de Harry Clark
1. În vremurile
pre-moderne, evreii trăiau în comunități separate, guvernați de autoritățile
lor religioase, cu drepturi și obligații comune, determinate de autoritatea
regală sau aristocratică. Iluminismul și emanciparea au pus capăt subjugării
evreilor vest-europeni de către autoritățile iudaice și reglementările gentile.
Evreilor li s-a acordat, treptat dar inevitabil, cetățenie completă în statele
lor de rezidență, egală cu cea a concetățenilor lor. Perioada modernă a istoriei evreiești a
început, simbolic, cu revoluția franceză din 1789, care a dus la emanciparea
evreilor francezi, cei care au inițiat consolidarea statutului evreilor în
Europa de Vest. Statele Unite au fost create pe o bază modernă, liberală, fără
vestigii ale statutului evreiesc pre-modern. Antisemitismul exista, dar
liberalismul era tendința dominantă înainte de primul război mondial. În termeni
moderni, evreii au devenit o minoritate religioasă sau cetățeni seculari. Evreii
au îmbrățișat modernitatea cu sinceritate. Evreii vestici au devenit în curând
câțiva dintre principalii apărători ai acesteia; evreii est-europeni au emigrat
cu milioanele în Statele Unite din societățile tradiționale, oprimate.
2. Zionismul a fost
nu doar un răspuns la antisemitism ci și la modernitatea liberală. Zionismul s-a
opus asimilării și integrării evreilor și a susținut că antisemitismul este
irevocabil și natural. „Evreii alcătuiesc un element distinct în cadrul națiunilor
în care trăiesc și astfel niciodată nu pot fi asimilați sau acceptați cu dragă
inimă de nicio națiune.” „Trebuie să încetăm să luptăm cu aceste impulsuri
ostile [antisemitismul].” Rezistența este „o pierdere de timp și energie.”
„Emanciparea civilă și politică a evreilor nu este suficientă pentru a căpăta
respectul popoarelor.” „Soluția corectă și unică este crearea unei
naționalități evreiești, a unui popor trăind pe propriul pământ,
autoemanciparea evreilor; întoarcerea lor în rândul națiunilor prin dobândirea
unui cămin evreiesc.” (Leon Pinsker, Autoemanciparea) Aceasta era viziunea
stratului subțire al burgheziei din societatea evreiască ce trăia în „Zona de
rezidență” a imperiului rus, nu cea a maselor evreiești care au plecat cu
milioanele în Statele Unite, nu în Palestina.
3. Zionismul a adoptat
idei și tactici antisemitice și a cooperat cu antisemiții la modul practic. Herzl
frecventa saloanele antisemitice din Paris, și a căutat să obțină sprijinul
țarist rus pentru Zionism sugerând că în schimb, Zionismul avea să combată
ideile socialiste în rândul tineretului evreu rus. După revoluția rusă din octombrie
1917, Zionismul s-a prezentat puterilor vestice ca fiind un anti-bolșevism
evreiesc. În războiul civil rus, Zioniștii s-au aliat cu forțele antisemitice
ale Albilor care au săvârșit pogromuri când au pierdut în fața bolșevicilor. În
1933, mișcarea Zionistă a spart boicotul evreiesc împotriva Germaniei naziste
prin Acordul de Transfer, care vindea mărfuri germane prin Palestina. Zionismul
s-a opus ajutorării evreilor pe temei umanitar pentru că îi deturna de la
țelurile naționale Zioniste în Palestina. Zionismul a fost un proiect de
renaștere națională al elitei, preocupat cu „problemele iudaismului, nu cu cele
ale evreimii”, în cuvintele lui Ahad Ha’am.
4. Aserțiunile
Zioniste legate de un popor evreu atașat „pământului lui Israel” și de o
„identitate evreiască seculară” modernă sunt absolut de nesusținut. Rasismul
Zionist datează din vremea pro-Zionismului lui Moses Hess; șovinismul lui
Heinrich Graezt a contribuit la antisemitismul german; Zionismul german era
naționalismul romantic evreiesc, îmbrățișând blut und boden-ul (sânge și teritoriu) evreiesc. Theodor Herzl era
afundat în rasismul colonialismului european. „Experții în rasă” naziști și zioniști
s-au consultat reciproc în anii 1930. Elmer Berger, un rabin anti-zionist, a
fost co-autorul rezoluției UN din 1977 care decreta că Zionismul este o formă de
rasism. „Genetica evreiască” a încercat să construiască un fundament biologic
pentru Zionism. Opoziția fundamentală a Zionismului nu este reprezentată de
coloniștii evrei vs indigenii arabi din Palestina, ci de evrei vs gentilii de
peste tot. Istoricul Noel Ignatiev a numit Zionismul o doctrină rasistă
evreiască.
5. Nu există
„Zionism progresist.” Liderii „Zionismului cultural” au susținut emigrația și o
majoritate evreiască. „Cultura” zionistă este întemeiată pe diferența evreiască
ireductibilă, pe separatism, alienare și anti-gentilism, echivalentul
antisemitismului rasist. Binaționaliștii își doreau ca emigrația evreiască să
ducă la paritate demografică și eventual la majoritate, atunci când evreii erau
o minoritate. Chibuțul a fost un instrument al coloniștilor evrei askenazi în
Palestina și a fost inspirat de planurile germane din secolul al 19-lea de a
contracara o „amenințare demografică” poloneză în Reich-ul estic. Iudeocidul s-a
întâmplat din cauza Germaniei naziste, nu pentru că nu exista un stat evreiesc.
Etnicitatea sau naționalitatea ebraică israeliană, seculară și deschisă
tuturor, este înlocuitorul naționalității evreiești Zioniste.
6. Stânga clasică
și tradițiile liberale cu originea în Iluminism și emancipare au respins
categoric Zionismul. Iudaismul reformat american afirma la un moment dat: „Nu
ne mai considerăm o națiune, ci o comunitate religioasă și astfel nu ne
așteptăm nici la o reîntoarcere in Palestina, nici la instaurarea oricăror legi
privind statul evreiesc.” Marxismul a sprijinit solidaritatea internațională a
clasei muncitoare, a privit naționalismul ca fiind reacționar și Zionismul ca
pe o mișcare colonială și o unealtă a imperialismului. Mișcările laburiste idiș
din imperiul rus și ramurile lor imigrante s-au opus Zionismului. Răposatul Israel
Shahak se referea la „tradiția modernă, seculară evreiască” pe care o regăsise
la Spinoza, care a dat startul remarcabilei contribuții evreiești la
modernitate. Shahak vedea Zionismul ca pe o reacție împotriva emancipării și o
tânjire după ghetou.
7. Zionismul a fost
un cult marginal printre evreii vestici până la primul război mondial. Declarația
Balfour și cucerirea britanică a Palestinei au trezit interesul, dar acesta s-a
stins, fiind reînviat numai de apariția nazismului. Evreii americani au
susținut în mod copleșitor stabilirea Israelului în 1948, dar atitudinile
liberale au predominat la începutul anilor 60. Succesul liberalismului și
asimilarea au dus la „criza continuității”, un efort de a păstra separatismul
care a fost supraalimentat în mod fatal de războiul din iunie 1967. Evreimea organizată
rămâne fanatic șovinistă, insulară și pro-Israel. „Holocaustul” a devenit o
instituție și parte din identitatea evreiască, inclusiv dogma Zionistă clasică
despre irevocabilul, ucigașul antisemitism. Comunitățile evreiești organizate și
statul evreiesc au constituit poporul evreu Zionist. Poporul/das Folk a înlocuit
liberalismul ca principiu social evreiesc; perioada modernă a istoriei evreiești
a luat sfârșit.
8. Comunitatea
evreiască organizată a devenit nucleul sprijinului american pentru Israel,
„Zionocrația”, după secolul al 19-lea. Zionocrația a exercitat o influență
cvasi-suverană asupra politicii externe americane începând cu anii 40, când și-a
asigurat suportul american pentru partajarea Palestinei și pentru statul
evreiesc, împotriva unei opoziții diplomatice și militare copleșitoare.
„Valoarea strategică” a Israelului în timpul războiului rece a fost în
principal reprezentată de relațiile publice Zioniste. În anii 60, Zionocrația a
ascuns programul său de înarmare nucleară, vânzările de arme și sprijinul american
pentru Israel în 1967, în ciuda avertizărilor din partea multor oficiali
americani. Războiul din octombrie 1973 și creșterea prețului petrolului care a rezultat
au fost cele mai mari șocuri pentru economia mondială de după 1945. Administrația
Carter a căutat o soluție a două state pentru conflictul arabo-israelian, dar
Zionocrația a limitat diplomația lui Carter la o pace separată între Egipt și
Israel. Israelul și Zionocrația s-au opus apoi Irakului și au susținut Iranul în
timpul războiului său din anii 80.
9. Zionismul a fost
principalul motor ideologic al militarismului american începând cu sfârșitul războiului
rece. Votul Congresului pentru războiul din Golf din 1991 împotriva Irakului a
fost influențat de Zionocrație. Atacurile de pe 9/11, care au dus la invaziile
americane în Afganistan și Irak și la distrugerea libertăților civile au fost
îndreptate în principal împotriva patronajului american al Israelului. Zionocrația
este principala sursă de islamofobie în Statele Unite. Neoconservatorii evrei
au fost impulsurile primare în invazia americană a Irakului in 2003.
10. Opinia
evreiască liberală și de stânga începând cu 1967 a fost la fel de völkisch ca opinia evreiască mainstream. Israelul nu
a fost o problemă pentru membrii evrei ai Noii Stângi Americane la începutul
anilor 60, care a căutat să construiască o mișcare universalistă. Noua Stângă
s-a spulberat la sfârșitul anilor 60 din cauza diferențelor interne, inclusiv
atitudinile față de Israel, după războiul din iunie 1067. Mai ales relațiile
dintre negri și evrei au fost afectate de chestiunea Israelului, activiștii de
culoare susținând cu fermitate poziția arabă. O „stângă evreiască” s-a născut,
intenționând să combine devotamentul evreiesc cu justiția socială, inclusiv cu
ceva critică la adresa Israelului. Astăzi, o școală necompactă de politici identitare
evreiești centrată pe Noam Chomsly
impune stângii termeni ca „anti-ocupație”, „lege și drepturi”, „soluții”,
„Zionism progresist” și „anti-antisemitism.” Această critică limitată
camuflează Zionocrația americană și însuși Zionismul, în contrast cu liberalismul
clasic al Iluminismului și al emancipării, care respingea categoric Zionismul. Perioada
modernă a istoriei evreiești a luat sfârșit și pe stânga.
11. O critică universalistă s-ar opune Zionismului, nu „ocupației”; ar
recunoaște Zionismul nu doar ca simplu colonialism de tip settler în Palestina,
ci ca rasism evreiesc, opunând evreii gentililor de pretutindeni; ar admite că
Zionismul este motorul ideologic al genocidului și al distrugerii din Asia de
Vest și sursa separatismului și a șovinismului evreiesc din Statele Unite; ar
respinge ideea Zionistă de „popor evreu” în numele căruia acționează statul Israel
și evreimea organizată; ar condamna rolul evreimii organizate din Statele Unite
și Zionocrația ca pe o forță cvasi-suverană, radicalizatoare în politica
americană privind Orientul Mijlociu; și ar apăra o sferă seculară în care să gândim
și să acționăm împreună. Eșuarea realizării acestui lucru este catastrofică,
fiind comparabilă cu dezastruoasa interpretare greșită a lui Hitler și a
nazismului de către partidul comunist german, lucru care a slăbit stânga și a
ajutat la ridicarea naziștilor la putere și tot ce a urmat după aceea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu