de Lorenzo
Veracini
Un colonialism eșuat
Este important de
subliniat că obiectivele colonialiste de tip settler au influențat acțiunile Zioniste de dinainte de 1948, de
după 1948 și de după 1967.
Există o diferență
crucială între procedurile colonialiste israeliene de dinainte și de după 1967:
capacitatea Israelului de a reproduce un proiect colonialist de tip settler a decăzut. Colonialismul israelian/Zionist
a avut un mare succes înainte de 1967 și puțin succes după. Dacă fenomenul colonizării de tip settler presupune a stabili pretenții
legitime față de anumite locuri, ocupația israeliană a Cisiordaniei și a
Fâșiei Gaza are prea puțin de arătat în acest sens, după 40 de ani de asuprire
nestingherită.
În termeni
teoretici, există o distincție esențială între colonialism și colonialismul de
tip settler. Primul are ca scop
perpetuarea sa, iar cel din urmă suprimarea sa. În timp ce o societate
colonială are succes doar dacă separarea dintre colonizator și colonizat este
accentuată, un proiect colonialist de tip settler
are succes abia atunci când acesta se neutralizează – adică atunci când coloniștii
(settlerii) încetează să mai fie numiți în acest fel și devin „nativi” iar
poziția lor devine normalizată. Pentru a reuși, un proiect colonialist de acest
tip trebuie să se elibereze de supravegherea și controlul extern, să
stabilească forme locale de suveranitate politică și culturală, să pună capăt
autonomiilor indigene și să domesticească un peisaj odată perceput ca străin și
lipsit de docilitate. Cu alte cuvinte, un proiect colonialist de tip settler care a izbândit nu mai este
colonialism settler.
Toate proiectele
colonialiste de tip settler sunt
procese inerent dinamice cu privire la relațiile pe care le stabilesc cu
alteritățile lor – cu „ceilalți” externi (de ex. metropola) și cu „ceilalți”
interni (populația indigenă) și cu pământul. Faptul că toate proiectele colonialiste
de tip settler prevăd un punct final,
în care relațiile de alteritate sunt în sfârșit rezolvate și nu mai sunt
detectabile, explică de ce colonialismul de acest tip este asociat de obicei cu
locuri în care până la urmă a eșuat (Rhodesia, Algeria) și nu cu locuri în
care, într-un final, a reușit (Statele Unite, Australia): „insulele Albe” ies mai tare în evidență decât „continentele Albe”.
Precum noțiunea
marxistă de dictatură a proletariatului, care teoretic ar trebui să ducă la
dispariția statului, colonialismul de tip settler
poate fi conceptualizat ca o „dictatură a coloniștilor/settlerilor”, o formă de
cârmuire exclusivă dar inerent temporară exercitată împotriva alterităților
indigene și exogene în așteptarea „dispariției” societății colonialiste prin
normalizare. Asta s-a întâmplat până la urmă în Israelul propriu-zis și în alte
societăți de tipul acesta. Însă, în cazul teritoriilor palestiniene ocupate
(OPT) nu s-a întâmplat și nu se poate întâmpla. Ocupația teritoriilor palestiniene
rămâne un puternic producător de ilegitimitate, nu opusul său.
Separarea dintre
formele colonialiste și cele colonialiste de tip settler susține încă o distincție crucială: ocupația israeliană a teritoriilor nu este același
lucru cu proiectul colonizator de tip settler
din acele teritorii. Ocupația israeliană
este conducerea administrativă și militară instituită de către Israel în urma
ocupării din 1967 a teritoriilor; așa încât, ocupația era menită să se
reproducă și, precum colonialismul, să devină permanentă. Dar în același timp,
ocupația era menită și să fie
un mijloc de atingere a unui scop: facerea posibilă și facilitarea întemeierii
coloniilor/așezămintelor. Iar aici întâlnim un paradox: în timp ce ocupația
este condiția prealabilă supremă pentru întemeierea coloniilor și pentru
existența lor neîntreruptă, succesul ei (ca cel al cârmuirii colonialiste)
depinde de abilitatea sa de a păstra separarea clară între colonizator și
colonizat – aceeași separare care împiedică realizarea unei societăți
colonialiste de tip settler reușite.
Pentru a înțelege
mai bine acest paradox, este util să recapitulăm câteva particularități ale
situației Palestina – Israel. Proximitatea Israelului față de teritoriile pe
care le ocupă combinată cu relația sa specială cu proiectul colonialist de tip settler de acolo, poate ascunde vederii
faptul că, în mod structural, poziția sa vis-a`-vis de Cisiordania și Gaza este
similară cu cea a Marii Britanii vis-a`-vis de Palestina în timpul Mandatului
său (1922-1948). Din punct de vedere structural, atât Marea Britanie cât și
Israelul au funcționat/funcționează ca centrul metropolitan (puterea ocupatoare
colonialistă) corespunzător teritoriilor capturate prin forță militară în 1917
și respectiv 1967. Ambele au sprijinit coloniile evreiești și deoarece în
timpul ocupațiilor lor populația indigenă a rămas in situ, acele colonii au
avut nevoie de măsuri administrative și militare pentru a-și asigura
supraviețuirea și dezvoltarea. Dar în timp ce Zionismul a fost capabil să
expulzeze între 1947 și 1949 majoritatea palestinienilor ce trăiau între granițele
a ceea ce ulterior a devenit Israel, în 1967, populația ce trăia în ceea ce a
rămas din Palestina, nu a plecat.
În consecință,
modelul „clasic” de colonialism de tip settler
(în care populația indigenă a fost redusă la niște resturi „ușor de gestionat”),
nu se aplică teritoriilor din 1967. În schimb, la fel ca în Rhodesia și în
Sud-Africa, avem o situație a coloniilor în mijlocul unei mult mai mari
populații, în care cel mai bun rezultat cu putință ar fi apariția unei
populații docile, și în măsura în care se poate, invizibile. Însă, din cauză că
ocupația israeliană a Cisiordaniei și a Gazei a reușit ceea ce se presupune că
trebuie să reușească un regim de ocupație (menținerea controlului printre
altele prin separarea strictă a asupritorului de cel asuprit), nu a produs
„națiunea domestică dependentă” care este o cerință indispensabilă pentru
triumful unui proiect colonialist de tip settler.
O altă observație vitală
cu privire la regimul colonialist versus regimul settler implică cetățenia. În regimul colonialist, drepturile de
cetățenie pentru cei colonizați sunt refuzate sau amânate indefinit pentru a
respinge puterile suverane native. Sub regimul settler, pe de altă parte, din cauza reducerii radicale a
populației indigene, elemente ale cetățeniei coloniste pot fi oferite în mod
selectiv, ca metodă de eradicare a impulsurilor suverane reziduale. Perspectiva
integrării/asimilării și pretențiile retorice potrivit cărora indivizii
indigeni pot participa la viața
politică a regimului colonialist sunt printre cele mai puternice unelte
disponibile pentru consolidarea proiectelor colonialiste de tip settler. Într-adevăr, colonialismul de
tip settler este cel mai puternic
atunci când poate vorbi în termeni generalizatori, când poate pretinde
„apropierea” de populația indigenă. Acesta a fost cazul Israelului propriu-zis,
în care arabii constituie o minoritate. Însă, așa cum am arătat mai sus,
asemenea strategii nu pot fi aplicate în teritoriile ocupate, unde
palestinienii sunt mult mai numeroși decât coloniștii/settlerii. Ocupația israeliană
accentuează și adâncește distanța dintre cele două grupuri. În contextul
regimurilor colonialiste de tip settler
viabile, subiectivismul indigen este transferat fizic și/sau discursiv, nu
subjugat în permanență.
Studiile coloniale,
aproape de la apariția lor ca domeniu de cercetare academică, au subliniat că
ceea ce caracterizează colonialismul este co-structurarea reciprocă a
colonizatorului și a colonizatului în contextul unui proces dialectic (acest
domeniu de studiu, poate nu surprinzător, a rămas subdezvoltat în Israel). Dată
fiind realitatea structurală a relației coloniale a Israelului cu teritoriile
ocupate, ocupația israeliană a Cisiordaniei și a Gazei – construirea de
infrastructură, întemeierea coloniilor/așezămintelor și însușirea de pământ
palestinian – nu poate produce condițiile favorabile succesului proiectului
colonialist de tip settler. De fapt,
se petrece opusul: cu cât se construiește mai multă infrastructură și colonii/așezăminte
și cu cât se însușește mai mult pământ, cu atât constituția reciprocă a colonizatorului
și a colonizatului devine mai imposibilă.
Paradigma interpretativă
larg răspândită în care „ireversibilitatea” ocupației Fâșiei Gaza și a
Cisiordaniei face ca soluția celor două state să fie „imposibilă” se poate
dovedi a fi înșelătoare: făcând permanentă distincția între un colectiv indigen
subordonat și unul exogen dominant, ocupația și infrastructura sa permanentă poate
contribui de fapt la inevitabilitatea soluției a două state distincte. Însă există
o convergență interpretativă stranie. Cei care susțin ocupația israeliană a
teritoriilor palestiniene se gândesc că dacă ocupația ar fi mai opresivă, mai
brutală și mai eficace, proiectul colonialist/settler ar reuși deoarece ar forța populația indigenă să plece. Iar
cei ce se opun ocupației se tem că dacă aceasta va deveni și mai intruzivă,
dominarea colonialistă a teritoriilor palestiniene ocupate va deveni
ireversibilă.
Înainte de prima
Intifadă, ocupația poate că ar fi putut fi privită din anumite unghiuri ca
fiind în curs de dispariție, în măsura în care Linia Verde părea să se șteargă
tot mai mult ca și graniță semnificativă pentru toți cei – arabi sau evrei, colonizați sau colonizatori – care trăiau
în zona geografică aflată sub control israelian. Zeci de mii de palestinieni
traversau zilnic din teritoriile ocupate în Israel pentru a merge la muncă,
alții călătoreau nestingheriți pentru a-și vizita familiile și prietenii rămași
în Israel, pentru a revedea locurile în care s-au născut, în timp ce evreii
israelieni mergeau în teritoriile ocupate pentru cumpărături, afaceri, pentru
a-și vizita prieteni și chiar pentru turism în colonii. Însă odată cu izbucnirea
primei revolte la sfârșitul lui 1987 și mai ales după instituirea politicii de
ermetizare la începutul anilor 90, a fost impus gradual un regim segregaționist
multilateral. Acesta a fost apoi confirmat și consolidat de către acordurile de
la Oslo. Linia Verde căpătase un nou înțeles. În contextul unor practici
segregaționiste impuse prin legi separate și restricții apăsătoare, însăși existența
coloniilor creează permanenta opoziție dintre colonizator și colonizat.
De la colonialismul de tip settler la colonialism
Concentrarea pe
antagonismul israeliano-palestinian într-un context în care principala opoziție
poate fi cea dintre ocupația colonialistă ce triumfă reproducându-se și
ocupația colonialistă de tip settler
care triumfă disipându-se, ne poate induce în eroare. Pe de o parte, ocupația
este esențială pentru întregul proiect colonialist și demantelarea acesteia ar
periclita viabilitatea coloniilor. Pe de altă parte, ocupația șterge însăși
condițiile necesare realizării unui proiect colonialist/settler viabil. Din punct de vedere Zionist este o situație
fără ieșire.
Odată cu lansarea
Procesului Oslo, conducerea israeliană a crezut că poate recunoaște de formă
soluția „celor două state” (mai ales adresându-se publicului internațional) în
timp ce operează în mod decisiv pentru a împiedica manifestarea acesteia.
Desigur, nu este neobișnuit ca acțiunile celor aflați la putere să difere față de
intențiile declarate, însă în acest caz, cei aflați la cârma procesului politic
au făcut ceea ce doar uneori au spus, gândindu-se că fac exact opusul. În ciuda
deciziilor, pregătirii și stăpânirii tehnologiei și a resurselor, liderii
politici par să nu fi realizat că matricea sistemică a controlului și separarea
rezultată impusă de ei, vor produce în mod inevitabil subiectivismul
palestinian colonizat ce anunță eșecul strategic al proiectului colonialist de
tip settler.
Într-adevăr,
relația dintre ocupație și coloniile din teritorii pare acum compromisă în mod
ireversibil. Infrastructura ocupației a fost stabilită de-a lungul timpului
pentru a asigura viabilitatea coloniilor, dar acum coloniile sunt cele care
perpetuează nevoia de ocupație permanentă. Colonialismul de tip settler eșuat se reîntoarce la
colonialism.
Este ironic. În
mare parte din istoria sa, Zionismul a obținut rezultate remarcabile. Dar după
1967, deși a dobândit supremația regională necontestată și sprijinul
necondiționat al SUA, succesul îl ocolește.
De la colonialismul de tip settler la recolonizare
Dependența de
sprijin extern este naturală pentru un proiect colonialist – teritoriile
coloniale dependente sunt prin definiție entități politice conduse din
exterior. Însă, în cazul entităților de tip settler,
dependența trebuie să fie temporară. Palestina de dinainte de 1948 a fost
guvernată de Marea Britanie, dar entitatea colonială de tip settler a Palestinei – Ișuvul,
comunitatea formată din coloniștii Zioniști sosiți aici – depindea și de
sprijinul extern. Astfel că Marea Britanie a furnizat cadrul diplomatic,
legal/administrativ și militar fără de care entitatea colonială de tip settler nu s-ar fi putut extinde,
dezvolta și prospera; Ișuvul era o emanație a unui număr de organizații din
diaspora evreiască, cea mai faimoasă dintre ele fiind Organizația Zionistă
Mondială și ramura sa executivă, Agenția Evreiască, guvernând comunitatea sub
termenii mandatului britanic asupra Palestinei.
Însă Ișuvul și-a păzit
cu gelozie independența de a acționa și auto-suficiența în toate domeniile –
inclusiv fabricarea de arme și construirea unei forțe militare și era adepta
utilizării sprijinului diasporei pentru a-și atinge scopurile. Colonialismul de
tip settler este în mod inerent bazat
pe autonomia colonială și pe eventuala dacă nu imediata stabilire a unei
competențe suverane locale care la o adică să fie capabilă să înfrunte puterea
metropolitană. Ca stat succesor al Palestinei Mandatorii după retragerea
britanicilor și succesul războiului din 1947-49, Ișuv, până atunci devenită
statul Israel, nu mai era dependentă de puterile exterioare. Deși în următorii
20 de ani Israelul a beneficiat enorm de pe urma ajutorului extern, este o
diferență crucială între a profita de sprijin și a fi nevoit să te bazezi pe
el.
După 1967 însă, și
tot mai mult în ultimii ani, situația s-a schimbat; odată cu anexarea de tot
mai mult pământ palestinian și cu expansiunea proiectului colonialist, Israelul
s-a pus în dezacord cu mare parte a comunității internaționale. Din ce în ce
mai mult a fost silit să se bazeze pe sprijinul SUA pentru acoperire
diplomatică și ajutor armat necesar păstrării superiorității militare față de
toți vecinii săi laolaltă. Așa încât, se poate spune că în ultimii ani Israelul
a traversat un soi de proces de recolonizare. Dincolo de ajutorul guvernamental
american, nevoia de a mobiliza diaspora (și alți suporteri, cum ar fi creștinii
Zioniști americani) pentru a coloniza Cisiordania a dat naștere unei situații
în care întreg proiectul colonialist al Israelului depinde, încă o dată, de
sprijinul extern. Faptul că această recolonizare este o tendință israeliană
endogenă – are suportul larg al majorității evreilor israelieni – nu o face
structural diferită față de alte procese de recolonizare și nu îi schimbă
caracterul colonialist în mod inerent anti-settler.
Analizarea recolonizării
acestui proiect colonialist de tip settler,
nu ca fapt împlinit ci ca un proces în desfășurare, poate fi utilă în
interpretarea circumstanțelor israeliene curente. În practică, Zionismul era
despre întemeierea unei țări a câtorva
evrei (a celor care s-ar fi mutat acolo spre deosebire de cei care nu).
Recurenta reliefare a Israelului ca țară a tuturor
evreilor produce un inevitabil efect de recolonizare, supunând israelienii
evrei la hotărârile politice ale altora. Pentru a triumfa, un proiect
colonialist de tip settler trebuie să
fie un proiect doar al coloniștilor – al nimănui altcuiva. Presiunea pentru
aducerea de noi imigranți (evrei) și bazarea pe sprijin extern, ștergând distincția
necesară dintre coloniștii din interior și cei din afară (în acest caz, între
cei care s-au mutat în Palestina și cei care nu s-au mutat) împiedică
indigenizarea coloniștilor, o componentă indispensabilă oricărui proiect
colonialist de tip settler reușit.
Este semnificativ
că, potrivit tradițiilor colonialiste de tip settler, coloniile construiesc o națiune, nu vice versa. Într-adevăr,
aceste interpretări ale proceselor colonizatoare se referă în mod obișnuit la
diferențierea între tipurile naționale ce rezultă în mod inevitabil din însăși
experiența colonială și a vieții pe pământul respectiv. Această diferențiere,
care poate fi tradusă și prin ceea ce desparte metropola colonizatoare de
periferia colonie, este ea însăși folosită pentru a susține pretențiile de
autonomie politică. Acest fel de procese necesită indigenizarea completă a
colonistului. Într-adevăr, eșecul indigenizării creează condițiile posibilității
ca recolonizarea să devină activă. În final, procesele de recolonizare
constituie un „nou pământ vechi”, nu un „vechi pământ nou” al imaginarului Zionist/colonialist.
În mod paradoxal, suportul extern ce face posibilă ocupația colonialistă este
cel care compromite Israelul ca stat colonialist de succes. Din punct de vedere
Zionist și din motivele expuse mai sus, problema nu este că ocupației nu i se
permite să facă ceea ce trebuie să facă, ci că este foarte eficientă în a face
și ceea ce nu trebuie să facă.
Concluzie
Acest eseu susține
că începând cu 1967 confruntarea israeliano-palestiniană s-a reîntors la ceea
ce era înainte de 1948: un conflict etnic. Și o soluție teritorială a devenit
nerealizabilă. Într-un fel, conflictul a rămas în același timp și unul legat de
granițe: granița ce separă o colonie de un sistem colonialist de dominare.
Când ne gândim la
colonialismul de tip settler in
contextul conflictului israeliano-palestinian, trebuie să ne îndreptăm atenția
atât spre Cisiordania, unde acesta a eșuat, cât și spre Israelul propriu-zis, unde
proiectul colonialist a reușit. Ce s-a întâmplat în Cisiordania poate fi o
consecință a instituirii unui „imperiu accidental” (în funcție de definiția
fiecăruia pentru „accidental”). Cu toate acestea, deși există coloniști și deși
este un imperiu, nu este un imperiu colonialist de tip settler.
Dacă soluția „unui
singur stat” pare a fi soluția colonialistă de tip settler, ocupația și perpetuarea acesteia trebuie privită ca
soluția colonialistă, un regim ce va duce, cel mai probabil, la stabilirea a
două politici (inegale) în zona Eretz Israel-Palestina. Trebuie subliniat că
settlerii din Cisiordania eșuează ca și colonizatori și că ei și suporterii lor
dăunează „realizărilor” Israelului ca societate colonială de tip settler, precum și tendința
recolonizatoare din viața israeliană. Astfel încât ne aflăm în fața unui proiect colonialist Zionist
și a două rezultate: un
succes și un eșec. Coexistența unui colonialism de succes și a unui colonialism
eșuat explică de ce paradigma decolonizării rămâne valabilă în Cisiordania și
în Gaza în ciuda ocupației permanente, în timp ce alte cadre trebuie să rămână
disponibile pentru palestinienii prinși înăuntru
și pentru cei prinși în afara
zonei controlate de Israel în 1949 și descendenții lor („arabii israelieni” și
diaspora palestiniană).
Lorenzo Veracini este profesor asociat la Institutul pentru Studii Sociale al
Universității de Tehnologie Swinburne, Melbourne, Australia. Este autorul lucrărilor
„Israel and Settler Society” (2006) și
„Settler Colonialism: A Theoretical
Overview” (2010) și redactor-șef la Settler
Colonial Studies.
7 comentarii:
Planeta intreaga a hotarat ca evreii sa aiba din nou o tara a lor si Israelul e cel mai potrivit.
Nu putem sa ii vaitam pe musulmani care au vaste teritorii pe intreaga planeta comparativ cu care teritoriile ocupate de musulmani in Israel nu reprezinta nici 1%.
Canada s-a oferit sa ii primeasca pe toti musulmanii din Israel numiti de tine Palestinieni.
Sfatul meu este sa accepte oferta deoarece nu ii vom mai muta pe evrei in alta parte.
Nu știu la care planetă vă referiți mai exact. Poate planeta Uranus să-și fi dat acceptul în întregime ca evreii să aibă o țară a lor în Palestina. De pe planeta Terra doar semnatarii Declarației Balfour au hotărât asta, în principal britanicii și francezii au hotărât cum să-și împartă între ei teritoriile din Orientul Mijlociu după prăbușirea Imperiului Otoman.
Olimpia ce solutii ai? Unde propui sa aiba evreii o tara a lor daca nu acolo?
Peninsula Arabica si Egiptul ca sa dau doar aceste doua exemple au suficient spatiu sa adaposteasca de 100 de ori mai mult Palestinieni.
Eu nu sunt aici ca să dau soluții. Eu descriu o situație, povestesc despre un conflict, încerc să împrumut vocea mea unor oameni care se află în suferință, în speranța că ai mei concetățeni își vor deschide ochii și inimile. Mă poziționez de acea parte a conflictului care (atunci când nu este ignorată) este defăimată sau condamnată din lipsă de cunoaștere. Așa încât încerc să contribui cu ce știu eu și ce pot eu. De ce? Pentru că sunt om, pentru că am un suflet, pentru că îmi pasă. Nu pot să rămân împietrită în fața suferinței. Referindu-ma acum strict pe situație, oamenii ăștia, fie că le spunem palestinieni sau arabi (un nume e doar un nume până la urmă) trăiesc pe meleagurile alea de niște mii de ani. Că nu s-au numit palestinieni de la bun început și că la un moment dat numele Palestina s-a împământenit acolo (și s-a întâmplat, există vestigii, documente, fotografii și așa mai departe, care atestă numele de „Palestina”)nu îi face mai puțin locuitorii de drept ai acelor locuri. Dacă bunicii tăi ar locui într-un sat și străbunicii și stră-străbunicii tăi și așa mai departe ar fi locuit acolo și la un moment dat ar veni o altă nație, niște străini, care ar spune păi știi, acum câteva mii de ani strămoșii noștri locuiau acolo, deci ia cară-te mătăluță de aici, unde te duci nu mă privește, dar de acum satul ăsta e al meu și casa asta e mea? Ți s-ar părea corect? De ce să se ducă palestinienii în Canada, când aia e casa lor? Orice soluție justă, din punctul meu de vedere, implică încetarea ocupației și retragerea israelienilor din teritoriile pe care le-au ocupat ilegal. Pentru că sunt teritorii ocupate ilegal, în 1948, când britanicii (în mâinile cărora se afla atunci Palestina sub mandat) au oferit acest pământ evreilor din Europa pentru că nu îi doreau printre ei și în 1967 ca urmare a Războiului de Șase Zile când au ocupat Ierusalimul și restul ce mai rămăsese din Palestina.
Palestinieii tai tot ilegal le-au ocupat cand le-au ocupat...
Ideea este ca intreaga lume are nevoie ca evreii sa traiasca in tara lor.
Este interesul tuturor ca Israelul sa fie cat mai mare si sa ii cuprinda pe toti evreii din lume...
De aceea Palestinienii trebuiesc cumva convinsi sa se mute si desigur despagubiti.
Trebuie si ei sa inteleaga aceasta necesitate de a-i avea pe evrei intr-o tara a lor.
Daca s-a intamplat sa fie ales acest loc si nu altul sa ramana acesta.
Trebuie sa aiba loc negocieri si despagubiri si faptul ca o tara precum Canada s-a oferit sa ii primeasca pe toti Palestinienii mi se pare o idee foarte buna.
Trebuie sa fim realisti si sa impacam sau compensam pe toata lumea.
Razboiul nu este o solutie si Palestinienii trebuie sa ceara o anumita suma pentru fiecare Palestinian ce urmeaza sa se mute sau sa emigreze...
Sunt bani destui pe Pamant pentru a-i instala confortabil in Canada.
Iar cei care nu vor acolo, sa primeasca aceeasi suma pentru a se stabili in Peninsula Arabica sau Egipt sau unde doresc si sunt primiti.
Deoarece se pare ca suntem un pic mai luminati decat ceilalti trebuie sa gandim si sa gasim solutii pentru pacea si armonia planetara! :)
Cine e mai luminat decât cine? Eu în mod sigur nu fac față nivelului tău de luminare. Am încercat un dialog pe ideea propusă de tine, dar chiar să răspund la asemenea aberații îmi depășește puterile, zău. O zi bună!
Îți lipsesc niște cunoștinte elementare de istorie. Altfel nu ai avea cum să înșiri astfel de enormități. Nu știu de unde ai scos tâmpenia cu Canada, dar chiar luând în considerare ideea asta absurdă, nu știu cum să-ți zic, dar am serioase îndoieli că prietenii canadieni ar fi de acord cu ce propui tu. Zic să-l întrebăm pe Trudeau și mai vorbim. Te oferi?
Trimiteți un comentariu