de Jonathan Ofir
E multă gălăgie, va
muta sau nu va muta Trump ambasada americană la Ierusalim. Dar care este mai exact
statusul Ierusalimului și unde au început cu adevărat legăturile Israelului cu
Ierusalimul? Și cum?
Încercarea
Israelului de a pune mâna pe Ierusalim este centrală Zionismului. Se află chiar
în numele lui. Imnul național israelian se sfârșește cu versurile: „Pentru a fi
o națiune liberă în țara noastră/Pământul lui Sion, Ierusalimul.”
Nici măcar nu e
nevoie să acordăm atenție mitologiei „națiunii evreiești” și mențiunii că
aceasta este „țara noastră.” Haideți să trecem direct la „Sion, Ierusalim.”
Numele „Sion”, care enunță titlul ideologiei, „Zionismul” (sionismul) provine
din Ierusalim. Sionul a fost mai întâi o garnizoană din Ierusalim, apoi numele
a fost folosit pentru întregul oraș, apoi pentru întreg pământul – o noțiune
expansionistă din punct de vedere lingvistic, semănând cu noțiunea religioasă „căci
din Sion va ieşi Legea” (Isaia 2:3).
Astfel, pentru
Zioniști, Ierusalimul era perla din scoica ambițiilor lor. Așa că, a fost o
problemă serioasă faptul că rezoluția Consiliului General al Națiunilor Unite
cu numărul 181 din 29 decembrie 1947 (celebrul „Plan de partiție al U.N.”),
privea Ierusalimul ca pe un Corpus Separatum (orașul avea să fie plasat sub
regim internațional, conferindu-i un statut special, din cauza importanței
pentru cele trei religii). Deși Ben Gurion a aprobat acest lucru în
pragmatismul său din sfera realpolitikului, nu ar trebui să existe iluzia că el
avea de gând să rămână la granițele care excludeau Ierusalimul. Așa cum i-a
scris fiului său, Amos, în 1937 (despre o propunere de partiție anterioară
făcută de Comisia britanică Peel), „presupunerea mea (și motivul pentru care
sunt un apărător fervent al statului, chiar dacă acum el este legat de
partiție) este că un stat evreiesc pe numai o bucată a pământului nu este
sfârșitul ci doar începutul. (...) Stabilirea unui stat, chiar dacă este numai
pe o porțiune a pământului reprezintă consolidarea maximă a puterii noastre în
momentul de față și un impuls puternic pentru inițiativele noastre istorice de
a elibera întreaga țară.”
În timp ce
Declarația de Independență a Israelului, enunțată pe 14 mai 1948, considera că
„această recunoaștere de către Națiunile Unite a dreptului poporului evreu de
a-și stabili statul este irevocabilă”, se pare că nu a considerat că și
granițele pe care această rezoluție le trasa erau „irevocabile” – ci, mai
degrabă, că ar fi o simplă „sugestie.”
În timp ce Israelul
cucerea părți din Ierusalim, rezoluția 194 a Consiliului General al Națiunilor
Unite din 11 decembrie 1948, hotărăște în articolul 8 că „zonei Ierusalimului
(...) ar trebui să i se acorde un tratament special și separat de restul
Palestinei și ar trebui plasată sub controlul efectiv al Națiunilor Unite.”
Nu doar că Israelul
nu s-a conformat (și totuși a fost acceptat ca membru al U.N., unii crezând cu
naivitate că gestul l-ar încuraja să se supună) – avea, un an mai târziu, să
își facă Ierusalimul capitală. Pe 5 decembrie 1949, Ben Gurion i-a spus
guvernului că „noi socotim că Ierusalimul evreiesc este o parte organică,
inseparabilă a statului Israel, la fel cum este o parte integrală a istoriei și
credinței evreiești. Ierusalimul este inima statului Israel (...) Nu ne putem
imagina (...) că U.N. vor încerca să separe Ierusalimul de statul Israel sau să
vatăme suveranitatea Israelului în capitala sa eternă.”
Iată că le avem pe
toate, toate elementele la care mă refeream la început – noțiunea că
Ierusalimul este „inseparabil”, „parte integrală a istoriei și credinței
evreiești”, „inima statului Israel” și, într-un final, „capitala sa eternă.”
Patru zile mai
târziu, Națiunile Unite au adoptat rezoluția 303, reafirmând anterioara
rezoluție 194, ca și când i-ar fi răspuns lui Ben Gurion spunând, „Ben Gurion,
legea internațională înlocuiește mitologia religioasă.”
Dar Ben Gurion nu
putea să accepte asta. Așa că, patru zile mai târziu (13 decembrie) i-a spus
guvernului: „După cum știți, Consiliul General al Națiunilor Unite a decis între
timp, cu o largă majoritate, să plaseze Ierusalimul sub un regim internațional
ca o entitate separată. Această decizie este absolut imposibil de implementat –
chiar și numai din cauza determinării și opoziției nealterabile a locuitorilor
Ierusalimului. Trebuie să sperăm că Națiunile Unite vor remedia în timp eroarea
pe care a făcut-o majoritatea și nu vor încerca să impună un regim Orașului
Sfânt împotriva voinței locuitorilor săi.”
Cu siguranță nu s-a
jucat cu vorbele sale mesianice spunând că „pentru statul Israel a existat
întotdeauna și întotdeauna va exista numai o singură capitală – Ierusalimul
etern. Așa a fost acum 3000 de ani – și așa va fi, credem noi, până la sfârșitul
timpului.”
Wow, cu asemenea
„seculari” ca Ben Gurion, cine mai are nevoie de clerici fundamentaliști
religioși? Ben Gurion sugera literalmente că „Israelul” a existat acum 3000 de
ani. Și că a existat de atunci în continuare, deși cu minore, „temporare
ocupații” și că nimic nu ar putea contrazice drepturile ETERNE ale „israeliților”
asupra acestui pământ și a „inimii” sale – Ierusalimul. Asta nu diferă cu nimic
față de a spune „Dumnezeu ne-a dat pământul acesta.”
Deci, întregii lumi
i se cere să se supună revendicării „dreptului etern” și vechi de 3000 de ani
al Israelului asupra Palestinei, pe care Zioniștii o numesc „Eretz Israel” și astfel ar trebui să cedeze în fața „dreptului” Israelului
asupra Ierusalimului din moment ce Dumnezeu și Ben Gurion au zis astfel.
Rezoluțiile U.N.
181 și 194 au fost astfel primele obstacole majore în calea anexării unilaterale
a Ierusalimului de către Israel și definirii sale drept capitală a statului. A venit
anul 1967, și Israelul a preluat controlul Ierusalimului de Est, anexându-l de
fapt. Acest lucru este ilegal potrivit legii internaționale. Dar Israelului nu
i-a ajuns. În 1980, avea să-l consacre drept „capitala sa unită și nedivizată”
în semi-constituționala „Lege de bază.”
În timp ce această
lege era discutată, Națiunile Unite au trecut rezoluția UNSC 486 „reafirmând că
este inadmisibilă dobândirea de teritoriu prin forță” (un principiu central ce
se găsea în preambulul rezoluției UNSC 242 din 1967), reafirmând „necesitatea
primordială de sfârșire a ocupației prelungite a teritoriilor arabe ocupate de
Israel începând cu 1967, inclusiv Ierusalimul” și „deplângând refuzul continuu
din partea Israelului, puterea ocupatoare, de a se supune rezoluțiilor
relevante ale Consiliului de Securitate și ale Consiliului General.”
Inflexibil, Israelul
a adoptat Legea de Bază a Ierusalimului pe 30 iulie. Răspunsul Națiunilor Unite,
sub forma rezoluției UNSC 478 de pe 20 august, conținea un limbaj și mai lipsit
de echivoc decât rezoluția precedentă: în timp ce reafirma lucrurile enunțate
în rezoluția anterioară, articula trei puncte centrale:
„1. Condamnă în
termenii cei mai aspri gestul Israelului de a adopta Legea de bază a
Ierusalimului și refuzul acestuia de a se supune rezoluțiilor relevante ale
Consiliului de Securitate;
2. Afirmă că
adoptarea Legii de bază de către Israel reprezintă o violare a legii
internaționale și nu influențează aplicarea continuă a Convenției de la Geneva
privind protecția persoanelor civile pe timp de război, de pe 12 august 1949, în
teritoriile palestiniene și alte teritorii arabe ocupate începând cu 1967,
inclusiv Ierusalimul;
3. Hotărăște că
toate acțiunile și măsurile legislative și administrative adoptate de Israel,
puterea ocupatoare, care au modificat sau au intenția de a modifica statutul și
caracterul Orașului Sfânt al Ierusalimului și mai ales recenta Lege de Bază sunt
nule și neavenite și trebuie revocate imediat;”
Pentru a rezuma:
pretenția Israelului asupra Ierusalimului, anexarea sa, ocuparea Ierusalimului
de Est, pretenția că Ierusalimul este capitala sa – sunt nule și neavenite
potrivit legii internaționale. Așa încât, nicio țară din lume nu recunoaște
Ierusalimul drept capitala Israelului. Nu există nicio ambasadă acolo.
Dar, în 1995,
Congresul Statelor Unite a căutat să schimbe acest lucru. A adoptat „Actul
ambasadei din Ierusalim”. Acest Act avea ca scop mutarea ambasadei americane în
Ierusalim, susținând că „fiecare națiune suverană, potrivit legii
internaționale și a obiceiului, poate să își desemneze propria-i capitală.” Să avem
în minte că asta se întâmpla în mijlocul anilor Oslo, sub administrația președintelui
Bill Clinton.
Fără îndoială, un
asemenea act ar fi spulberat orice aparență de „negociator onest” a Statelor
Unite în „procesul de pace.” Astfel că, începând cu acea zi, președinții
Clinton, George W. Bush și Obama au făcut apel la dreptul prezidențial la
derogare pentru a împiedica o astfel de mutare, motivând că rezoluția
Congresului încalcă autoritatea președintelui SUA și responsabilitatea acestuia
de a dezvolta relații externe corecte și eficiente.
Și iată că vine
Trump. El a pledat pentru mutarea ambasadei americane la Ierusalim. Nu are
nevoie să creeze o lege pentru asta. Congresul a făcut-o deja. Nu are nevoie decât
să nu facă apel la dreptul de derogare. Așa poate fi „tipul neutru” în legătură
cu Israel și Palestina, așa cum a spus anul trecut că va fi.
Acest lucru nu are
legătură decât cu legitimizarea furtului israelian de pământ și a violărilor
flagrante ale legii internaționale. Ierusalimul se află în inima acestor violări.
Și Trump vrea să fie favoritul Israelului, acționând exact potrivit
principiilor Zionismului.
Ar putea chiar să
ucidă blând, cu dragostea sa, și oamenii uciși vor fi, fără doar și poate,
palestinienii. Așa e mereu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu