Opoziție controlată

de Gilad Atzmon

În cartea sa, „Inventarea Pământului lui Israel”, academicianul israelian Shlomo Sand reușește să prezinte dovezi concludente privind natura vicleană a narativei istorice Zioniste – și anume că Exilul evreiesc este un mit, la fel ca poporul evreu și chiar și Pământul lui Israel.

Dar Sand și alții nu au adresat cea mai importantă întrebare: Dacă Zionismul este bazat pe un mit, cum reușesc Zioniștii să scape basma curată cu minciunile lor și încă de atâta timp?

Dacă „întoarcerea acasă” evreiască și pretenția unei patrii evreiești nu pot fi confirmate istoric, de ce au fost susținute atât de evrei cât și de Vest atâta timp? Cum reușește statul evreiesc să-și glorifice ideologia expansionistă rasistă cu prețul suferinței arabilor și a palestinienilor?

Puterea evreiască este, în mod evident, unul dintre răspunsuri, dar ce este această putere evreiască? Putem pune această întrebare fără a fi acuzați de antisemitism? Va veni vreodată vremea când vom putea discuta înțelesul acestei noțiuni și analiza politicile sale? Este puterea evreiască o forță întunecată, dirijată și controlată de o putere clandestină? Există ceva de care evreii să se rușineze? Dimpotrivă – puterea evreiască, în cele mai multe cazuri, este celebrată chiar în fața ochilor noștri. După cum știm, AIPAC (American Israel Public Affairs Committee) nu își ascunde agenda, activitățile sau realizările. AIPAC, CFI (Christian Friends of Israel) în Marea Britanie și CRIF (Conseil Représentatif des Institutions Juives de France) în Franța operează în maniera cea mai fățișă și adesea se laudă cu succesul lor.

Mai mult decât atât, acum suntem obișnuiți să-i vedem pe liderii noștri aleși în mod democratic făcând coadă pentru a îngenunchea fără de rușine în fața patronilor care îi plătesc. Neoconii cu siguranță nu simt nevoia să-și ascundă afilierile Zioniste. Liga Anti Defăimare (ADL) a lui Abe Foxman muncește în scopul iudaizării discursului vestic, vânând și hărțuind pe oricine îndrăznește să formuleze orice tip de critică la adresa Israelului și chiar față de noțiunea de popor evreu „ales”. Desigur, același lucru se aplică mass-mediei, băncilor și Hollywood-ului. Cunoaștem mulți evrei puternici care nu se sfiesc deloc în a-și arăta legătura cu Israelul și devotamentul față de securitatea israeliană, ideologia Zionistă, întâietatea suferinței evreiești, expansiunea israeliană și chiar față de excepționalitatea evreilor.

Dar, oricât ar fi de omniprezenți, AIPAC, CFI, ADL, Bernie Madoff, „salvatorul” Bernard Henry-Levy, susținătorul războiului David Aaronovitch, profetul pieței libere Milton Friedman, Steven Spielberg, Haim Saban, lordul Levy și mulți alți Zioniști entuziaști și avocați ai hasbarei, aceștia nu se află în centrul forței ce pune în mișcare puterea evreiască, ei sunt niște simptome. Puterea evreiască este mult mai sofisticată decât o simplă listă a unor lobby-uri evreiești sau a unor indivizi dotați cu niște abilități manipulatoare ieșite din comun. Puterea evreiască este acea capacitate unică de a ne opri din a discuta despre puterea evreiască sau chiar din a o contempla. Este capacitatea de a determina limitele discursului politic și ale criticii în mod particular.

Contrar credinței populare, nu Zioniștii „aripii drepte” promovează puterea evreiască, ci de fapt cei „buni”, cei „luminați” și cei „progresiști” sunt aceia care fac din puterea evreiască cea mai eficientă și viguroasă forță. „Progresiștii” sunt cei care stingheresc abilitatea noastră de a identifica politicile tribale iudeocentrice din sânul neoconservatorismului, imperialismului american contemporan și al politicii externe. Așa-zisul „anti-Zionist” este cel care se dă peste cap pentru a ne distrage atenția de la faptul că Israelul se autodefinește ca Stat Evreiesc și ne face orbi în fața faptului că tancurile sale sunt decorate cu simboluri evreiești. Intelectualii evrei de stânga au fost cei care s-au grăbit să-i denunțe pe profesorii Mersheimer și Walt, munca lui Jeff Blankfort și a lui James Petras lobby-ului evreiesc. Și nu e niciun secret că Occupy AIPAC, campania împotriva celui mai periculos lobby politic din America, este dominată de câțiva membri onești ai tribului ales. Trebuie să înțelegem că vocile noastre disidente sunt departe de a fi libere. Ba chiar dimpotrivă, avem de-a face cu un caz instituționalizat de opoziție controlată.

În 1948 al lui George Orwell, personajul central probabil că este Emmanuel Goldstein. Goldstein al lui Orwell este un evreu revoluționar, un Lev Troțki fictiv. Este descris ca fiind șeful unei misterioase organizații anti-partid numită „Frăția” și este și autorul celui mai subversiv text revoluționar (Teoria și Practica Colectivismului Oligarhic). Goldstein este „vocea din opoziție”, cea care chiar spune adevărul. Însă, pe măsură ce înaintăm în textul lui Orwell, aflăm de la O’Brien din „cercul interior” al Partidului că Goldstein a fost inventat de fapt de către Big Brother cu scopul clar de a controla opoziția și posibilele granițe ale disidenței.

Relatarea personală a lui Orwell despre Războiul Civil Spaniol, „Omagiu Cataloniei”, a prevestit crearea lui Emmanuel Goldstein. Ceea ce a trăit Orwell în Spania, un deceniu mai târziu, s-a maturat într-o profundă înțelegere a disidenței ca formă a opoziției controlate. Sunt de părere că, până la sfârșitul anilor 1940, Orwell înțelesese adâncimea intoleranței și tendințele tiranice și conspirative ce zăceau în inima praxisului și politicilor de tip „Big Brother” ale stângii.

Destul de surprinzător, încercarea de a examina opoziția noastră controlată contemporană din interiorul stângii și al progresiștilor dezvăluie că aceasta este departe de a fi conspirativă. Ca și în cazul lobby-ului evreiesc, așa-zisa „opoziție” abia încearcă să-și mascheze interesele tribale etnocentrice, orientarea spirituală și ideologică și afilierea.

O scurtă cercetare a listei organizațiilor fondate de către George Soros și al său OSI (Open Society Institute) ne oferă o perspectivă cumplită – practic, întreaga rețea progresistă americană este finanțată, parțial sau în mare măsură, de un Zionist liberal, un filantropist multi-miliardar care susține multe cauze bune și importante care sunt de asemenea foarte bune pentru evrei. Și totuși, ca și neclintitul Zionist Haim Saban, Soros nu operează în mod clandestin. Institutul pentru o Societate Deschisă furnizează cu mândrie toate informațiile necesare privind vastele cantități de șecheli pe care le împarte bunelor și importantelor sale cauze.

Deci, nu îl putem acuza pe Soros sau fundația sa de cenzurarea sinistră a discursului politic, suprimarea libertății de expresie, nici măcar de „controlarea opoziției”. Tot ceea ce face Soros este să sprijine o largă varietate de „cauze umanitare”: drepturile omului, drepturile femeilor, drepturile homosexualilor, egalitatea, democrația, „primăvara” arabă, iarna arabă, oprimatul, opresorul, toleranța, intoleranța, Palestina, Israelul, anti-război, pro-război (doar când e neapărat necesar) și așa mai departe.

Așa cum Fratele cel Mare al lui Orwell încadrează granițele disidenței prin metode de controlare a opoziției, fundația lui Soros determină și ea, fie conștient sau inconștient, limitele gândirii critice. Însă, spre deosebire de 1948, unde Partidul este cel care își inventează opoziția și îi scrie textele, în cadrul discursului nostru „progresist”, propriile noastre voci disidente, în mod benevol și conștient, sunt cele care își compromit principiile.

Se poate ca Soros să-l fi citit pe Orwell – în mod clar crede în mesajul acestuia – deoarece din când în când chiar susține forțele adverse. De exemplu, finanțează și organizația ușor-Zionistă J Street, dar și ONG-urile palestiniene. Și ghiciți ce? Niciodată nu le ia mult beneficiarilor pro-palestinieni să-și compromită propriile, cele mai prețioase principii, pentru a se încadra în viziunea patronului care dă banii.

Mâna vizibilă

Mâna invizibilă a pieței este o metaforă inventată de Adam Smith pentru a descrie comportamentul autoreglator al pieței de consum. În politicile contemporane, mâna vizibilă este o metaforă similară care descrie tendința autoreglatoare a beneficiarului de fonduri politice pentru a integra complet în agenda sa politică viziunea sponsorului său.

Democracy Now, cea mai importantă sursă media disidentă americană nu a discutat niciodată despre lobby-ului evreiesc cu Mersheimer, Walt, Petras sau Blankfort – cei patru experți de top care ar fi putut informa poporul american despre dominarea politicii externe americane de către lobby-ul evreiesc. Din aceleași motive, Democracy Now nu ar explora agenda iudeocentrică a neoconilor, nici nu ar discuta vreodată despre politicile identitare evreiești cu subsemnatul. Democracy Now i-ar găzdui pe Noam Chomsky sau pe Norman Finkelstein, ba chiar l-ar lăsa pe Finkelstein să-l mănânce cu tot cu fulgi pe Alan Dershowitz, caricatura Zionistă – toate foarte bune, dar nu suficient de bune.

Este relevant faptul că Democracy Now este finanțat puternic de către Soros? Vă las să decideți singuri.

Dacă am dreptate (și cred că am), avem o problemă serioasă aici. Așa cum stau lucrurile, discursul progresist, sau cel puțin o mare parte a lui, este cel care susține puterea evreiască. Dacă într-adevăr acesta este cazul și sunt convins că așa este, atunci mai degrabă discursul progresist exploatat, decât Zionismul, este obstacolul principal care trebuie înfruntat.

Nu e o coincidență că abordarea „progresistă” a „antisemitismului” este suspicios de similară cu cea Zionistă. Ca și Zioniștii, multe instituții și activiști progresiști aderă la bizara sugestie că opoziția față de puterea evreiască este „motivată rasial” și împământenită într-un soi de tendință „reacționară” ne-evreiască. În consecință, Zioniștii sunt adesea sprijiniți de către unii „progresiști” în cruciada lor împotriva criticilor Israelului și ai puterii evreiești. Este această ciudată alianță între două școli de gândire presupus adverse rezultatul unui posibil continuum ideologic între două ideologii politice așa-zis opuse? Poate că, până la urmă, progresismul ca și Zionismul este motivat de o stranie înclinație către ideea de „a fi ales”. În definitiv, a fi progresist implică oarecum că altcineva trebuie să fie „reacționar”. Acele elemente autocentrice de excepționalism și ideea de „a fi ales” au făcut ca progresismul să fie atât de atractiv în rândul evreilor seculari și emancipați. Dar principalul motiv pentru care „progresiștii” au adoptat viziunea Zionistă privind antisemitismul, poate fi din cauza lucrării acelei mâini vizibile care în mod miraculos modelează perspectiva progresistă asupra rasei, rasismului și întâietății suferinței evreiești.

S-ar putea să fim nevoiți să înfruntăm faptul că discursul progresist efectiv operează ca cel mai lung braț al Israelului – cu siguranță acționează ca un gardian și un protector al Zionismului și al intereselor tribale evreiești. Dacă Israelul și suporterii săi s-ar confrunta vreodată cu veritabila opoziție i-ar putea pune pe gânduri. Dar pe moment, Israelul și lobby-urile Zioniste întâlnesc doar o rezistență insipidă, diluată, progresist-cenzurată, care, în practică, susține ocupația israeliană, opresiunea și o listă infinită de abuzuri ale drepturilor umane.

În loc să se constituie ca o opoziție în masă față de Statul Evreiesc și lobby-ul său agresiv, „rezistența” noastră este redusă la un lanț de mini-reuniuni ale purtătorilor de ecusoane, acoperiților cu keffiyeh și fluturătorilor de pancarte, presărate cu ocazionale ieșiri nervoase din partea vreunei bune evreice în timp ce este filmată de un alt bun evreu. Dacă cineva crede că o mână de ecusoane și o căruță de clipuri de amatori puse pe Youtube în care se celebrează justețea evreiască se vor transforma într-o mișcare globală anti-Israel a maselor, e fie naiv, fie prost.

De fapt, un sondaj Gallup arată că simpatia actuală a americanilor pentru Israel a atins un prag maxim. 64% dintre americani sunt de partea Statului Evreiesc și numai 12% de partea palestinienilor. Nu e vreo surpriză și concluzia ar trebui să fie clară. În ceea ce privește chestiunea Palestinei, ideologia și praxisul „progresist” nu au dus nicăieri. În loc să înregistreze schimbări în bine vis-à-vis de cauza palestiniană, tot ce fac acestea este să-i localizeze pe „bunii” evrei din centrul discursului despre solidaritate.

Când a fost ultima dată când un luptător palestinian pentru libertate a apărut la TV? Acum douăzeci de ani palestinienii erau hotărâți să devină noii Che Guevara. Bun, poate că luptătorul palestinian pentru libertate nu ar fi vorbit neapărat o engleză perfectă și nu ar fi fost absolventul unei școli englezești, dar era independent, autentic și determinat. El sau ea ar fi vorbit despre pământul care îi era furat și despre disponibilitatea de a face orice pentru a-l lua înapoi. Dar acum, palestinianul a fost „salvat”, el sau ea nu mai trebuie să lupte pentru pământul său, „progresiștii” se ocupă de tot.

Această voce „progresistă” vorbește în numele palestinienilor și, în același timp, sprijină politici marginale, luptă împotriva „islamismului” și a „radicalizării religioase” iar ocazional chiar susține stranii războaie intervenționiste și, bineînțeles, mereu, mereu, mereu luptă împotriva antisemitismului. Opoziția controlată a transformat suferința palestiniană în încă o „marfă” progresistă ce zace în fundul raftului din magazinul campaniei pentru o „cauză bună”.

Pentru discursul progresist evreiesc, scopul din spatele sprijinului pro-palestinian este clar. Este acela de a oferi impresia unui pluralism în sânul comunității evreiești. Pentru a sugera că nu toți evreii sunt Zioniști răi. Philip Weiss, fondatorul celui mai popular blog progresist pro-palestinian, a fost suficient de curajos încât să recunoască de față cu mine că propriile interese evreiești stau în centrul activității sale pro-palestiniene.

Dragostea de sine evreiască este un subiect fascinant. Dar și mai fascinanți sunt evreii progresiști iubindu-se pe ei înșiși pe spinarea palestinienilor. Cu multi-miliardari ca Soros menținând discursul, solidaritatea este acum o industrie, preocupată de profit și putere și nu de etici sau valori și este un spectacol atât amuzant cât și tragic, deoarece palestinienii devin o chestiune periferică în cadrul propriului discurs despre solidaritate.

Deci, poate că înainte de a discuta despre „eliberarea Palestinei”, va trebui să ne eliberăm noi înșine.

Articolul poate fi citit în original aici: http://www.counterpunch.org/2013/04/12/controlled-opposition/