de Uri Avnery
Nu există „terorism internațional”.
Să declari război „terorismului internațional”
este un nonsens. Politicienii care fac asta sunt fie tâmpiți, fie cinici,
probabil amândouă.
Terorismul este o armă. La fel ca un pistol. Am
râde de cineva care ar declara război împotriva „artileriei internaționale”. Un
pistol aparține unei armate și servește intereselor acelei armate. Un pistol al
unei tabere trage împotriva pistolului celeilalte tabere.
Terorismul este o metodă de operare. Este folosit
adesea de către oamenii asupriți, l-a folosit inclusiv Rezistența Franceză împotriva
naziștilor în WW II. Am râde de cineva care ar declara război împotriva „rezistenței
internaționale”.
Carl von Clausewitz, strategul militar prusac,
a spus faimoasele cuvinte „războiul este continuarea politicii, doar sub o altă
formă.” Dacă ar fi trăit astăzi ar fi putut să spună : „terorismul este
continuarea politicii, doar sub o altă formă.”
Terorismul înseamnă, literalmente, a speria
victimele pentru a se supune dorințelor teroristului.
Terorismul este o armă. În general, este arma
celor slabi. A celor care nu au bombe atomice, precum cele aruncate la
Hiroshima și Nagasaki, care au speriat japonezii și i-au făcut să se predea. Sau
ca aviația care a distrus Dresda în încercarea (zadarnică) de a-i speria pe
germani ca să se predea.
Din moment ce majoritatea grupurilor și țărilor
ce folosesc terorismul au scopuri diferite, adesea contrazicându-se unele pe
altele, nu există nimic „internațional” în legătură cu el. Fiecare campanie
teroristă are propriul său caracter. Să nu mai spunem că nimeni nu se consideră
terorist (sau teroristă), ci un luptător pentru Dumnezeu, pentru Libertate sau
pentru Orice.
(Nu pot să mă abțin să nu mă laud că acum mult
timp am inventat formula: „Cel care pentru cineva este terorist pentru
altcineva este un luptător pentru libertate”.)
Mulți israelieni obișnuiți au simțit o mare
satisfacție după evenimentele de la Paris. „Să simtă și europenii ăia măcar o
dată ceea ce noi simțim în permanență!”
Benjamin Netanyahu, un gânditor nu prea
strălucit dar un excelent vânzător, a venit cu ideea inventării unei legături
directe între terorismul jihadist din Europa și terorismul palestinian din
Israel și teritoriile ocupate.
Este o lovitură de geniu: dacă ei sunt unul și
același lucru, adolescenții palestinieni mânuitori de cuțite și belgienii
devotați lui ISIS, atunci nu există nicio problemă israeliano-palestiniană, nu
există ocupație, nu există colonii. Doar fanatism musulman. (Ignorându-i,
apropo, pe deloc puținii arabi creștini din organizațiile seculare palestiniene
„teroriste”)
Asta nu are legătură cu realitatea. Palestinienii
care vor să lupte și să moară pentru Allah se duc în Siria. Palestinienii – atât
cei religioși cât și cei seculari – care împușcă, înjunghie sau dau cu mașina
peste soldați și civili israelieni doresc eliberare de sub regimul de ocupație
și un stat al lor.
Lucrul ăsta e atât de evident că până și o
persoană cu IQ-ul limitat al actualilor noștri miniștri l-ar înțelege. Dar dacă
ar face-o, ar trebui să aibă de-a face cu niște alegeri foarte neplăcute în
ceea ce privește conflictul israeliano-palestinian.
Așa că hai să rămânem la concluzia
confortabilă: ne ucid pentru că s-au născut teroriști, pentru cele 72 de virgine
promise, pentru că sunt antisemiți. Deci, așa cum anticipează fericit
Netanyahu, vom „trăi veșnic pe barba noastră”.
Cât ar fi de tragic rezultatul oricărui act
terorist, este ceva absurd în reacția europeană la recentele evenimente.
Culmea absurdității a fost atinsă la
Bruxelles, când un terorist solitar, în fugă, a paralizat o capitală timp de
zile întregi fără ca un singur glonț să fie tras. A fost succesul suprem al
terorismului în sensul cel mai propriu: folosirea fricii ca armă.
Dar nici reacția din Paris nu a fost mai
brează. Numărul victimelor atrocității a fost mare, dar apropiat de numărul
celor uciși în accidente rutiere în Franța o dată la câteva săptămâni. Cu siguranță
a fost mult mai mic decât numărul victimelor unei singure ore din cel de-al
Doilea Război Mondial. Dar gândirea lucidă nu contează. Terorismul lucrează
asupra percepției victimelor.
Pare incredibil ca zece indivizi mediocri, cu
câteva arme primitive, să cauzeze panică mondială. Dar este realitatea. Instigate
de către mass-media, care se hrănește din asemenea evenimente, actele teroriste
locale se transformă în zilele noastre în amenințări pe scară globală. Media modernă,
prin însăși natura sa, este cea mai bună prietenă a teroristului. Teroarea nu
ar putea înflori fără ajutorul ei.
Următorul cel mai bun prieten al teroristului
este politicianul. Este aproape imposibil pentru un politician să reziste
tentației de a profita de valul de panică. Panica naște „unitate națională”,
visul oricărui conducător. Panica naște setea de un „conducător puternic”. Este
un instinct uman primar.
François Hollande este un exemplu tipic. Un politician
mediocru dar viclean, a sesizat oportunitatea de a poza ca un lider. “C’est la
guerre!” Este război! a declarat el alimentând isteria națională.
Bineînțeles că
nu e niciun „guerre”. Niciun al Treilea Război Mondial. Doar un atac terorist
al unui inamic ascuns. Într-adevăr, un lucru pe care aceste evenimente l-au
dezvăluit este incredibila prostie a liderilor politici din întreaga lume. Ei pur
și simplu nu înțeleg provocarea. Reacționează la amenințări imaginare și le
ignoră pe cele reale. Nu știu ce să facă. Așa că fac ce le stă în fire: țin
discursuri, convoacă ședințe și bombardează pe cineva (nu contează pe cine și
de ce).
Neînțelegând boala, remediul lor este mai rău
decât maladia în sine. Bombardarea cauzează distrugere, distrugerea creează noi
dușmani însetați de răzbunare. Este o colaborare directă cu teroriștii.
Este un spectacol trist să-i vezi pe toți
acești politicieni, conducătorii națiunilor puternice, alergând ca niște
șoareci într-un labirint, întâlnindu-se, ținând discursuri, rostind declarații
lipsite de sens, absolut incapabili să facă față crizei.
Problema este într-adevăr, mult mai complicată
decât ar crede mințile simple, din cauza unui fapt neobișnuit: de data aceasta
inamicul nu este o națiune, nu este un stat, nu este nici măcar un teritoriu
real, ci o entitate nedefinită: o idee, o stare de spirit, o mișcare ce are un
soi de bază teritorială dar nu e un stat propriu-zis.
Nu este un fenomen complet lipsit de precedent:
cu mai mult de o sută de ani în urmă, mișcarea anarhistă comitea acte teroriste
peste tot în lume fără a avea o bază teritorială. Și acum 900 de ani, o sectă
religioasă fără de țară, Asasinii (o denaturare a cuvântului arabic ce
desemnează „consumatorii de hașiș”), teroriza lumea musulmană.
Nu știu cum ar trebui luptat eficient împotriva
Statului Islamic (sau mai degrabă Non-Statului). Cred cu tărie că nimeni nu știe.
Cu siguranță nu imbecilii ce conduc diversele guverne.
Nu sunt sigur nici că o invazie teritorială ar
distruge acest fenomen. Dar și o asemenea invazie pare improbabilă. Coaliția
Nedoritorilor întocmită de Statele Unite pare nehotărâtă să acționeze. Singurele
forțe care ar putea încerca – iranienii și armata guvernului sirian – sunt urâte
de către SUA și aliații săi locali.
Într-adevăr, dacă cineva caută un exemplu de
dezorientare totală și bezmeticie, nu trebuie decât să se uite la incapacitatea
SUA și a puterilor europene de a alege între axa Assad-Iran-Rusia și tabăra
IS-Saudiți-Sunniți. Adăugați problema turco-kurdă, animozitatea ruso-turcă și
conflictul israeliano-palestinian și tabloul este departe de a fi complet.
E o vorbă care spune că războiul e mult prea
important ca să fie lăsat pe mâna generalilor. Situația actuală e mult prea
complicată ca să fie lăsată pe mâna politicienilor. Dar cine altcineva mai
există?
Israelienii cred (ca de obicei) că pot să
învețe lumea. Noi cunoaștem terorismul. Știm ce e de făcut.
Dar oare chiar știm?
De săptămâni bune israelienii trăiesc în
panică. Din lipsa unui nume mai bun este numit „val de teroare”. Aproape în
fiecare zi doi, trei, patru tineri, inclusiv copii de 13 ani atacă israelieni
cu cuțite sau dau peste ei cu mașina și în general sfârșesc prin a fi uciși pe
loc. Armata noastră renumită încearcă totul, inclusiv represalii draconice
împotriva familiilor și pedepsele colective ale satelor, fără efect.
Acestea sunt acte individuale, adesea spontane
și de aceea imposibil de prevenit. Nu este o problemă militară. Problema este
politică, psihologică.
Netanyahu încearcă să profite de pe urma acestui
val la fel ca Hollande și compania. Amintește de Holocaust (asemănând un băiat
de 16 ani din Hebron cu un ofițer SS călit de la Auschwitz) și vorbește într-una
despre antisemitism.
Toate pentru a șterge urmele unui fapt
orbitor: ocupația cu șicanele sale zilnice, oră de oră, minut de minut, a
populației palestiniene. Unii miniștri ai guvernului nici măcar nu mai ascund
că scopul este de a anexa și Cisiordania și până la urmă de a evacua total
populația palestiniană de pe pământul ei natal.
Nu există nicio legătură directă între
terorismul IS din jurul lumii și lupta națională palestiniană pentru suveranitate
statală. Dar dacă nu sunt rezolvate, până la urmă problemele se vor contopi – și
un mult mai puternic IS va uni lumea musulmană, așa cum a făcut-o Saladin odată,
pentru a ne confrunta pe noi, noii Cruciați.
Dacă aș fi credincios, aș șopti: Ferească
Dumnezeu.
Articolul
poate fi citit în original aici: http://www.eurasiareview.com/30112015-there-is-no-such-thing-as-international-terrorism-oped/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu