Industria islamofobiei și demonizarea Palestinei

de Dr. Hatem Bazian

Domeniul studiilor americane trebuie să contracareze mai agresiv răspândirea islamofobiei deoarece a devenit un discurs rasist acceptabil în mod deschis, ce impregnează societatea civilă în Statele Unite și societățile vestice în general. În mod cert, când rasismul față de o categorie de oameni este tolerat în discursul public, cu vremea, indivizii și grupurile rasiste sfârșesc prin a capta agenda politică a societății și prin a-și direcționa rasismul  către toate comunitățile marginalizate. Islamofobia este o teamă artificială sau o idee preconcepută inoculată de structurile globale de putere eurocentriste, postcoloniale și orientaliste. Este direcționată către o amenințare musulmană globală inventată, ce este folosită pentru a menține și a extinde deosebirile din relațiile culturale, sociale, politice și economice existente. Dezbaterea actuală asupra legăturii dintre imigrație și crimă este un exemplu în acest sens. „Alterizarea” (”othering”) islamului și a musulmanilor a devenit o normă acceptabilă. Subiectul musulman este problematizat în universități, unde studiul experiențelor trăite de musulmani este exilat în cadrul studiilor religioase sau ale Orientului Mijlociu/Apropiat și este inclus în alte discipline ca o „problemă”.  În timp ce islamofobia acționează deja în mass-media, în Imperiul SUA, și pe măsură ce restricțiile impuse musulmanilor devin generalizate, un element esențial în această analiză este legătura explicită dintre grupurile și organizațiile pro-Israel și efortul de a demoniza și „alteriza” islamul și musulmanii în SUA și în Europa, în timp ce păstrează și consolidează sprijinul pentru Israel.

Continuu să susțin că grupurile și organizațiile pro-Israel din Statele Unite sunt principalii finanțatori, producători, organizatori și distribuitori ai conținutului islamofob care domină discursurile politice și publice în societățile vestice. Implicarea grupurilor și organizațiilor pro-israeliene în industria islamofobiei și în demonizarea Palestinei și a palestinienilor continuă să întărească distanța academică față de acest subiect din cauza fricii de a fi luat în vizor pentru critică la adresa Israelului. Deși acest subiect găzduiește o mulțime de aspecte, eseul de față se concentrează pe un anume segment al industriei islamofobiei care este legat în mod direct de agenda pro-Israel – grupurile și organizațiile angajate în promovarea „alterizării”, a plasării stigmatului „celuilalt”, a „celui care nu este de-al nostru” asupra musulmanilor, dar a căror preocupare principală este subminarea posibilităților de pledoarie pentru cauza palestiniană. În mod special, acest eseu încearcă să răspundă următoarelor întrebări: Care sunt grupurile ce generează islamofobie, care sunt relațiile acestora cu cei implicați în apărarea politicilor Israelului și cum ar trebui să abordeze studiile americane acest subiect în viitor? Cum sunt conectate aceste organizații la discursul academic? Cum este folosită islamofobia pentru a obține și mai mult sprijin pentru Israel și cât de mult succes a avut această strategie în epoca de după 9/11? Care a fost răspunsul academiei americane în general și a studiilor americane în particular față de islamofobie și/sau sprijinul acordat Israelului?

O campanie publicitară rasistă, orientalistă și islamofobă

În primăvara lui 2011, AFDI (American Freedom Defence Initiative), o organizație înființată de Pamela Geller, un personaj central al rețelei globale islamofobe, a realizat o serie de reclame la nivel național pentru autobuze, stații de tren și panouri cu următorul mesaj: „În orice război dintre omul civilizat și sălbatic, sprijiniți omul civilizat. Sustineți Israelul, înfrângeți Jihadul.” Comparativ cu alte campanii islamofobe, aceste reclame se leagă în mod explicit de Israel, de „războiul împotriva Jihadului”, de sprijinul față de Israel și de încadrarea rasistă a palestinienilor la care afișele se referă cât se poate de clar ca la niște „sălbatici”. Afișele publicitare au apărut pe tot teritoriul SUA și în câteva orașe, ca de exemplu San Francisco și New York, câțiva artiști au instalat o campanie vizuală de rezistență pictând peste afișele respective, denunțând rasismul din spațiul public.

Potrivit website-ului lui Geller, aceste reclame reprezentau un răspuns la două campanii publicitare. Prima, la inițiativa CAIR (Consiliul de Relații Americano-Islamice), ilustra „Jihadul meu” ca temă, pentru a contracara discursul media și politic rasist și esențialist despre islam și musulmani, înfățișând o înțelegere mai nuanțată a termenului jihad în era post-9/11. A doua campanie, numită de AFDI „o răutăcioasă campanie anti-Israel”, implica afișe publicitare plasate în stații de tren arătând harta micșorării Palestinei.

Un alt set de reclame islamofobe și mai inflamatorii marca AFDI îl înfățișau pe Haj Amin al-Husseini, liderul palestinian de dinainte de 1948, stând lângă Adoph Hitler. Potrivit AFDI, această nouă campanie publicitară era o replică dată unei campanii promovate de AMP (Musulmanii americani pentru Palestina) care solicita întreruperea ajutorului american pentru Israel. Reclamele realizate de AFDI fac parte dintr-o campanie mai amplă de defăimare a islamului și a musulmanilor promovată de producătorii pro-Israel și pro-Zioniști ai islamofobiei. Aceste reclame creează o legătură explicită și imediată între retorica islamofobă îndreptată spre islam și musulmani și rolul central al Israelului ca element esențial în „războiul împotriva terorismului”, astfel construindu-i ontologic pe palestinieni ca teroriști arhetipali, pentru a păstra sprijinul Statelor Unite față de statul Zionist.

În era de după 9/11, un număr de organizații, grupuri și indivizi americani au reușit cu succes să îndeplinească programul acesta de angajare a islamofobiei pentru a centraliza Israelul și a demoniza palestinienii. Acest ciorchine de grupuri islamofobe pro-Israel este studiat foarte puțin de către academicienii americani în ciuda numărului tot mai mare de lucrări publicate pe tema islamofobiei. Legătura dintre cele două este evidentă în cazul site-ului Canary Mission, un site puternic islamofob în care McCarthismul prinde chef de viață și care este centrat pe contracararea activismului BDS în campusuri și pe promovarea agendei israeliene. Istoric vorbind, academicienii americani s-au ferit în general să critice Israelul de teamă că vor fi acuzați de antisemitism și cariera lor ar suferi consecințe neplăcute. Cei care se aventurează să abordeze conflictul Palestina-Israel în afara parametrilor acceptați sunt o excepție și majoritatea academicienilor pur și simplu se țin departe de subiectul acesta. Cazuri ca cel al lui Joseph Massad de la Universitatea Columbia, al lui Steven Salaita de la Universitatea Illinois și al lui Rabab Abdulhadi de la Universitatea de Stat San Francisco ilustrează repercusiunile pe care le poate avea faptul de a scrie și a vorbi despre Palestina în mediul academic american.

Era post-9/11 și conturarea unei opinii publice americane pro-Israel

Atacurile din 2001 au introdus o schimbare în politica externă americană și o abordare intervenționistă mai puternică și mai militarizată față de lumea arabă și musulmană odată cu invazia Afganistanului și a Irakului, precum și o prezență armată robustă în peste 30 de noi țări. Suprapunerea dintre atacurile din 9/11 și începutul celei de-a doua Intifade palestiniene a oferit o oportunitate de aur pentru ca neoconservatorii să impună o poziție pro-israeliană mai decisivă în cadrul administrației Bush. Neoconservatorii din administrație erau dedicați Israelului și se opuneau compromisului teritorial cu palestinienii.

Schimbarea post-9/11 s-a axat pe o strategie preventivă îndreptată împotriva a ceea ce ei numeau organizații „teroriste” cu întindere globală și a statelor-națiuni ce furnizau sprijin sau adăpost grupărilor cum ar fi Al-Qaeda și organizațiile afiliate, dar nu grupurilor implicate în lupta națională, cum ar fi facțiunile palestiniene și separatiștii basci din Spania. Sloganul președintelui Bush „sau sunteți cu noi sau sunteți cu teroriștii” a forțat statele-națiuni să ia decizii politice ce facilitau punerea în practică a acestui război global. Alianța globală rezultată a cooperat în „războiul împotriva terorismului”, cu Israelul jucând un rol central, asigurând antrenamentul și know-how-ul și promovându-și „expertiza multilaterală” în ceea ce privea lupta contra terorismului. Agențiile de securitate israeliene s-au avântat în afacerea instruirii antitero și au reușit să-și securizeze rolul de actori principali în programele contraterorism locale, regionale, naționale și internaționale. De exemplu, Urban Shield, un program de antrenament antitero ce are loc în zona golfului San Francisco și poziționează islamofobia în centrul cadrului său conceptual iar musulmanii și arabii ca amenințări potențiale în programul său de antrenament, se bazează pe o echipă de securitate israeliană care creează scenarii pentru presupuse atacuri și furnizează consiliere pentru realizarea profilurilor teroriste.

Israelul a fost un participant-cheie în „războiul împotriva terorismului”, accentuând „amenințarea irakiană” ce era înfățișată ca fiind „legată” în mod direct de finanțarea atacurilor suicidale. Esențială campaniei din Irak a fost o strategie de comunicare creată de suporterii americani ai Israelului pentru a influența opinia publică și a păstra în prim-plan figura lui Saddam Hussein în timp ce intensifica opinia negativă despre palestinieni. Agenții de PR precum Luntz Research Companies au împins opinia publică și mai mult spre dreapta și în favoarea invaziei din Irak. Documentele de PR pregătite de această firmă ofereau teme specifice de abordare și recomandări despre cum trebuie vorbit publicului american despre Israel. Deși unii ar putea spune că e o conspirație, realitatea este că o rețea neoconservatoare bine organizată și disciplinată sponsorizată de Zioniști operează într-o administrație încurajatoare și fertilă din punct de vedere ideologic, cu aliați în poziții-cheie care reușesc să modeleze dezbaterea publică privind chestiunile ce țin de războiul de acasă și de peste hotare. Cei care activează în acest spațiu reușesc să fortifice și să consolideze narativa Israelului în Statele Unite și domină discursul în cadrul mediului academic.

Purtătorii de cuvânt israelieni au fost foarte eficienți în a-și transmite mesajul la nivel local, regional și național în SUA, în timp ce replicile pro-palestiniene au fost adesea singulare și întârziate. Strategia israeliană de comunicare a fost construită pe ani de zile de stereotipizare negativă și denaturare a arabilor și a musulmanilor, care, după 9/11, s-a concentrat cu succes asupra palestinienilor în general și asupra mișcării de rezistență Hamas în particular ca teroriști arhetipali.

Această strategie de comunicare a făcut posibil ca Israelul să fie și mai conectat la politica SUA de luptă împotriva terorismului. Mai precis, cunoștințele israeliene despre lupta împotriva „terorismului” palestinian au fost ambalate și prezentate ca fiind cea mai de succes abordare a unei amenințări islamice. Peste noapte, Israelul a devenit modelul pentru o astfel de strategie, cu nenumărate firme israeliene oferindu-și serviciile de instruire și strategii antitero ce au ajutat la consolidarea imaginii stereotipice a teroristului arab, musulman și în mod sigur palestinian.

Ca o consecință, armata americană a fost adusă în același proiect, cu dezvoltarea imediată de cursuri ce problematizează mai departe islamul și musulmanii ca teroriști arhetipali, cursuri de învățare a limbii arabe ca un serviciu necesar pentru aparatul național de securitate și cooperare cu instituții israeliene pentru studierea violenței și a contraterorismului. Rezultatul este acela că islamul și musulmanii sunt studiați în universități ca un „celălalt” inferior și terorist asupra căruia trebuie intervenit și remediat.

Mai mult, aproape toți liderii americani au vizitat Israelul pentru a se „educa” în legătură cu provocările pe care le întâmpină țara și cu eficiența Israelului de a lupta împotriva „terorismului”. Călătoriile în Israel complet sponsorizate ale politicienilor, jurnaliștilor și academicienilor americani sunt menite să contureze discursul public, participanții urmând să folosească punctele de vedere israeliene atunci când vor discuta despre Palestina, arabi și musulmani.

Strategiile de comunicare ale Israelului includ și documentare sofisticate și bine realizate menite să stabilească o „legătură” între grupările teroriste internaționale și organizațiile musulmane americane, cu scopul de a înlătura orice diferență dintre aceste grupuri, pentru a justifica acțiunile Israelului împotriva palestinienilor. Această strategie are intenția de a defăima organizațiile musulmane, de a le pune în defensivă și de a le exclude din discuțiile politice, așa cum s-a văzut în cazurile atacurilor împotriva CAIR (Council on American-Islamic Relations), Alianța Musulmanilor Americani, Societatea Musulmană Americană și Musulmanii Americani pentru Palestina.

Aceste documentare fac în permanență referiri la violența palestiniană în timp ce prezintă în mod selectiv imagini anistorice revoltătoare și scoase din context ale unor personaje religioase, pentru un impact negativ puternic. Punctul culminant în domeniul industriei documentarelor islamofobe pro-israeliene a fost atins în 2008, când 28 de milioane de copii ale filmului Obsession: Radical Islam’s War against the West, un film produs și finanțat de către Clarion Fund, au fost distribuite în statele nehotărâte înaintea alegerilor generale pentru a influența votul împotriva atunci candidatului prezidențial democrat Barack Obama. Scopul era influențarea rezultatului alegerilor atrăgând atenția votanților de dreapta anti-musulmani asupra numelui tatălui lui Obama, Husain, un nume comun printre arabi și musulmani.

După Obsession, un alt documentar de propagandă a fost finanțat și produs de către Clarion Fund, The Third Jihad. Ținta acestuia erau musulmanii americani care erau acuzați de legături clandestine cu grupări definite de guvernul SUA ca teroriste, cu accent pe demonizarea Palestinei și a luptei palestiniene. Scopul era expulzarea unui număr de organizații arabe și musulmane, precum CAIR și ADC din cercurile politice, împingerea acestora într-o poziție defensivă și limitarea spațiului public american la pledoaria de dreapta, pro-israeliană.

O modalitate de a înțelege strategia pro-israeliană ce se desfășoară sub ochii noștri este extinderea folosirii conceptului de „Orientalism latent” și „manifest” al lui Edward Said studiilor islamofobiei. Potrivit lui Said, orientalismul este o doctrină politică în cadrul căreia subiecții arabi și musulmani sunt construiți și „judecați în termeni vestici și prin comparație cu Vestul, așa încât aceștia sunt mereu Celălalt, cel inferior, cel care trebuie cucerit.” Scrierile lui Kurzman și ale lui Said pun accentul pe legătura dintre ceea ce eu numesc islamofobia latentă și cea manifestă. Islamofobia latentă este concepută printr-un proces de folosire a filmelor, a știrilor, a talk-show-urilor, a publicării cărților și de portretizare a islamului ca o religie opresivă, înapoiată și violentă înclinată spre despotism și lipsa progresului. Producția culturală nu este independentă de politici sau economie; mai degrabă este influențată și determinată de acestea.

Islamofobia manifestă este evidentă în discursurile și scrierile unuia ca Daniel Pipes, un suporter pro-israelian de dreapta și fondator al website-ului de tip McCarthian Campus Watch. Vorbind în fața convenției Congresului Evreilor Americani pe 21 octombrie 2001, Pipes declara „Sunt foarte îngrijorat, din punct de vedere evreiesc, că prezența, statura, afluența și naturalizarea musulmanilor americani...va pune în pericol evreii americani.” Asta oferă o privire fugară asupra gândirii din spatele industriei islamofobiei și a felului în care se mobilizează pentru a demoniza musulmanii, arabii și palestinienii.

Concluzie

Mediul academic ar trebui să dețină rolul principal în explorarea implicării organizațiilor și grupurilor pro-israeliene în producția de conținut islamofob. Profesorii de studii americane ar trebui să-și centralizeze cercetarea și predarea asupra islamofobiei din cauza impactului pe care îl are în normalizarea discursului rasist în societate. Fac apel la toți academicienii americani să se afle în primul front și să îmbrățișeze studiile islamofobiei în conexiune cu toate luptele pentru justiție socială, punând accent pe narativa palestiniană. Și nu în ultimul rând, profesorii de studii americane ar trebui să lege relații academice robuste cu universitățile palestiniene, să găzduiască programe de dialog și schimb cultural și să expună rolul Israelului în promovarea unor medii rasiste și ostile în campusuri și în societatea civilă, ce caută să limiteze libertatea academică și cea de expresie în timp ce se ascund în spatele distorsionărilor despre BDS, Palestina, islam, musulmani și „războiul împotriva terorismului”.