Emigrarea ca act politic

de Na’aman Hirschfeld 

 „Emigrarea la Berlin a reprezentat opțiunea de a căuta eliberarea de disperare.”

Emigrarea tinerilor israelieni la Berlin dă de gândit „deoarece exact de acești tineri este nevoie în Israel”, explică veteranul activist de stânga Uri Avnery într-un recent editorial în Haaretz. „Exact de cei care au energie, care sunt plini de inițiativă și sunt însetați de libertate este nevoie pentru a salva țara din mâinile lui Netanyahu și ale asociaților săi”.

„Scuza comună [pentru emigrare] este disperarea”, afirmă Avnery, continuând să sugereze că prăbușirea democrației israeliene este garantată „dacă toți cei care sunt capabili să opună rezistență acestui proces se dau bătuți și se mută să bea cafeaua pe Unter den Linden”. (cel mai faimos bulevard al Berlinului – nota trad.) Toate acestea determinându-l pe Avnery să facă un apel empatic către „frumoșii tineri din Berlin” să se întoarcă în Israel și să „dea năvală în politică, să organizeze, să schimbe lucruri, să constituie noi forțe și să preia controlul asupra guvernului”.

Simt nevoia să răspund: nu, mulțumesc. Nu voi sacrifica viitorul copiilor mei de dragul unei lupte fără speranță. Într-adevăr, disperarea este cea care mă împinge să plec. M-a adus la disperare catastrofa omniprezentă care se dezvăluie progresiv ochilor noștri. M-au adus la disperare propaganda, spălarea pe creier, manevrele politice, înșelătoria intenționată. M-au adus la disperare gloatele însetate de sânge, otrăvite de ură și teamă. M-a adus la disperare iudeitatea asta care a fost golită de orice substanță până în punctul în care ce a rămas este doar negarea celuilalt. M-a adus la disperare cinismul guvernului, incompetența guvernanților și corupția răspândită peste tot. Dar, mai mult ca orice, m-a adus la disperare disperarea.

Contrar concepției că disperarea este pur și simplu subprodusul sau efectul secundar al „Ha’Matzav” („Situația”- așa cum se referă israelienii colocvial la realitatea ocupației și a conflictului ca la un dat, o stare imuabilă a lucrurilor), disperarea este de fapt o unealtă politică esențială: ea este o forță palpabilă în societatea israeliană ce definește un aspect primordial al condiției israeliene. Dacă Ha’Matzav – acel lucru care unește israelienii într-un „noi” – ni s-ar lua, cine și ce am fi? Iudeitatea este defunctă, ruinată atât ideologic cât și moral. Ce rămâne ca fundație comună este starea de alarmă, lupta existențială și experiența colectivă de a te afla încolțit. Astfel, disperarea colectivă devine esențială pentru coeziunea socială, și, până la urmă, israelienii au nevoie și chiar își doresc această disperare.

Este credința în democrația israeliană o alternativă? Ar trebui să credem, așa ca Avnery, în „viitorul a două state prietene care există unul lângă celălalt pe un pământ împărțit”? Nu. Acesta este un raționament fals. Guvernul israelian s-a asigurat de non-viabilitatea unei inițiative diplomatice și viitorul determinat de aceste acțiuni guvernamentale – un stat de apartheid – este deja aici. Pentru moment (încă) este mai degrabă un apartheid de facto decât unul de jure, dar ce dacă? Întreg sistemul israelian este întemeiat pe „situația în realitate” (facts on the ground), creând o demarcație precisă între felul în care sunt lucrurile și felul în care par lucrurile. Mai mult, deși variate înfrumusețări instituționale declară Israelul ca fiind o democrație, el este de fapt o etnocrație radicală – fiind în esență un „stat al sângelui” în sensul impus de Mișcarea Völkisch. Căci ce sunt evreii israelieni fără conceptul de sânge evreiesc? Ce este Israelul fără separarea și distincția între sângele evreiesc și cel arab? Israelul contemporan nu mai este capabil să ofere un alt răspuns în afară de sânge și disperare.

Emigrarea la Berlin a reprezentat opțiunea de a căuta eliberarea de disperare. Plecând, aleg să încetez să mă afund în imposibilitate, să le ofer copiilor mei cel mai de preț dar – libertatea auto-determinării și să mă eliberez de o existență definită de antagonism și luptă permanentă. Contrar modului în care guvernul israelian interpretează emigrarea, părăsind Israelul nu abandonez ebraica, nu renunț la cultura israeliană, nu îmi lepăd pielea și nu mă sustrag de la responsabilitate.

Dimpotrivă: a pleca înseamnă a-ți asuma întreaga responsabilitate. Și astfel, și emigrarea este un act politic. Cu siguranță unul limitat, dar tot este un act cu conținut și sens și, poate pe termen lung și dacă suficienți oameni aleg să emigreze, va avea un oarecare impact. Nu este multă consolare în asta, dar măcar e un pic de speranță.

Articolul poate fi citit în original aici: http://972mag.com/emigration-as-a-political-act/121168/