John Carlos și Tommie Smith, Jocurile Olimpice din Mexic, 1968
de Ruby Hamad
Echipa olimpică
libaneză a stârnit reacții de indignare pentru că a refuzat să împartă același
autobuz cu omoloaga sa israeliană.
Mai întâi, nu poți
să nu remarci lipsa inteligenței în a aranja ca două echipe naționale
reprezentând două țări ce nu au relații diplomatice și în mod oficial se află
în război, să călătorească împreună. Potrivit delegației libaneze, israelienii
avuseseră rezervat un alt autobuz, separat, dar au insistat să se urce în autobuzul
rezervat pentru delegația libaneză.
Cu toate acestea, echipa
libaneză a fost acuzată că nu s-a comportat în spiritul Jocurilor Olimpice, iar
israelienii pretind că au fost „înfuriați și șocați”. Însă, luând în considerare
istoria politicilor și a sportului, nu ar fi trebuit să ia pe nimeni prin surprindere
faptul că echipa libaneză a ales scena Jocurilor Olimpice pentru micul ei
protest.
Argumentul că
politica nu are ce să caute la J.O. poate fi drăguț în teorie, dar în practică
este neîntemeiat. Cel mult, este invocat selectiv, deoarece sancțiunile
sportive și boicoturile sunt utilizate nu de ieri-alaltăieri în scopuri
politice.
Cel mai faimos
exemplu, Africa de Sud, a fost respinsă în mod oficial din Comitetul Olimpic
Internațional în 1970 și i s-a interzis participarea la toate competițiile
sportive internaționale până când a luat sfârșit regimul de apartheid la începutul
anilor 1990.
În 1976, 30 de țări
africane au aranjat un boicot de ultim moment al Jocurilor Olimpice de la
Montreal, după ce Noii Zeelande, a cărei echipă de rugby a încălcat sancțiunile
împotriva Africii de Sud, i s-a permis
participarea.
Apoi, în 1980, SUA
au condus 65 de țări într-o acțiune de boicotare a Jocurilor Olimpice de vară
de la Moscova, în semn de protest față de invazia sovietică a Afganistanului.
URSS le-a întors gestul boicotând Olimpiada din L.A. patru ani mai târziu.
Văd peste tot
amestecându-se sporturile cu politicile.
Apoi avem
chestiunea folosirii Jocurilor Olimpice ca loc de protest. Deși acțiunile lor sunt
considerate acum eroice, când John Carlos și Tommie Smith și-au ridicat pumnii
în salutul „black power” la Jocurile Olimpice din Mexic în 1968, au fost grav ocărâți
. Amândoi au fost suspendați din echipa olimpică a SUA și au primit amenințări
cu moartea.
I-ar acuza astăzi
cineva că ar fi acționat împotriva spiritului olimpic aducând politicile în
arena sportivă sau putem fi de acord că uneori este potrivit lucrul acesta?
Dar să revenim la
Israel și Liban. Departe de a privi sportul ca pe o zonă sacrosanctă, lipsită de politică, chiar Israelul, de departe cea mai mare putere din regiune, s-a
folosit de multe ori de sport pentru a-și pedepsi vecinii arabi în scopuri
politice.
Nu departe de acum
câteva săptămâni, oficialii israelieni i-au interzis antrenorului echipei
olimpice palestiniene din Gaza să se alăture echipei la Rio. Asta după ce
însăși echipa a fost nevoită să își cumpere echipament sportiv din Brazilia,
deoarece Israelul i-a confiscat echipamentul și rezervele la vamă.
Pentru cei care nu
știu, Israelul controlează granițele Fâșiei Gaza și ale Cisiordaniei ocupate,
însemnând că nimeni și nimic nu iese sau intră fără permisiune israeliană (Aveți
senzația că toate tunelurile acelea subterane din Gaza erau pentru teroriști?
Mai gândiți-vă puțin. Acele tuneluri, acum distruse de Israel, erau singurele
modalități prin care Gaza putea să primească mâncare, medicamente, haine și
utilaje).
Dat fiind acest
statut dezgustător de nedrept și neechilibrat, este nerezonabil, dacă nu chiar
absurd să nu te aștepți la o oarecare repudiere.
Dacă vreți să
discutăm despre a amesteca politicile și sportul, nu e nevoie să mergem mai
departe de acel moment în care soldații israelieni au decis să se amuze
împușcând la întâmplare fotbaliștii palestinieni în picioare pentru a-i
împiedica să mai joace fotbal. Niciunul dintre ei nu va mai juca fotbal
vreodată.
De fapt, atât de
mulți membri ai echipei palestiniene de fotbal au fost trimiși la închisoare,
omorâți sau răniți de către armata israeliană, încât Israelul a fost amenințat
cu expulzarea din FIFA.
Gândiți-vă la asta
pentru câteva clipe. Palestinienii nu au cetățenie și nu pot intra sau ieși din
teritoriile palestiniene ocupate fără permisiunea Israelului. Trăiesc sub
ocupație militară și sunt supuși pedepselor colective, evacuărilor forțate din
case, confiscării pământurilor pentru ridicarea de colonii evreiești, arestării
și detenției fără a li se aduce vreo acuzație și fără proces și violenței atât
din partea coloniștilor cât și a soldaților IDF care au voie să acționeze cu
impunitate aproape absolută.
Pentru cei câțiva
norocoși, sporturile reprezintă un colac de salvare dincolo de zidul de
separație din Cisiordania și de asediul Fâșiei Gaza. Acești fotbaliști erau
printre acei câțiva norocoși, până când viitorul lor a fost distrus printr-un
act deliberat de violență fizică și emoțională.
Încă mai sunteți
furioși din cauza incidentului cu autobuzul?
Înainte să mă
acuzați că răspund la o întrebare tot cu o întrebare, nu vă spun toate astea ca
să vă distrag atenția de la acțiunile echipei libaneze. Vreau doar să spun că a
separa politica de sport – sau de orice altceva în această regiune – este imposibil.
Cu siguranță că
echipa libaneză ar fi suferit consecințe acasă dacă ar fi acționat împotriva
politicii țării de a evita orice fel de contact oficial cu Israelul.
Ofensiva israeliană
din 2006 rămâne o rană deschisă; un asalt ce a decimat o infrastructură abia
reconstruită după amarul război civil. Rolul Israelului în acest război nu este
uitat, nu este uitată nici invazia israeliană a Libanului în 1982, nu sunt
uitate nici masacrele ce au avut loc în taberele de refugiați Shatila și Sabra,
nici faptul că Israelul a ocupat sudul țării până în 1999.
Așteptarea ca
lucrurile acestea să fie lăsate la o parte de dragul „spiritului olimpic” frizează
naivitatea și ridicolul și este ancorată ferm în sfera privilegiului.
Privilegiul acelora
dintre noi care suntem adăpostiți de confortul vestului, care nu am fost siliți
să trăim într-o atmosferă de război permanent, dar care pretindem ca cei care
sunt obligați să o facă să rămână tăcuți în legătură cu asta, pentru ca noi să
ne simțim pătrunși de spiritul olimpic și să ne simțim bine despre cum Jocurile
Olimpice „ne aduc împreună”, fără ca asta să presupună un gram de risc sau
sacrificiu din partea noastră.
Și în sfera
privilegiului Israelului, care, ca putere militară superioară din regiune poate
acționa în orice manieră dorește în afara arenei sportive, inclusiv impunând
pedeapsă după pedeapsă sportivilor palestinieni în timp ce lumea își ferește
privirea în mod deliberat, dar care tot își asumă rolul de victimă rănită când
lumea decide să îi ofere atenția selectivă.
Sigur, Armistițiul
Olimpic pretinde că promovează o soluție diplomatică, pacifistă la conflictele
ce domină relațiile noastre globale, dar dat fiind că unor țări li se permite
să concureze chiar în timp ce sunt implicate în opresiuni și războaie
catastrofice, toată această vorbărie despre spiritul olimpic și toleranță rămâne,
în cel mai bun caz, fix atât, vorbărie. Iar în cel mai rău caz, reprezintă o unealtă
de propagandă ipocrită care înfierează niște sportivi pentru un mini-protest
dar permite participarea unei țări care impune de 49 de ani un regim de
ocupație fără vreo perspectivă de încheiere.
Dacă adăugăm asta
la evacuările violente din favelele sărace ale Rio-ului, pentru a face loc
strălucirii și splendorii tot mai corporatistelor Jocuri Olimpice, trebuie să
ne întrebăm pentru cine și pentru ce sunt de fapt aceste Jocuri.
Pentru spiritul
olimpic, într-adevăr.
Articolul poate fi citit în original aici: http://www.dailylife.com.au/news-and-views/dl-opinion/dont-ask-athletes-to-set-aside-politics-in-the-spirit-of-the-olympics-20160810-gqpild.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu