Autorul cărții:
Tristan Dunning
Data publicării:
februarie 2016
Editura: Routledge
Recenzie de Ramona Wadi
Distanțându-se de
retorica denigrantă ce caracterizează interpretarea vestică voit denaturată a
fenomenului Hamas, lucrarea „Hamas, jihad și legitimitate populară” (Routledge,
2016) a lui Tristan Dunninng efectuează o disecție riguroasă a felului în care
rezistența a influențat validarea mișcării în Palestina. Autorul privește
mișcarea Hamas ca pe o alternativă la sistemul corupt întruchipat de
Autoritatea Palestiniană (PA), dar și ca pe un răspuns anti-colonialist natural
la opresiunea israeliană. Hamas este preocupată în primul rând de educația și
bunăstarea socială și comunitară a palestinienilor, ca bază pentru consolidarea
rezistenței față de ocupația israeliană.
Combinând
cercetarea cu sondajele și interviurile semistructurate, Dunning reușește să
pună în practică o abordare comprehensivă ce zugrăvește forța politică a
mișcării Hamas, capacitatea sa de concesie ce ilustrează disponibilitatea angajării
în abordări diferite, precum și contrastul dintre rezistența anti-colonialistă
și diplomație. Este un aspect subliniat de mai multe ori pe parcursul lucrării
și sintetizat de un membru Hamas în felul acesta: „Pentru palestinienii de
astăzi, există niveluri diferite de înțelegere a termenului rezistență...Dar în
general, unii palestinieni privesc rezistența ca pe o acțiune militară, în
virtutea componentelor sale, în timp ce alții privesc rezistența ca pe o măsură
permanentă – un act permanent.”
Cartea începe cu o
evaluare a discursului predominant când vine vorba de Hamas, discurs ce
încorporează adesea un ton orientalist, accentuat de macabra metaforă a „luptei
împotriva terorismului” ce domină retorica de după 11 septembrie 2001. Dunning insistă
asupra faptului că actualul curent la modă în discuțiile privind Hamas nu
reușește să înțeleagă „complexitatea mișcărilor socio-politice de revoltă”, în
schimb, diluează conștiința politică palestiniană pentru a creiona o narațiune
sincronizată cu retorica Israelului. Așa cum demonstrează Dunning, evitând a
înfățișa Hamas ca pe o mișcare ce pledează pentru rezistență ca drept concret,
permite Vestului să aplice eticheta „organizație teroristă” la întâmplare, fără
a ține seama de complexitatea acestor mișcări de rezistență.
O componentă
esențială a lucrării este diferențierea sistematică între Hamas și violența
politică; ambii termeni sunt folosiți de către Vest în mod sinonimic, însă
violența politică rezultată în urma opresiunii colonialiste a Israelului este
doar una dintre fațetele mișcării. Expunerea perpetuă la agresiunea
colonialistă este ceea ce a dus la necesitatea unei rezistențe
anti-colonialiste armate. Așa cum scrie Dunning, „Această percepție a luptei
constante pentru supraviețuire generează o varietate de reacții psihologice,
practice și punitive în rândul populației amenințate.”
Hamas a luat
naștere ca un fenomen independent de puterea colonialistă, în contrast total cu
Autoritatea Palestiniană care s-a subjugat Israelului de bunăvoie pentru a-și
asigura existența prelungită. Deci, superioritatea politică a mișcării Hamas
constă, potrivit oamenilor intervievați de Dunning, în eficiența și încrederea
pe care o inspiră palestinienilor atunci când vine vorba de probleme concrete
precum siguranța și, de asemenea, în capacitatea povestirilor transmise prin
viu grai de a populariza fenomenul.
Aceste lucruri arată că discursul mainstream și
politicile vestice sunt principalii vinovați pentru portretizarea mișcării
Hamas ca o entitate violentă disociată de brutalitatea colonialistă ce a făcut ca
existența unor mișcări precum Hamas să fie absolut necesară pentru
supraviețuirea societății palestiniene.
Tabloul acesta
mainstream se bazează într-o mare măsură pe manifestările violente, cum ar fi atentatele
sinucigașe ca formă de opoziție, propovăduite de către mass-media și politicieni
ca acțiuni exclusiv ale Hamas, deși aceste tactici sunt folosite și de alte
mișcări de rezistență din întreaga lume. Vestul s-a folosit mereu de procedee
de dislocare ce distorsionează intenționat lupta anti-colonialistă a palestinienilor,
atât prin interpretările orientaliste ale atacurilor sinucigașe, cât și prin
atribuirea, în mod eronat, a statutului de victimă puterii colonialiste în loc
să-l acorde mult mai îndreptățiților asupriți.
Acest tip de
discurs marginalizează adesea transparența mutuală a palestinienilor și a mișcării
Hamas în raport cu violența colonialistă și complicitatea internațională.
Contrar disocierii vestice a rezistenței armate de politică în ceea ce îi
privește pe palestinieni și Hamas, mișcarea atrage masele prin vigilență și
implicare. Palestinienii sunt conștienți că rezistența este una dintre
componentele vitale ale eliberării, în consecință lupta se duce atât la nivel
socio-politic, prin prisma experienței colonialismului, cât și din perspectiva
obținerii sprijinului internațional pentru combaterea complicității vestice la
susținerea proiectului colonialist.
Implicarea
palestiniană este, așadar, un efort colectiv al mișcării Hamas și al poporului
pentru găsirea unor metode alternative de rezistență ce includ, așa cum
punctează autorul, confruntarea democrației vestice chiar prin conceptul de
democrație. Cu toată retorica sa pro-democratică, Vestul a refuzat să recunoască
mișcarea Hamas drept opțiunea politică legitimă a palestinienilor, exprimată în
mod democratic, în ciuda faptului că această alegere oferă dovada evoluției
mișcării Hamas într-o alternativă
politică ce a confruntat Israelul inclusiv prin intermediul diplomației. Într-adevăr, Dunning descrie fenomenul Hamas
ca întruchipând consistența și pragmatismul, afirmând că în anii ce au urmat
după cea de-a doua Intifadă, mișcarea a ales „să reinterpreteze rezistența și
jihadul astfel încât să așeze aceste concepte în aceeași linie cu schimbarea
politică și reforma.”
Contrar reprezentării
vestice eronate, Hamas integrează poziția centrală a Islamului în lupta
anti-colonialistă; în orice caz, golul lăsat de neglijarea unei lupte armate din
partea organizației Fatah și înclinația acesteia pentru compromis sunt
aspectele ce au determinat mișcările Islamice să adopte rezistența armată. Acest
element lipsește cu desăvârșire în discuțiile mainstream despre Hamas.
Dunning acordă un
spațiu larg analizei felului în care mișcarea Islamică operează la nivel social,
prin intermediul instituțiilor sale și al educației. În ciuda lipsei resurselor,
Hamas a demonstrat că este capabilă de autonomie și a facilitat împuternicirea
comunității, ceea ce i-a adus un sprijin fundamental. Autorul precizează că,
deși dezvoltarea comunității nu este caracteristică doar mișcării Hamas,
implicarea acesteia în împuternicirea comunitară, precum și garantarea unei
siguranțe elementare reprezintă încă un contrast față de colaborarea Autorității
Palestiniene(PA) cu Israelul. Vestul este cel care a manipulat enunțuri despre
instituții caritabile ce pledează pentru instigație la violență și terorism.
Dunning citează un alt studiu detaliat, realizat de acad. Sara Roy, care, de
asemenea, pune accentul pe distincția între consiliile administrative care
conduc dezvoltarea comunitară și instituțiile de caritate. De fapt, discursul
vestic dorește să submineze faptul că Hamas a păstrat contactul cu elementele
defavorizate ale societății, astfel încât oamenii s-au bazat tot mai mult pe
mișcarea de rezistență, distanțându-se de PA.
Dunning a reușit să
combine analiza riguroasă fără a eclipsa sau a asfixia subiectul. Lucrarea sa nu
doar furnizează discernământ, dar și umple un gol, mai ales în legătură cu
retorica și pragmatismul mișcării Hamas, lucruri adesea ignorate și care alimentează
confuziile. Nu conceptul de rezistență definește mișcarea Hamas, ci mai degrabă
opțiunile variate pe care le susține, făcând din ea o entitate consistentă, nu
doar o simplă reacție la violența Israelului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu