de Na’aman Hirschfeld
„Emigrarea la Berlin a reprezentat opțiunea de a căuta eliberarea de disperare.”
Emigrarea tinerilor israelieni la Berlin dă de gândit „deoarece exact de acești tineri este nevoie în Israel”, explică veteranul activist de stânga Uri Avnery într-un recent editorial în Haaretz. „Exact de cei care au energie, care sunt plini de inițiativă și sunt însetați de libertate este nevoie pentru a salva țara din mâinile lui Netanyahu și ale asociaților săi”.
„Scuza comună [pentru
emigrare] este disperarea”, afirmă Avnery, continuând să sugereze că prăbușirea
democrației israeliene este garantată „dacă toți cei care sunt capabili să
opună rezistență acestui proces se dau bătuți și se mută să bea cafeaua pe
Unter den Linden”. (cel mai faimos bulevard al Berlinului – nota trad.) Toate acestea
determinându-l pe Avnery să facă un apel empatic către „frumoșii tineri din
Berlin” să se întoarcă în Israel și să „dea năvală în politică, să organizeze,
să schimbe lucruri, să constituie noi forțe și să preia controlul asupra
guvernului”.
Simt nevoia să
răspund: nu, mulțumesc. Nu voi sacrifica viitorul copiilor mei de dragul unei
lupte fără speranță. Într-adevăr, disperarea este cea care mă împinge să plec. M-a
adus la disperare catastrofa omniprezentă care se dezvăluie progresiv ochilor noștri.
M-au adus la disperare propaganda, spălarea pe creier, manevrele politice,
înșelătoria intenționată. M-au adus la disperare gloatele însetate de sânge,
otrăvite de ură și teamă. M-a adus la disperare iudeitatea asta care a fost golită de orice substanță până în
punctul în care ce a rămas este doar negarea celuilalt. M-a adus la disperare cinismul
guvernului, incompetența guvernanților și corupția răspândită peste tot. Dar,
mai mult ca orice, m-a adus la disperare disperarea.
Contrar concepției
că disperarea este pur și simplu subprodusul sau efectul secundar al „Ha’Matzav”
(„Situația”- așa cum se referă israelienii colocvial la realitatea ocupației și
a conflictului ca la un dat, o stare imuabilă a lucrurilor),
disperarea este de fapt o unealtă politică esențială: ea este o forță palpabilă
în societatea israeliană ce definește un aspect primordial al condiției
israeliene. Dacă Ha’Matzav – acel lucru care unește israelienii într-un
„noi” – ni s-ar lua, cine și ce am fi? Iudeitatea este defunctă, ruinată
atât ideologic cât și moral. Ce rămâne ca fundație comună este starea de
alarmă, lupta existențială și experiența colectivă de a te afla încolțit. Astfel,
disperarea colectivă devine esențială pentru coeziunea socială, și, până la
urmă, israelienii au nevoie și chiar își doresc această disperare.
Este credința în
democrația israeliană o alternativă? Ar trebui să credem, așa ca Avnery, în
„viitorul a două state prietene care există
unul lângă celălalt pe un pământ împărțit”? Nu. Acesta este un raționament
fals. Guvernul israelian s-a asigurat de non-viabilitatea unei inițiative
diplomatice și viitorul determinat de aceste acțiuni guvernamentale – un stat
de apartheid – este deja aici. Pentru moment (încă) este mai degrabă un
apartheid de facto decât unul de jure, dar ce dacă? Întreg sistemul
israelian este întemeiat pe „situația în realitate” (facts on the ground), creând
o demarcație precisă între felul în care sunt
lucrurile și felul în care par
lucrurile. Mai mult, deși variate înfrumusețări instituționale declară Israelul
ca fiind o democrație, el este de fapt o etnocrație radicală – fiind în
esență un „stat al sângelui” în sensul impus de Mișcarea Völkisch. Căci ce sunt
evreii israelieni fără conceptul de sânge evreiesc? Ce este Israelul fără
separarea și distincția între sângele evreiesc și cel arab? Israelul contemporan
nu mai este capabil să ofere un alt răspuns în afară de sânge și disperare.
Emigrarea la Berlin
a reprezentat opțiunea de a căuta eliberarea de disperare. Plecând, aleg să încetez
să mă afund în imposibilitate, să le ofer copiilor mei cel mai de preț dar –
libertatea auto-determinării și să mă eliberez de o existență definită de
antagonism și luptă permanentă. Contrar modului în care guvernul israelian
interpretează emigrarea, părăsind Israelul nu abandonez ebraica, nu renunț la
cultura israeliană, nu îmi lepăd pielea și nu mă sustrag de la
responsabilitate.
Dimpotrivă: a pleca
înseamnă a-ți asuma întreaga responsabilitate. Și astfel, și emigrarea este un
act politic. Cu siguranță unul limitat, dar tot este un act cu conținut și sens
și, poate pe termen lung și dacă suficienți oameni aleg să emigreze, va avea un
oarecare impact. Nu este multă consolare în asta, dar măcar e un pic de
speranță.
Articolul poate fi citit în original aici: http://972mag.com/emigration-as-a-political-act/121168/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu