Orientul Mijlociu
de K.P. Fabian
O parte a lumii
unde impactul Primului Război Mondial (1914-1918) se resimte încă deosebit de
puternic este Asia de Vest. Campaniile militare purtate în timpul războiului și
aranjamentele politice de după acesta au dus la apariția Irakului, Siriei,
Iordaniei, Israelului și Libanului ca state independente precum și la nașterea
avortată a statului Palestinei. Arabia Saudită și-a obținut și ea granițele
actuale în urma aceluiași proces.
Când Turcia a
intrat în război de partea Germaniei pe 30 octombrie 1914, Londra era îngrijorată
că un război împotriva Califului i-ar putea îndepărta pe musulmanii de pe
subcontinentul indian și din alte părți. Se impunea strângerea de informații și
inițierea muncii de propagandă. Sir Mark Sykes, consilier pe probleme legate de
Orientul Mijlociu al Secretarului de Stat pe timp de război Lordul Kitchner, a
propus stabilirea unui cabinet arab la Cairo. Așa încât acesta a fost întocmit
în 1916. Înaltul Comisar al Marii Britanii în Cairo era Sir Henry McMahon. Atât
Kitchener cât și McMahon aveau o relație strânsă cu India. Primul fusese
comandant general în India (1902-09) și neînțelegerile acestuia cu Viceroy
Curzon au scurtat durata deținerii postului pentru cel din urmă. McMahon a fost
secretar de Externe în timpul Conferinței Shimla din 1914 când a fost stabilită
linia de graniță cu Tibetul, cunoscută și ca linia McMahon.
Pentru a grăbi căderea
Imperiului Otoman, Londra a decis să instige statele arabe să se revolte
împotriva Sublimei Porți, așa cum era cunoscut Imperiul Otoman în Europa.
Otomanii nu erau nepopulari în Asia de Vest. Dar Hussein bin Ali, Șariful
Meccăi, ezita în loialitatea sa, deoarece aflase că Istanbulul plănuia să îl
înlocuiască. Șarif fiind, avea ceva influență. Kitchener l-a îndemnat pe
Hussein să profite de ocazie și să se revolte. Hussein a început o
corespondență cu McMahon și cei doi s-au înțeles ca, în cazul în care arabii
s-ar fi revoltat împotriva otomanilor, la sfârșitul războiului Marea Britanie
va sprijini stabilirea unui Califat Arab independent sub Hussein. Cât despre suprafața
Califatului, Siria, care reprezenta un interes pentru Franța, era exclusă. Palestina era inclusă în descrierea
propusului Califat Arab făcută de Hussein. A avut loc un schimb de zece
scrisori între iulie 1915 și martie 1916 și McMahon nu a menționat niciodată că
Palestina ar trebui exclusă din propusul Califat Arab. McMahon a trimis bani și
arme și revolta arabă a început în iunie 1916. T.E. Lawrence, un tânăr ofițer
al serviciilor secrete, numit mai târziu „Lawrence al Arabiei” în filmul din 1962
despre „isprăvile” acestuia, a jucat un rol mult exagerat în instigarea
revoltei arabe.
Problema Palestinei
ne duce la Declarația Balfour din 2 noiembrie 1917. Era sub forma unei scrisori
din partea Secretarului de Stat pe probleme externe Arthur Balfour către Walter
Rothschild, un lider al comunității evreiești. Scrisoarea spunea după cum
urmează:
„Guvernul Majestății Sale privește cu ochi buni
stabilirea în Palestina a unui cămin național pentru poporul evreu și va face
toate eforturile pentru a facilita atingerea acestui obiectiv, înțelegându-se
de la sine că nu se va întreprinde nimic ce va prejudicia drepturile civile și
religioase ale comunităților non-evreiești existente în Palestina, nici
drepturile și statutul politic de care se bucură evreii în orice altă țară.”
Se impune un
comentariu în legătură cu expresia nesinceră „comunități non-evreiești”. La
vremea respectivă, în Palestina se aflau 670.000 de arabi și 80.000 de evrei.
Cu alte cuvinte, arabii erau de 8 ori mai mulți decât evreii. Cu toate acestea
Declarația face referire la ei ca la niște „comunități non-evreiești”. Mai
mult, li s-au refuzat drepturile politice, asemenea drepturi fiind rezervate
numai pentru minoritarii evrei.
În mod evident,
Marea Britanie i-a tras în piept pe arabi prin formularea Declarației Balfour.
Îi mai trăsese o dată pe sfoară prin acordul Sykes-Picot din mai 1916 pentru a
împărți Asia de Vest între Marea Britanie și Franța. Sykes a fost instruit de
Kitchener, deși McMahon coresponda în continuare cu Hussein, pentru a negocia
cu francezii împărțirea teritoriilor. Georges-François Picot era interlocutorul
ce reprezenta Franța la negocierile ce au început în noiembrie 1915. Practic,
Franța și Marea Britanie au împărțit zona între ele pentru a exercita controlul
direct sau de orice alt fel. Coasta siriană și mare parte din Libanul de astăzi
au revenit Franței. Marea Britanie a preluat controlul direct asupra
Mesopotamiei centrale și de sud, în jurul Baghdadului și al provinciilor Basra.
Palestina urma să aibă o administrație internațională, întrucât și alte puteri
creștine, mai precis Rusia, aveau interese în zonă. Și restul regiunii,
inclusiv Siria, Mosul și Iordania urmau să aibă conducători locali, supervizați
de către francezi în nord și de către britanici în sud. Franța și Marea
Britanie împărțeau între ele pielea ursului cât acesta era încă în viață. Rusia
a fost consultată mai târziu și s-a căzut de acord ca aceasta să preia
Istanbulul și să controleze Strâmtoarea Dardanele. Japonia, singura mare putere
asiatică, a fost informată și ea.
Însă Londra și
Parisul nu au prevăzut Revoluția Rusească. Acordul secret a fost dezvăluit de
către ziarele rusești Izvestia și Pradva pe data de 23 noiembrie 1917,
urmate de The Manchester Guardian
trei zile mai târziu. Ministerul britanic
de Externe se făcuse de râs. McMahon și-a dat demisia cu dezgust. De remarcat
că atât Declarația Balfour cât și publicarea acordului Sykes-Picot au avut loc
în noiembrie 1917.
Încă un eveniment
important a avut loc în noiembrie 1917. Lenin a emis Decretul său de pace
solicitând sfârșirea războiului fără anexări și compensații. În curând, președintele
Woodrow Wilson al Statelor Unite, care intraseră în război în aprilie 1917, avea
să proclame cele 14 puncte ale sale în ianuarie 1918. Primul punct prevedea că
în viitor „nu vor mai exista acorduri internaționale private de niciun fel, ci
doar convenții de pace publice, încheiate deschis”.
Când învingătorii
Primului Război Mondial s-au întâlnit la Paris, Marea Britanie a luat
inițiativa, cu sprijinul Franței și al Italiei, și a lansat ideea unui
„mandat”. Aveau nevoie de un nou termen pentru a da o alura nobilă furtului de teritorii
în cadrul a ceea ce afirmaseră Lenin și Wilson. Teritoriilor deținute de Germania și Turcia nu aveau să beneficieze de
independență imediată întrucât populațiile lor nu erau corespunzătoare pentru a
primi independența imediată. Aveau nevoie să se afle în grija unui custode
pentru o vreme. Dar nici teritoriile, nici puterile mandatare nu erau trecute în
articolul 22 al tratatului de pace ce aducea conceptul de „mandat”.
În Siria, în
septembrie 1918, arabii au promulgat un guvern loial Șarifului Hussein. În iulie
1919, parlamentul Marii Sirii a respins orice pretenție a Franței. Franța a
ales să nu trimită o armată, ci să-i păcălească pe arabi. În ianuarie 1920,
Faisal, fiul lui Hussein și prim-ministrul Clemenceau au semnat un acord prin
care Franța recunoștea independența siriană.
Franța și Marea
Britanie simțeau nevoia pecetluirii sorții teritoriilor otomane din Asia de Vest.
Au convocat, în oarecare grabă, Conferința de la San Remo (aprilie 1920). Au participat
Marea Britanie, Franța, Italia, Japonia, Belgia și Grecia. Marea Britanie a
primit mandat pentru Irak și Palestina și Franța pentru Siria. Declarația Balfour
a fost reafirmată la San Remo. Teoretic, puterile mandatare ar fi trebuit să
aștepte o decizie oficială din partea Ligii Națiunilor pentru acordarea
mandatelor. Acestea nu au așteptat și au acționat imediat.
Declarația de la
San Remo s-a resimțit în Irak, unde șiiții și sunniții s-au revoltat în iunie
1920. Churchill a ordonat întăriri din partea Indiei și a Iranului. Gandhi a
făcut apel la indieni să nu se ofere să se înroleze pentru a lupta în Irak. A fost
prima dată când India a vorbit cu convingere împotriva folosirii efectivelor
indiene pentru proiectele imperiale ale Marii Britanii. Churchill, în calitate
de Secretar de Stat pe timp de război a scris pe 12 mai 1919 că „este în mod
cert în favoarea folosirii de gaz otrăvitor împotriva triburilor necivilizate”.
Se pare că gazul otrăvitor nu a fost folosit în Irak deoarece nu era disponibil.
Revolta s-a potolit în octombrie 1920.
După San Remo, fără
a aștepta aprobarea acordării mandatului de către Liga Națiunilor, Franța și-a
trimis armata în Siria și Faisal a zburat din țară. Churchill a decis să-l pună
pe Faisal rege al Irakului. După ce francezii l-au făcut pe Faisal să zboare
din Damasc, fratele său Abdullah și-a deplasat forțele armate de la Hejaz la
Damasc pentru a lupta cu francezii. Churchill l-a invitat la un ceai și l-a
convins să-și schimbe planurile iar ca răsplată l-a numit Emir al Transiordaniei
în 1921. A devenit rege al Iordaniei când țara și-a obținut independența în
1946.
Când Califatul a
fost abolit în 1924, Șariful Hussein s-a declarat noul Calif, dar nu mulți l-au
luat în serios. Când Ibn Saud a atacat Hejazul, Hussein a zburat deoarece nu a
primit niciun ajutor din partea Marii Britanii. Ibn Saud a capturat Hezaj,
inclusiv Mecca, Medina și Jeddah. În 1932 Ibn Saud a proclamat Regatul Arabiei
Saudite.
Marea Britanie a
muncit cu asiduitate pentru a stabili un stat independent pentru evrei în Palestina.
Balfour însuși era Zionist. Acesta a susținut că deși evreii erau o minoritate
în Palestina, din moment ce trebuia să fie un cămin pentru evrei, populația
evreiască din lume ar trebui comparată cu populația arabă din Palestina. Marea Britanie
a facilitat intrarea și mai multor evrei în Palestina. În 1939, o comisie
desemnată de guvernul britanic a recomandat două state, unul pentru evrei și
altul pentru arabi. Evreii erau îngrijorați că Declarația Balfour se atenuase. Au
recurs la terorism pentru a-i convinge pe britanici să părăsească Palestina. Pe
5 noiembrie 1944, Lordul Moyne, ministrul britanic pentru Orientul Mijlociu și
un prieten apropiat de-al lui Churchill a fost asasinat. Pe 22 iulie 1945,
hotelul King David a fost aruncat în aer de un grup condus de Menachem Begin,
un viitor prim-ministru al Israelului. Într-un final, David Ben Gurion a
proclamat Statul Israel pe 15 mai 1948, cu mult înainte de data stabilită de
Rezoluția 181 a Consiliului General al UN pentru întemeierea a două state în
Palestina, nu mai târziu de 1 octombrie 1948.
Armenia a fost
absorbită de Imperiul Otoman în secolul al 15-lea. Deoarece armenii erau
creștini, loialitatea lor era pusă la îndoială; iar ei, pe de altă parte,
tindeau să-i privească pe ruși ca pe protectorii lor. Când Turcia a intrat în
Marele Război, unii armeni au ajutat Rusia. Pe 25 aprilie a început genocidul. A durat până în 1922. Deși numărul exact nu
este cunoscut, 1,5 milioane de victime este o estimare rezonabilă. Raphael Lemkin
(1900-1959), un avocat polonez de origine evreiască, a inventat termenul genocid având în minte genocidul armean
și holocaustul. Lemkin a conceput textul Convenției pentru Prevenirea și
Reprimarea crimei de genocid în 1948. După ce parlamentul german a emis o
rezoluție pe data de 2 iunie 2016 în care recunoștea că uciderea armenilor
începând cu 1915 a fost genocid, președintele Erdogan și-a retras ambasadorul
din Germania.
Articolul poate fi citit în original aici: http://www.eurasiareview.com/18062016-the-impact-of-world-war-i-on-the-arab-world-today-analysis/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu