marți, februarie 07, 2017

„Mereu puri”: rasism și fotbal în Israel



 
         Fanii Beitar ținând un banner pe care scrie „Beitar mereu puri”


de Khelil Bouarrouj

„Beitar Ierusalim are un înțeles mult mai profund decât sportul în sine”, susține Erel Segal, un fan Beitar, la începutul lui „Forever Pure”, un documentar despre sezonul 2012-2013 al echipei israeliene de fotbal din Ierusalim. (Echipa palestiniană de fotbal din Ierusalimul de Est ocupat, Jabal al Mukaber, nu are voie să joace niciun meci în oraș și trebuie să călătorească în Cisiordania pentru a juca împotriva cluburilor palestiniene.)

Ca multe instituții israeliene, rădăcinile echipei de fotbal Beitar datează din perioada Mandatului Britanic, atunci când s-au înființat echipe de fotbal ale diferitelor mișcări Zioniste. Echipele Hapoel (de exemplu Hapoel Tel Aviv) sunt aliniate Zionismului laburist, în timp ce cluburile Beitar se înscriu în Zionismul revizionist de dreapta. Până în 1977, guvernele de coaliție ale Israelului au fost conduse de politicienii laburiști, descendenți ai coloniștilor așkenazi europeni. Evreii din țările arabe, sefarzii, nu erau doar marginalizați politic, ci și cultural de o elită europenizată care privea obiceiurile sefarde ca fiind primitive și prea orientale.

Fotbalul servește adesea ca o puternică forță unificatoare pentru grupurile dezavantajate iar Beitar „a devenit un simbol politic pentru Israelul de mâna a doua”, spune Segal. Suporterii echipei Beitar continuă și astăzi să provină în principal din orașele sefarde din afara centrelor urbane ale Israelului; astfel de comunități se află pe treapta cea mai de jos a ierarhiei socio-economice israeliene. Însă Beitar nu mai este un outsider; este unul dintre primele cluburi de fotbal din Israel. Și deși succesele echipei Beitar și ale dreptei politice israeliene nu sunt neînrudite, ele sunt simbiotice în relația lor cu mulți evrei sefarzi. Menahem Begin, el însuși un așkenazi, a devenit primul lider Likud care să obțină o funcție politică importantă curtându-i pe votanții sefarzi care se simțeau disprețuiți de laburiști. Cu un an înainte, Beitar a câștigat primul său campionat național. Atât Begin cât și Beitar le-au dat evreilor sefarzi un sentiment al mândriei.

Dar mândria poate avea un chip hidos. Să fii sefard în Israel adesea înseamnă să trasezi o linie între identitatea ta ca evreu israelian și apropierea ta culturală de arabi. Ierarhia laburist-așkenazi de odinioară le-a impus de mult această realitate sefarzilor, minimalizându-le cultura în comparație cu cea a evreimii europene. Mândria poate acționa în moduri stranii. Sefarzii au pică pe așkenazi, dar mulți dintre ei se supun logicii că un israelian „autentic” este lucrul cel mai îndepărtat de un arab, cultural și din orice alt punct de vedere. Mândria combinată cu un sentiment al inferiorității se poate transforma cu ușurință în rasism trufaș, lucru care într-adevăr a ajuns să caracterizeze fanii Beitar. Spre deosebire de celelalte echipe israeliene, Beitar nu a avut niciodată un jucător arab. Nici măcar arabii care au servit în armata israeliană (druzii) nu sunt bineveniți, cum a fost cazul fotbalistului druz Wisami Ismi, la care s-a renunțat după ce a efectuat niște teste cu echipa, din cauza loialiștilor Beitar care îl batjocoreau.


                                               Galeria ultrașilor La Familia


La stadionul Teddy din Ierusalim, peluzele estice aparțin grupării de ultrași „La Familia”, renumiți pentru scandările lor „moarte arabilor.” Al lor este rasismul care se adresează unei viziuni mai largi – un Israel golit de arabi – care trădează o anxietate sefardă profundă cauzată de asocierea lor cu arabii. Numai un lot lipsit de arabi poate fi o echipă autentic evreiască, numai o națiune lipsită de arabi poate fi un stat evreiesc demn de numele său. Acest rasism se extinde și asupra musulmanilor non-arabi. Pentru La Familia, acesta este un obiect al credinței ce nu poate fi rupt fără distrugerea echipei Beitar.

„Forever Pure” documentează ciocnirea dintre viziunile ultrașilor și cele ale managerului echipei, după ce Arkadi Gaydamak, un miliardar evreu rus care a cumpărat Beitar numai pentru valoarea sa politică, a recrutat doi fotbaliști ceceni musulmani pentru „a arăta această societate așa cum este ea.” (Eli Cohen, antrenorul echipei Beitar, are încredere în afacerile din Cecenia ale managerului). Beitar s-a mai aflat în acest punct. Mai înainte, Gaydamak a renunțat la intenția sa de a recruta un fotbalist arab în urma protestelor. Dar este hotărât să ducă la bun sfârșit lucrul acesta, ceea ce furnizează drama ce face subiectul filmului documentar, echipa de filmare posibil să fi fost invitată de Gaydamak să relateze întreaga poveste.

Pe măsură ce sezonul se desfășoară, Beitar are o serie de victorii, ridicându-se pe locul al patrulea al clasamentului, după ce a petrecut ani de zile la coada acestuia. Într-o zi, Ițic Korenfine, președintele echipei Beitar, citește un titlu de ziar ce anunța că „doi musulmani” au semnat cu echipa; nu „doi jucători”, ci „doi musulmani.” Sunt prezentați la o conferință de presă de Ariel Harush, portarul și căpitanul echipei, ca Zaur Sadayev și Dzhabrail Kadiyev. Korenfine și Harush sunt sincer hotărâți să îi întâmpine frumos, dar imediat are loc reculul. La primul lor antrenament, cei doi noi jucători sunt huiduiți, „Ne-ați adus doi musulmani, nu fotbaliști!” În timpul meciului, fanii îi înjură. În curând se pare că La Familia și simpatizanții lor se vor lua de oricine s-ar dovedi complice în angajarea noilor jucători: întreaga echipa. Harush este atacat („Căpitanul nostru e un nenorocit!”), „Fără fani luați-vă adio de la victorii, așa că nu mai încercați” se scandează când oponenții înscriu și ultrașii sunt neiertători: „Iată-ne aici, cea mai rasistă echipă din țară!” La Familia nu vorbește în numele tuturor fanilor (mulți, de fapt, îl încurajează pe Kadiyev pe teren), dar este hotărâtă să se facă înțeleasă, dacă managementul nu se supune cererilor sale, va îngropa echipa dacă trebuie.


            Antrenorul Eli Cohen în centru, Dzhabrail Kadiyev stânga și Zaur Sadayev dreapta.


Este 25 martie și Beitar, huiduită de fanii ei, a coborât pe locul 7 în clasament. Înainte de începerea meciului, peste 100 de mesaje sunt trimise conducerii echipei de către fani, cerând să nu-l bage în teren pe Sadayev. Sadayev însă înscrie un gol și pune echipa în avantaj. Dacă ar fi fost un film artistic, acum ar fi fost momentul în care toți fanii Beitar și-ar fi învins cele mai negative sentimente și s-ar fi raliat ca o singură echipă. Dar La Familia nu are timp pentru sentimentalisme. Sute de fani au părăsit stadionul pentru că mingea a fost atinsă de piciorul care nu trebuia. În acea noapte, L.F. a înălțat bannerul „Beitar mereu puri.”

„Suntem o societate violentă”, spune Korenfine. Ceea ce se întâmplă pe stadion, susține el, este „o versiune amplificată a comportamentului nostru în societate.” Președintele Israelului, Reuven Rivlin, un fost președinte al Beitar, își amintește cum stătea pe partea vestică a tribunei și le spunea primarilor, unul după altul, că tăcerea lor legitimizează spiritul de ură al celor de la L.F. Dar acei primari au păstrat tăcerea în principal pentru că, așa cum explica Rivlin, meciurile echipei Beitar sunt o oportunitate enormă pentru politicienii dornici să se adreseze unor spectatori nelipsiți. În 1999, actualul prim-ministru al Israelului, Benjamin „Bibi” Netanyahu a participat la un meci al celor de la Beitar și după aceea le-a vorbit fanilor într-o piață publică unde și-a oferit încurajările, în mod ironic cu o exclamație arabă, „Yalla Beitar!” Înainte și după ce a vorbit Netanyahu, fanii au scandat „moarte arabilor!” În timp ce Netanyahu le ține predici palestinienilor despre presupusa „incitare”, el însuși pare foarte fericit să îi curteze pe cei care au făcut din amenințarea cu moartea un cântec popular. Pentru Gaydamak, scandarea refrenului „moarte arabilor” este felul în care unii fani „își exprimă dragostea pentru națiunea evreiască.” Este mai mult decât naționalism xenofob în acțiune: pentru fanii sefarzi, există un mesaj implicit: „Urâm arabii și o spunem în gura mare, așa că nu ne confundați cu ei!” Gaydamak afirmă că deși politicienii israelieni nu scandează sloganurile L.F., le susțin pentru a rămâne la putere.

În timp ce politicienii sunt niște oportuniști înnăscuți, ne-am putea aștepta ca o echipă să se ralieze în jurul ei însăși, dar lotul lui Beitar nu le oferă mare alinare celor doi jucători, Sadayev și Kadiyev. O excepție este un jucător argentinian, dar eroul poveștii este Harush, a cărui integritate ca și capitan al echipei este un exemplu de curaj. El preferă să îndure ura decât să cedeze în fața celor din La Familia. Însă prea puțini sunt inspirați de fairplayul său.

La următorul meci al echipei, tribunele sunt aproape goale; „prețul trădării”, declară un afiș. Comentatorul sportiv Meir Einstein își exprimă șocul că L.F. poate avea o influență atât de mare asupra restului fanilor, dar un fan ne-rasist se întreabă unde sunt toți acei suporteri care susțin că nu împărtășesc rasismul celor din La Familia. Gaydamak a vrut să expună ipocrizia și prejudecățile societății israeliene iar acest moment este ilustrativ. Mulți din Israel simulează ignoranța în legătură cu adevărata influență a actorilor extremiști, pe care îi portretizează ca fiind marginali (spre deosebire de partea palestiniană, care este comparația implicită) și neimportanți pentru caracterul moral al țării. Această autoanaliză eclipsează o parte a Israelului și o descrie pe cealaltă ca adoptând o poziție corectă, pretinzând indignare față de strigătele stadionului ce invocă „moartea arabilor” și totuși rămânând indiferenți față de o ocupație militară care chiar ucide arabi și instigă grupurile de ură ca cel al ultrașilor din La Familia.

În loc să se producă izolarea celor de la L.F. – speranța inițială a lui Korenfine – sunt cei din L.F. care izolează fanii de echipă. Beitar joacă prost cu stadionul gol, lucru care o împinge și mai jos în clasament. Aceste momente pot defini caracterul unui individ și mijlocașul Ofir Kriaf, al cărui frate se află în La Familia, nu trece testul, ieșind în sprijinul ultrașilor de la L.F., lucru care îl costă o suspendare din partea conducerii, fiind însă răsplătit cu adorarea fanilor („Ești unul de-al nostru, și tu ești din peluza de est”).

Apogeul este atins la ultimul și fatidicul meci al lui Beitar împotriva Bnei Sakhnin, singura echipă arabă din întâia ligă israeliană. Teama de retrogradare îi determină pe cei din L.F. să își suspende boicotul preț de 90 de minute. L.F. se joacă literalmente cu focul – muzeul clubului este incendiat și incendiatorii sunt suspectați a fi dintre membrii L.F. – dar un fan spune că dacă Beitar retrogradează, atunci echipa într-adevăr este terminată. În plus, La Familia privește meciurile împotriva echipei Beni Sakhnin ca pe niște bătălii prin intermediari ale conflictului arabo-israelian și astfel că nu poate suporta umilința de a pierde în fața unei echipe arabe.

Jucând în fața unui stadion plin, Beitar și Sakhnin se luptă cu agresivitate într-un meci disperat. Și odată ce meciul se sfârșește și Beitar este salvată, L.F. se reîntoarce la a-l hărțui pe Harush și își transmite sprijinul pentru nominalizarea lui Kriaf în postul de căpitan. Lucrurile sunt clare: Kadiyev și Sadayev sunt în drum spre aeroport.

„E limpede că nu am reușit să-i integrăm în echipă”, spune Korenfine. „Acest moment este o oglindă” a clubului pe care o văd toți și ce se vede în oglindă nu e prea frumos. „Privind în viitor”, răspunde el, „fie va exista un jucător arab la Beitar, fie nu va mai exista Beitar.” Dar pe măsură ce se reiau antrenamentele pentru noul sezon și fanii coboară pe scenă declarând cu mândrie că sunt „cea mai rasistă echipă”, optimismul lui Korenfine pare nefondat. Gaydamak predă controlul asupra echipei noilor proprietari, lucru pe care îl numește „o imensă ușurare.” Conducerea echipei este concediată, Harush este forțat de fani să plece (mai târziu se alătură echipei rivale Hapoel Tel Aviv) și loialitatea lui Kriaf față de La Familia este răsplătită când acesta este numit căpitan în locul lui Harush.




Într-un final, rasismul celor din La Familia a forțat o echipă întreagă să se supună și activitățile sale ultra-naționaliste continuă nestingherite. În 2015, fanii Beitar au scandat cu strigăte de sărbătoare, nu pentru prima oară, numele extremistului evreu care l-a asasinat pe prim-ministrul israelian Rabin, deoarece ei consideră alianța lui Rabin cu membrii arabi ai Knessetului o trădare. Deloc surprinzător, în ultimii ani noua conducere nu a făcut niciun efort pentru a aduce vreun jucător arab sau musulman.

Spre deosebire de America, acolo unde loialitatea echipelor sportive este rezultatul geografiei, în mare parte din lume echipele de fotbal reprezintă de obicei o varietate grupuri etnice și un amestec al ideologiilor. În acest moment, Beitar este chipul unei amare mândrii etno-religioase care se manifestă prin limbajul furios și xenofob al extremei drepte. Mai mult, clubul are mai mulți fani decât au toate echipele din ligă la un loc și este curtat de partidele naționaliste și conservatoare de la guvernare. Excluderea cetățenilor arabi și discursul plin de ură sunt lucruri ce nu pot fi puse numai pe seama huliganilor fotbalului.

Așa cum remarcau Gadaymak și Korenfine, L.F. este vocea zgomotoasă a unui rasism latent dar generalizat. Scandările ultrașilor L.F. expun în mod corect tăcerea israelienilor chipurile mai luminați. Eșecul fostei conduceri de a detrona La Familia este analog împăciuitorismului sistemului politic israelian – dacă nu chiar al încurajării – față de forțele radicale, inclusiv față de mișcarea coloniștilor.

Ca un post-scriptum nimerit, o parte dintre fanii Beitar au dezertat în opoziție cu L.F. pentru a-și forma propria echipa, printre fanii căreia se numără președintele israelian Rivlin. Beitar a pierdut ultimele meciuri împotriva echipei Sakhnin, inclusiv un meci acasă cu 0-3.


Un comentariu:

Daniel Mindru spunea...

Se presupune că sportul creează punți între oameni. Firesc ar fi ca sportul să şteargă diferențele şi diferendele etnice, culturale şi religioase.E trist cum dragostea pentru o echipă de fotbal se identifică în acest caz cu ataşamentul față de o cauză profund greşită şi îngrozitor de distructivă.