Nu a existat niciodată o tabără israeliană a păcii

de Gideon Levy

Tabăra israeliană a păcii nu a murit, ea nu a existat niciodată. Deși este adevărat că începând cu vara lui 1967, mai multe grupuri politice revoluționare și curajoase s-au opus ocupației – toate demne de recunoaștere – o tabără mare, influentă, a păcii nu a existat niciodată.

E adevărat că după războiul de Yom Kippur, după primul război din Liban și în timpul buimacelor zile ale procesului Oslo (ah, ce zăpăcite au fost zilele acelea), cetățenii au ieșit pe străzi, în general când vremea era frumoasă și când cea mai bună muzică israeliană era cântată la mitinguri, dar puțini oameni au spus într-adevăr ceva decisiv și curajos și chiar mai puțini erau dispuși să plătească un preț personal pentru activitățile lor. După asasinarea prim-ministrului Ițac Rabin, oamenii au aprins lumânări în piață și au cântat melodiile lui Aviv Geffen, dar asta cu siguranță nu se poate numi o tabără a păcii.

De asemenea este adevărat că poziția adoptată de mișcarea numită Matzpen imediat după războiul de șase zile acum a devenit, mai mult sau mai puțin, poziția consensului israelian – dar sunt vorbe goale, lipsite de conținut. Nimic semnificativ nu a fost făcut sau pus în practică până acum. Ne-am fi putut aștepta la mai mult, la mult mai mult, din partea unei societăți democratice în a cărei curte din spate există o ocupație crudă și prelungită și al cărei guvern a invocat în primul rând limbajul fricii, al amenințărilor și al violenței.

Au existat în trecut societăți în numele cărora au fost comise nedreptăți înfiorătoare, dar măcar în cadrul unora dintre ele, au avut loc proteste sincere, furioase și determinate ale stângii – acel gen pentru care este nevoie de curaj și risc personal și care nu este limitat la consensul confortabil. O societate ocupatoare a cărei piață a fost goală timp de ani de zile, cu excepția mitingurilor comemorative lipsite de sens și a protestelor cu puțini participanți, nu se poate spăla pe mâini de situație. Nici democrația nu poate și nici tabăra păcii nu poate.

Dacă oamenii nu au luat cu asalt străzile în timpul ofensivelor militare israeliene din Gaza, atunci nu există o tabără a păcii veritabilă. Dacă oamenii nu iau cu asalt străzile acum, când pericolul stă la pândă și oportunitatea este irosită iar și iar, și democrația ia zilnic lovitură după lovitură și nu mai există suficiente resurse pentru apărarea acesteia și când aripa dreaptă controlează harta politică și coloniștii au tot mai multă putere – atunci nu există o aripă de stânga veritabilă.

Nu există nimic care să demonstreze starea jalnică a stângii decât dezbaterea în legătură cu viitorul partidului Meretz. Dar chiar și în zilele sale relativ mai bune, Meretz nu a fost o adevărată tabără a păcii. Când Meretz a aplaudat procesul Oslo, a ignorat în mod deliberat faptul că acei campioni ai „istoricelor” acorduri de pace nu au intenționat vreodată să evacueze nici măcar o singură colonie sau un singur avanpost de-a lungul măreței „inovații” care le-a adus promotorilor săi premiul Nobel pentru pace, da, premii pentru pace. Această tabără a ignorat și violările acordurilor de către Israel, iluziile în legătură cu așa-zisa pace.

Însă, mai presus de toate, problema își are rădăcina în aderența imposibilă a stângii la Zionism în sensul său istoric. În exact același fel în care nu poate exista un stat și democratic și evreiesc, mai întâi trebuie definit ce este mai important – nu poate exista o aripă stângă dedicată Zionismului de modă veche care a întemeiat statul. Această iluzorie aripă stângă nu a reușit niciodată să înțeleagă problema palestiniană – care a fost creată în 1948, nu în 1967 – nepricepând că nu poate fi rezolvată ignorând nedreptatea cauzată încă de la început. O aripă stângă nedoritoare să se ocupe de 1948 nu este o aripă stângă autentică.

Stânga iluzorie nu a înțeles niciodată cel mai important aspect: pentru palestinieni, consimțirea granițelor din 1967 dimpreună cu o soluție la problema refugiaților, incluzând măcar reîntoarcerea unui număr simbolic de refugiați, sunt concesii dureroase. El reprezintă în același timp singurul compromis just, fără de care pacea nu se poate obține; dar nu avem de ce să-i acuzăm pe palestinieni pentru irosirea unei oportunități. O asemenea propunere, chiar incluzând aici propunerile „de mare răsunet” ale lui Ehud Barak și Ehud Olmert, nu le-a fost făcută.

Faptul că Meretz găsește un aranjament organizațional prin care își face câțiva membri aleși în Knesset (în prezent are 5) nu înseamnă mare lucru. Celelalte grupuri de stânga, atât evreiești cât și arabe, rămân excluse din viața politică chiar atunci când fac parte din parlament. Nu sunt de folos pentru nimeni și sunt prea mici pentru a avea vreo influență. Așa că hai să-i spunem copilului pe numele real: tabăra israeliană de pace încă este un nenăscut.