De la noul "antisemitism" la Holocaustul Nuclear (de Jonathan Cook)

Cum meştereşte Israelul la “ciocnirea civilizaţiilor”

Traiectoria campaniei de lungă durată care a dat naştere luna asta la raportul absurd despre antisemitismul în UK, alcătuit de parlamentari britanici dintr-un larg spectru de partide, îşi găseşte punctul de plecare în lobby-ul intensiv al guvernului israelian care a început cu mai mult de patru ani în urmă, pe la începutul lui 2002.

La vremea aceea Ariel Şaron rupea în bucăţi rămăşiţele acordurilor de la Oslo reinvadând oraşele Cisiordaniei controlate de Autoritatea Palestiniană, într-o escaladare distructivă cunoscută sub numele de Operaţiunea Scutul Defensiv, şi acest lucru a provocat în media israeliană o vie dezbatere. Ziarele locale începură să facă auzite nesfârşite îngrijorări despre apariţia unui “nou antisemitism”, o temă preluată rapid şi cu entuziasm de puternicul lobby zionist din SUA.

Desigur că nu era prima oară, fireşte, când Israelul făcea apel la loialii americani ca să-l scoată din belele. În Beyond Chutzpah, Norman Finkelstein trece în revistă apariţia temerilor unui nou antisemitism în urma performanţei sinistre din 1973, războiul de Yom Kippur. Cu ocazia aceea s-a sperat că acuzaţia de antisemitism ar putea fi folosită împotriva criticilor pentru a reduce presiunea împotriva Israelului în direcţia returnării Sinaiului către Egipt şi a negocierii cu palestinienii.

Israelul a mai alertat lumea pe tema unui nou val de antisemitism la începutul anilor ’80, tocmai când o atitudine critică fără precedent era îndreptată împotriva lui din cauza invaziei şi a ocupaţiei Libanului. Ceea ce distingea noul antisemitism de rasismul antievreiesc tradiţional de felul celui care condusese la lagărele morţii din Germania, era că de data asta cuprinsese mai degrabă stânga progresistă decât extrema dreaptă.

Ultimele afirmaţii despre noul antisemitism au prins viaţă în primăvara lui 2002, împreuncă cu versiunea în limba engleză a website-ului respectatului ziar liberal Haaretz, care a susţinut timp de mai multe luni un supliment de articole despre “Noul antisemitism”, avertizând asupra faptului că “vechea ură” a fost readusă la lumină în Europa şi în America. Refrenul a fost imediat preluat de Jerusalem Post, un ziar de limbă engleză situat la dreapta spectrului politic şi utilizat în mod regulat de autorităţile israeliene pentru a obţine suport politic în diaspora evreiască.

Ca şi precursorii săi, argumentează apologeţii Israelului, ultimul val de antisemitism a fost responsabilitatea mişcărilor vestice progresiste – deşi cu un nou specific. Eternul dar totuşi latentul antisemitism vestic a fost pus în mişcare de influenţa politică şi intelectuală crescândă a imigranţilor musulmani extremişti. Implicaţia acestui lucru a fost naşterea unei alianţe necurate dintre stânga şi islamul militant.

Asemenea păreri au fost enunţate iniţial de membri vechi al cabinetului Şaron. Într-un interviu acordat în Jerusalem Post în noiembrie 2002, de exemplu, Binyamin Netanyahu a avertizat că antisemitismul latent avea din nou să devină activ:

“În opinia mea, mulţi oameni se opun antisemitismului în Europa, şi multe guverne, mulţi lideri se opun antisemitismului, dar tensiunea există acolo. Să spui că nu este prezent este totuna cu a ignora realitatea. Acum s-a alăturat unei forţe antisemite din ce în ce mai puternice şi mai deschise, care este antisemitismul islamic generat de câteva minorităţi islamice din ţările europene. Adesea acesta se deghizează în anti-zionism.”

Netanyahu propunea “să se atingă punctul de fierbere” prin începerea unei campanii de PR de “autoapărare”. O lună mai târziu preşedintele Israelului, Moşe Kaţav, se oprea la sarcina cea mai uşoară dintre toate, avertizând în timpul unei vizite de stat că lupta împotriva antisemitismului trebuie să înceapă în Germania, unde “vocile antisemitismului pot fi auzite”.

Dar, ca întotdeauna, principala sarcină a noii campanii împotriva antisemitismului a avut audienţă în SUA, protectorul generos al Israelului. Acolo, membri ai lobby-ului israelian s-au transformat într-un tribunal moral.

În etapele iniţiale ale campaniei, motivaţia reală a lobby-ului n-a fost ascunsă: era vorba de calmarea unei dezbateri aprinse din societatea civilă americană, cuprinzând îndeosebi bisericile şi universităţile, despre retragerea investiţiilor substanţiale din Israel ca răspuns la Operaţiunea Scutul de Apărare.

În octombrie 2002, după ce Israelul a reocupat efectiv Cisiordania, Abraham Foxman, omul care nu s-a dat niciodată în lături de la justificarea oricărei acţiuni israeliene, director al Anti-Defamation League, i-a numit pe criticii care făceau apel la retragerea investiţiilor din Israel “noii antisemiţi”. A îndemnat un nou corp constituit de guvernul israelian şi numit Formul pentru Coordonarea Luptei împotriva Antisemitismului să declare clar “ceea ce ştim în inimile noastre: că linia [spre antisemitism] a fost încălcată.”

Două săptămâni mai târziu Foxman făcea încă un pas, avertizând că evreii erau mai vulnerabili decât oricând după al doilea război mondial. “N-am crezut în viaţa mea că eu sau noi am putea fi preocupaţi aşa cum suntem acum, sau să ne confruntăm cu intensitatea antisemitismului din zilele de azi”, spunea într-un interviu din Jerusalem Post.

Făcând ecou avertismentului lui Netanyahu, Foxman adăuga că răspândirea rapidă a noului antisemitism fusese făcută posibilă de către revoluţia comunicaţiilor, în principal internetul, care le permisese musulmanilor să-şi difuzeze ura prin mesaje în întreaga lume, infectând în câteva secunde oameni de pe tot globul.

Este acum clar că Israelul şi loialii lui aveau în minte trei scopuri principale atunci când şi-au început campania. Două erau motive familiare încercărilor anterioare de avertizare în privinţa “noului antisemitism”. Al treilea era nou.

Primul scop, şi posibil cel mai bine înţeles, a fost strivirea oricărui criticism la adresa Israelului, îndeosebi în SUA. De-a lungul lui 2003 a devenit deosebit de clar jurnaliştilor ca mine că mass-media americană, şi în curând cea europeană, era din ce în ce mai rezervată când era vorba de difuzarea fie şi unei critici blânde la adresa Israelului. În momentul în care Israelul a început construirea zidului monstruos din Cisiordania în primăvara lui 2003, editorii nu mai erau deloc dispuşi să se apropie de subiect.

Atunci când a patra putere în stat a intrat în muţenie, cele mai multe dintre vocile progresiste din universităţile şi bisericile noastre au făcut acelaşi lucru. Ideea retragerii investiţiilor a dispărut cu desăvârşire din agendă. Organizaţii mccarthyste precum Campus Watch au contribuit la instaurarea unui regim de intimidare. Universitari care au rămas fermi pe poziţie, ca Joseph Massad de la Columbia University, au devenit ţintele unor grupuri activiste vindicative ca David Project.

Un al doilea scop, mai puţin aparent, a fost dorinţa urgentă de a preveni orice scădere a numărului evreilor din Israel, fapt care ar fi putut să-i ajute pe palestinieni în condiţiile în care cele două grupuri etnice se apropiau de paritate demografică în aria cunoscută israelienilor sub numele de Marele Israel iar palestinienilor ca Palestina istorică.

Demografia a fost o obsesie de lungă durată a mişcării zioniste: în timpul războiului din 1948, armata israeliană a terorizat şi a expulzat cu forţa aproximativ 80% dintre palestinienii care trăiau în interiorul graniţelor a ceea ce a devenit Israel, pentru a garanta statutul său ca stat evreiesc.

Dar la începutul noului mileniu, ca urmare a ocupaţiei Cisiordaniei şi a Gazei în 1967, precum şi a creşterii rapide a populaţiei palestiniene opresate atât în interiorul teritoriilor ocupate cât şi în Israel, demografia a reapărut ca prioritate în agenda politică a Israelului.

În timpul celei de-a doua Intifada, când palestinienii au răspuns împotriva maşinii de război a Israelului cu un val de sinucideri cu bombă în autobuzele din majoritatea oraşelor israeliene, guvernul lui Şaron s-a temut că evreii israelieni bogaţi ar putea începe să privească America şi Europa ca fiind un loc mai bun decât Ierusalimul sau Tel Avivul. Pericolul era ca bătălia demografică să fie pierdută şi evreii israelieni să imigreze.

Sugerând îndeosebi că Europa a devenit un cuib al fundamentalismului islamic, se spera că evreilor israelieni, mulţi dintre ei având mai mult decât un paşaport, le-ar putea fi teamă să plece. Un sondaj al Agenţiei Evreieşti desfăşurat în primele zile ale lui mai 2002 arăta, de exemplu, că 84% dintre israelieni cred că antisemitismul a devenit din nou o ameninţare serioasă îndreptată împotriva evreimii mondiale.

În acelaşi timp, politicienii israelieni îşi concentrau atenţia asupra celor două ţări europene cu cea mai mare populaţie evreiască, Marea Britanie şi Franţa, ambele cu un număr semnificativ de imigranţi musulmani. Subliniau o presupusă creştere a antisemitismului în aceste două ţări sperând să atragă populaţiile evreieşti în Israel.

În Franţa, de exemplu, unor atacuri antisemitice ciudate li s-a dat o acoperire mediatică imensă: de la un rabbi care fusese înjunghiat (de către el însuşi, după cum s-a dovedit ulterior) până la o tânără evreică atacată în treb de către tâlhari antisemiţi (cu excepţia faptului că nu era evreică, aşa cum a reieşit ulterior).

Şaron a profitat de climatul de frică instaurat în iulie 2004 pentru a afirma că Franţa era în ghearele “celui mai sălbatic antisemitism”, chemându-i pe evreii francezi să vină în Israel.

Al treilea scop, totuşi, nu mai fusese niciodată formulat până atunci. El lega apariţia unui nou antisemitism de implantarea fundamentalismului islamic în Vest, implicând că extremiştii musulmani ar acapara gândirea vestică sub mantia unui control ideologic. Se potrivea bine cu atmosfera post 9/11.

În acest spirit, academicieni evrei americani ca David Goldhagen caracterizau antisemitismul ca fiind în continuă “evoluţie”. Într-un text numit “Globalizarea antisemitismului”, publicat în săptămânalul american evreisc Forward în mai 2003, Goldhagen argumenta că Europa şi-a exportat clasicul ei rasism antisemitic în lumea arabă, care apoi a reinfectat Vestul.

“Apoi ţările arabe au re-exportat noua demonologie hibridă în Europa şi, utilizând Naţiunile Unite şi alte instituţii internaţionale, spre alte ţări ale lumii. În Germania, Franţa, Marea Britanie şi aiurea, expresiile şi agitaţiile antisemite intensive din ziua de azi utilizează expresii atribuite cândva evreilor locali – acuzaţia de semănare a dezordinii, cu dorinţa de a-i subjuga pe alţii – cu un nou conţinut îndreptat covârşitor împotriva evreilor din alte ţări.”

Teoria contagiunii “libere” a urii împotriva evreilor, împrăştiată de arabi şi de simpatizanţii lor prin intermediul internetului, a mass-mediei şi a organizaţiilor internaţîonale, a găsit mulţi admiratori. Ziarista britanică neo-conservatoare Melanie Philips a susţinut peste tot, deşi în mod ridicol, că identitatea islamică transformase ţara ei într-o capitală a terorii, “Londonistan”.

Scopil final al opozanţilor “noului antisemitism” a fost un succes atât de important pentru că putea fi pus în legătură cu alte idei asociate războiului Americii împotriva terorii, ca de exemplu ciocnirea civilizaţiilor. Dacă era “noi” împotriva “lor”, atunci noul antisemitism postula încă de la început că evreii erau de partea îngerilor. Vestului creştin îi revenea să decidă dacă face pactul cu binele (iudaismul, Israel, civilizaţia) sau răul (Islamul, Usama bin Laden, Londonistan).

Suntem departe de sfârşitul acestui drum înşelător, atât pentru că administraţia americană este ruinată din cauza iniţiativelor politice făcând abstracţie de războiul ei împotriva terorii, şi din cauza faptului că locul Israelului în inima agendei neoconservatoare este pe moment asigurat.

Acest lucru a fost afirmat cu claritate săptămâna trecută când Netanyahu, cel mai popular politician din Israel, a adăugat o nouă temă dezastruoasă maşinii de propagandă neoconservatoare care se pregăteşte să se confunte cu Iranul în privinţa ambiţiilor nucleare. Netanyahu a comparat Iranul şi preşedintele său, Mahmud Ahmadinejad, cu Adolf Hitler.

“Hitler a pornit o campanie mondială mai întâi, apoi a încercat să obţină arme nucleare. Iranul încearcă să-şi obţină armele nucleare mai întâi. Din această perspectivă, este cu mult mai periculos”, a spus Netanyahu.

Implicaţiile afirmaţiilor lui Netanyahu erau transparente: Iranul caută o altă Soluţie Finală, aceasta ţintind Israelul ca şi toată evreimea mondială. Momentul judecăţii este aproape, după Ţipi Livni, ministrul de externe al Israelului, care afirmă împotriva tuturor dovezilor că Iranul e doar la câteva luni de la posesia armelor nucleare.

“Terorismul internaţional este un termen greşit”, adaugă Netanyahu, “nu din cauză că nu există, ci din cauză că problema este Islamul internaţional militant. Aceasta este mişcarea care duce la teroare internaţională, şi aceasta este mişcarea care pregăteşte teroarea finală, teroarea nucleară.”

Confruntat cu planurile malefice ale “fasciştilor islamici”, ca cei din Iran, arsenalul nuclear al Israelului – şi Holocaustul nuclear pe care Israelul poate şi pare pregătit să-l dezlănţuie – poate fi prezentat ca salvarea lumii civilizate.

Sursa: Counterpunch Weekend Edition, September 23 / 24, 2006

Cf. versiunea in limba engleza.