostiți de confortul vestului, care nu am fost siliți să trăim într-o atmosferă de război permanent, dar care pretindem ca cei care sunt obligați să o facă să rămână tăcuți în legătură cu asta, pentru ca noi să ne simțim pătrunși de spiritul olimpic și să ne simțim bine despre cum Jocurile Olimpice „ne aduc împreună”, fără ca asta să presupună un gram de risc sau sacrificiu din partea noastră.

Și în sfera privilegiului Israelului, care, ca putere militară superioară din regiune poate acționa în orice manieră dorește în afara arenei sportive, inclusiv impunând pedeapsă după pedeapsă sportivilor palestinieni în timp ce lumea își ferește privirea în mod deliberat, dar care tot își asumă rolul de victimă rănită când lumea decide să îi ofere atenția selectivă.

Sigur, Armistițiul Olimpic pretinde că promovează o soluție diplomatică, pacifistă la conflictele ce domină relațiile noastre globale, dar dat fiind că unor țări li se permite să concureze chiar în timp ce sunt implicate în opresiuni și războaie catastrofice, toată această vorbărie despre spiritul olimpic și toleranță rămâne, în cel mai bun caz, fix atât, vorbărie. Iar în cel mai rău caz, reprezintă o unealtă de propagandă ipocrită care înfierează niște sportivi pentru un mini-protest dar permite participarea unei țări care impune de 49 de ani un regim de ocupație fără vreo perspectivă de încheiere.

Dacă adăugăm asta la evacuările violente din favelele sărace ale Rio-ului, pentru a face loc strălucirii și splendorii tot mai corporatistelor Jocuri Olimpice, trebuie să ne întrebăm pentru cine și pentru ce sunt de fapt aceste Jocuri.

Pentru spiritul olimpic, într-adevăr.



Niciun comentariu: