Dreptatea, pacea și Israelul

de William Cook

Pe 29 noiembrie 1947, Consiliul General al Națiunilor Unite propunea împărțirea Palestinei Mandatorii în două state pentru două popoare. Între acea dată și 15 mai 1948, dată la care guvernul Mandatului Britanic era programat să părăsească Palestina, armatele evreiești au început o distrugere sistematică a satelor și orașelor arabe palestiniene. Un total de 418 de astfel de zone au fost distruse, rase cu buldozerele și eradicate, incluzând o expulzare calculată a locuitorilor (se estimează în jur de 700.000 până la 800.000 de oameni) și masacrarea altora (aproximativ 23 de astfel de masacre sunt listate de istoricul israelian dr. Benny Morris în lucrarea sa Righteous Victims și descrise de dr. Ilan Pappe în cartea The Ethnic Cleansing of Palestine).

În mod ironic, acea sfidare a Planului de Partiție a venit după șase ani de terorism îndreptat împotriva guvernului Mandatului Britanic, a cărui autoritate era garantată atât de Liga Națiunilor cât și de noua organizație a Națiunilor Unite. Guvernul evreiesc clandestin reprezentat de Agenția Evreiască nu avea nicio intenție de a împărți pământul Palestinei. Într-adevăr, din documente acum disponibile în lucrarea The Plight of the Palestinians a lui Jeff Halper, documente confiscate de autoritățile mandatare de la Agenția Evreiască și clasificate ca ultra-secrete, reiese cât se poate de limpede că evreii intenționau să eradicheze fiecare arab ce trăia în Palestina.

Propaganda israeliană se laudă că evreii au acceptat Planul de Partiție, încercând să plaseze vina pentru eșuarea acestuia pe umerii palestinienilor și ai națiunilor arabe care l-au respins. Dar cum poate susține cineva că evreii au acceptat acest plan când, în noiembrie, ei plănuiau și puneau în practică eradicarea a sute de localități palestiniene și expulzau cu forța sute de mii de palestinieni, să nu mai menționăm exproprierea pământului care nu le aparținea? O înșelătorie tragică în fața unei audiențe internaționale!

Și mai există un adevăr incomod: Declarația Balfour aproba existența unui cămin pentru evrei în Palestina, nu stabilirea unui stat evreiesc acolo. Citiți această declarație a autorităților britanice, așa cum este notată în Documentul Command 1922 din proiectul Avalon: „Guvernul Majestății Sale declară astfel răspicat că nu face parte din politica sa ca Palestina să devină un stat evreiesc.”

Această declarație a fost confirmată mai târziu de comitetul special al Națiunilor Unite asupra Palestinei din 1947:

„Afirmații neautorizate au fost făcute pentru a da impresia că scopul este crearea unei Palestine complet evreiești. Au fost folosite fraze sugerând că Palestina va deveni evreiască la fel cum Anglia este englezească. Guvernul Majestății Sale privește o astfel de așteptare ca fiind impracticabilă și nu are vreo astfel de intenție. Nici nu a contemplat vreodată, așa cum se pare că delegația arabă crede cu teamă, dispariția sau subordonarea populației, a limbii sau a culturii arabe din Palestina. Termenii Declarației nu sugerau ca întreaga Palestină să fie transformată într-un cămin național evreiesc, ci ca un asemenea cămin să fie întemeiat în Palestina.”

Pe 29 noiembrie 2012, Consiliul General al Națiunilor Unite a votat recunoașterea existenței unui stat palestinian, la 64 de ani după ce armatele evreiești au încercat să elimine arabii din Palestina Mandatorie. Acest vot istoric, incluzând 41 de abțineri, este recunoașterea concretă a faptului că poporul Palestinei ar trebui să aibă statul lui, și a faptului că 188 de națiuni din cele 193 de state membre ale Națiunilor Unite au realizat nedreptatea suferită de poporul palestinian sub ocupația autoproclamatului stat evreiesc. Fără îndoială, statele care s-au abținut au reacționat la coerciția exercitată asupra lor de Statele Unite și Israel.

Astăzi, în Israel și în teritoriile palestiniene ocupate trăiesc în jur de 7 milioane de evrei și 7 milioane de palestinieni. Statul evreiesc controlează în jur de 84% din Palestina Mandatorie. Astfel că rămân în jur de 16 procente pentru palestinieni. Ar vedea un observator obiectiv enormitatea acestei discriminări și ar găsi că este responsabilitatea Israelului să dea ceva în schimbul păcii? Israelul controlează toată apa din Cisiordania și controlează toate ieșirile și intrările în Gaza, inclusiv accesul dinspre Mediterană. Israelul are autostrăzi numai pentru evrei pe tot cuprinsul Palestinei și de-a lungul a ceea ce Israelul consideră a fi Israel; palestinienii pot să conducă numai pe drumuri proaste, nereabilitate, verificați din punct militar de control în punct militar de control.

Într-un final, este important să nu pierdem din vedere motivul principal ce stă la baza pretenției statului israelian de a avea un „drept istoric” asupra pământului Palestinei. Luați în considerare realitatea acestei pretenții (în cuvintele liderilor israelieni: „legătura veche de 4.000 de ani dintre poporul lui Israel și pământul lui Israel”) în lumina a 4.000 de ani în care milioane de diverși oameni au trăit în această arie geografică. Dumnezeul iudaismului antic a existat în mințile și inimile a câtorva mii de oameni, estimați undeva la 20.000-40.000 în vremea Exodului. Noi descoperiri observă: „În loc ca Exodul să se întâmple în secolul al 13-lea î.d.Hr., când populația estimată a israeliților număra undeva între 20.000 și 40.000 de oameni, el nu s-a întâmplat niciodată așa cum a fost povestit de israeliți. A fost înregistrat în secolul 7 folosindu-se povești străvechi adunate împreuna într-o „istorie” a israeliților pentru a-l ajuta pe Iosia să-și creeze regatul visurilor sale.” Dumnezeul Israelului, la fel ca zeii culturilor antice, a fost o creație menită a se adresa condițiilor vremurilor, un mijloc de înțelegere a sinelui într-o lume dincolo de înțelegere, o lume ce putea da sens cetățenilor unui loc. Ca societatea contemporană să își dirijeze viitorul prin ochii popoarelor antice, prin ochii unui procent jalnic de mic de oameni din secolul 7 î.d.Hr., în condițiile în care populația planetei depășește 7 miliarde, este un gest inutil și absurd nu numai din perspectiva logicii, dar și a corectitudinii față de toate popoarele.

„Legătura de 4.000 de ani” implică o continuitate a dominării evreiești pe acest pământ de care vorbim. Și nu este așa. Dacă „regele David” a cucerit triburile și orașele-state ale Canaanului în anul 1000 î.d.Hr (o dată încă disputată), un regat de mici proporții, aproximativ 300.000 de oameni, care a rezistat până în 722, asta înseamnă în jur de 278 de ani. După acea dată, asirienii, babilonienii, perșii și seleucizii au controlat mare parte din Palestina. În 586 babilonienii au distrus templul lui Solomon din Ierusalim. În 331 Alexandru cel Mare cucerea perșii. În 61 î.d.Hr. romanii invadau Iudeea și cucereau Ierusalimul. Romanii au păstrat controlul până în 400 d.Hr. În 600 armatele arabe au cucerit Orientul Mijlociu și au păstrat controlul asupra acestuia până la sfârșitul primului război mondial. La începutul secolului 20 erau aproximativ 85.000 de evrei care trăiau în Palestina. Este deosebit de absurd ca națiunile lumii să fie controlate de un zeu mitologic al unui mic trib ce a existat în zona Canaan în urmă cu 3.000 de ani.

Legea internațională și crearea unei instituții mondiale care să ajute statele-națiuni să trăiască în pace și dreptate în condiții definite cum ar fi Declarația Universală a Drepturilor Omului și Carta Națiunilor Unite sugerează că Israelul trebuie să se schimbe, trebuie să admită că nu este singurul determinant al evenimentelor din lumea aceasta, că și-a ridicat credințele dincolo de cele care există oriunde altundeva în lume și că astfel trebuie să își schimbe direcția pentru a deveni unul cu vecinii săi și cu toate națiunile U.N. Nu mai poate să-și folosească forța nemiloasă pentru a-și atinge scopurile, nu mai poate apela la veto-ul american pentru a-și păstra impunitatea, poporul Palestinei nu mai poate fi ignorat și lumea nu mai poate trăi cu minciunile, distorsionările, înșelătoriile folosite de națiunea evreiască pentru a controla toate popoarele de pe acest pământ.