Hamas, jihad și legitimitate populară

Autorul cărții: Tristan Dunning

Data publicării: februarie 2016

Editura: Routledge

Recenzie de Ramona Wadi

Distanțându-se de retorica denigrantă ce caracterizează interpretarea vestică voit denaturată a fenomenului Hamas, lucrarea „Hamas, jihad și legitimitate populară” (Routledge, 2016) a lui Tristan Dunninng efectuează o disecție riguroasă a felului în care rezistența a influențat validarea mișcării în Palestina. Autorul privește mișcarea Hamas ca pe o alternativă la sistemul corupt întruchipat de Autoritatea Palestiniană (PA), dar și ca pe un răspuns anti-colonialist natural la opresiunea israeliană. Hamas este preocupată în primul rând de educația și bunăstarea socială și comunitară a palestinienilor, ca bază pentru consolidarea rezistenței față de ocupația israeliană.

Combinând cercetarea cu sondajele și interviurile semistructurate, Dunning reușește să pună în practică o abordare comprehensivă ce zugrăvește forța politică a mișcării Hamas, capacitatea sa de concesie ce ilustrează disponibilitatea angajării în abordări diferite, precum și contrastul dintre rezistența anti-colonialistă și diplomație. Este un aspect subliniat de mai multe ori pe parcursul lucrării și sintetizat de un membru Hamas în felul acesta: „Pentru palestinienii de astăzi, există niveluri diferite de înțelegere a termenului rezistență...Dar în general, unii palestinieni privesc rezistența ca pe o acțiune militară, în virtutea componentelor sale, în timp ce alții privesc rezistența ca pe o măsură permanentă – un act permanent.”

Cartea începe cu o evaluare a discursului predominant când vine vorba de Hamas, discurs ce încorporează adesea un ton orientalist, accentuat de macabra metaforă a „luptei împotriva terorismului” ce domină retorica de după 11 septembrie 2001. Dunning insistă asupra faptului că actualul curent la modă în discuțiile privind Hamas nu reușește să înțeleagă „complexitatea mișcărilor socio-politice de revoltă”, în schimb, diluează conștiința politică palestiniană pentru a creiona o narațiune sincronizată cu retorica Israelului. Așa cum demonstrează Dunning, evitând a înfățișa Hamas ca pe o mișcare ce pledează pentru rezistență ca drept concret, permite Vestului să aplice eticheta „organizație teroristă” la întâmplare, fără a ține seama de complexitatea acestor mișcări de rezistență.

O componentă esențială a lucrării este diferențierea sistematică între Hamas și violența politică; ambii termeni sunt folosiți de către Vest în mod sinonimic, însă violența politică rezultată în urma opresiunii colonialiste a Israelului este doar una dintre fațetele mișcării. Expunerea perpetuă la agresiunea colonialistă este ceea ce a dus la necesitatea unei rezistențe anti-colonialiste armate. Așa cum scrie Dunning, „Această percepție a luptei constante pentru supraviețuire generează o varietate de reacții psihologice, practice și punitive în rândul populației amenințate.”

Hamas a luat naștere ca un fenomen independent de puterea colonialistă, în contrast total cu Autoritatea Palestiniană care s-a subjugat Israelului de bunăvoie pentru a-și asigura existența prelungită. Deci, superioritatea politică a mișcării Hamas constă, potrivit oamenilor intervievați de Dunning, în eficiența și încrederea pe care o inspiră palestinienilor atunci când vine vorba de probleme concrete precum siguranța și, de asemenea, în capacitatea povestirilor transmise prin viu grai de a populariza fenomenul.

Aceste lucruri arată că discursul mainstream și politicile vestice sunt principalii vinovați pentru portretizarea mișcării Hamas ca o entitate violentă disociată de brutalitatea colonialistă ce a făcut ca existența unor mișcări precum Hamas să fie absolut necesară pentru supraviețuirea societății palestiniene.

Tabloul acesta mainstream se bazează într-o mare măsură pe manifestările violente, cum ar fi atentatele sinucigașe ca formă de opoziție, propovăduite de către mass-media și politicieni ca acțiuni exclusiv ale Hamas, deși aceste tactici sunt folosite și de alte mișcări de rezistență din întreaga lume. Vestul s-a folosit mereu de procedee de dislocare ce distorsionează intenționat lupta anti-colonialistă a palestinienilor, atât prin interpretările orientaliste ale atacurilor sinucigașe, cât și prin atribuirea, în mod eronat, a statutului de victimă puterii colonialiste în loc să-l acorde mult mai îndreptățiților asupriți.

Acest tip de discurs marginalizează adesea transparența mutuală a palestinienilor și a mișcării Hamas în raport cu violența colonialistă și complicitatea internațională. Contrar disocierii vestice a rezistenței armate de politică în ceea ce îi privește pe palestinieni și Hamas, mișcarea atrage masele prin vigilență și implicare. Palestinienii sunt conștienți că rezistența este una dintre componentele vitale ale eliberării, în consecință lupta se duce atât la nivel socio-politic, prin prisma experienței colonialismului, cât și din perspectiva obținerii sprijinului internațional pentru combaterea complicității vestice la susținerea proiectului colonialist.

Implicarea palestiniană este, așadar, un efort colectiv al mișcării Hamas și al poporului pentru găsirea unor metode alternative de rezistență ce includ, așa cum punctează autorul, confruntarea democrației vestice chiar prin conceptul de democrație. Cu toată retorica sa pro-democratică, Vestul a refuzat să recunoască mișcarea Hamas drept opțiunea politică legitimă a palestinienilor, exprimată în mod democratic, în ciuda faptului că această alegere oferă dovada evoluției mișcării Hamas  într-o alternativă politică ce a confruntat Israelul inclusiv prin intermediul diplomației.  Într-adevăr, Dunning descrie fenomenul Hamas ca întruchipând consistența și pragmatismul, afirmând că în anii ce au urmat după cea de-a doua Intifadă, mișcarea a ales „să reinterpreteze rezistența și jihadul astfel încât să așeze aceste concepte în aceeași linie cu schimbarea politică și reforma.”

Contrar reprezentării vestice eronate, Hamas integrează poziția centrală a Islamului în lupta anti-colonialistă; în orice caz, golul lăsat de neglijarea unei lupte armate din partea organizației Fatah și înclinația acesteia pentru compromis sunt aspectele ce au determinat mișcările Islamice să adopte rezistența armată. Acest element lipsește cu desăvârșire în discuțiile mainstream despre Hamas.

Dunning acordă un spațiu larg analizei felului în care mișcarea Islamică operează la nivel social, prin intermediul instituțiilor sale și al educației. În ciuda lipsei resurselor, Hamas a demonstrat că este capabilă de autonomie și a facilitat împuternicirea comunității, ceea ce i-a adus un sprijin fundamental. Autorul precizează că, deși dezvoltarea comunității nu este caracteristică doar mișcării Hamas, implicarea acesteia în împuternicirea comunitară, precum și garantarea unei siguranțe elementare reprezintă încă un contrast față de colaborarea Autorității Palestiniene(PA) cu Israelul. Vestul este cel care a manipulat enunțuri despre instituții caritabile ce pledează pentru instigație la violență și terorism. Dunning citează un alt studiu detaliat, realizat de acad. Sara Roy, care, de asemenea, pune accentul pe distincția între consiliile administrative care conduc dezvoltarea comunitară și instituțiile de caritate. De fapt, discursul vestic dorește să submineze faptul că Hamas a păstrat contactul cu elementele defavorizate ale societății, astfel încât oamenii s-au bazat tot mai mult pe mișcarea de rezistență, distanțându-se de PA.

Dunning a reușit să combine analiza riguroasă fără a eclipsa sau a asfixia subiectul. Lucrarea sa nu doar furnizează discernământ, dar și umple un gol, mai ales în legătură cu retorica și pragmatismul mișcării Hamas, lucruri adesea ignorate și care alimentează confuziile. Nu conceptul de rezistență definește mișcarea Hamas, ci mai degrabă opțiunile variate pe care le susține, făcând din ea o entitate consistentă, nu doar o simplă reacție la violența Israelului.

Binele, răul şi « terorismul » (de Eric Rouleau)

O abstracţie conceptuală... Este ceea ce rămâne terorismul, « comunitatea internaţională » nereuşind să-i atribuie o definiţie. Încă din 1937, Societatea Naţiunilor (SN) a eşuat în încercarea de a adopta o convenţie în vederea prevenirii şi reprimării acestui fenomen, în lipsa unui acord între statele membre. Din acelaşi motiv, Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), în ciuda unei multitudini de dezbateri care s-au derulat de-a lungul celor 60 de ani de existenţă, nu i-a putut determina natura. Mai recent, în momentul creării sale, în 1998, Curtea Penală Internaţională (CPI) a trebuit să excludă dintre competenţele sale terorismul internaţional, deşi este însărcinată cu sancţionarea unui larg evantai de crime, inclusiv cea de genocid.

Cu toate acestea, tema a invadat presa scrisă şi audiovizuală, iar în numeroase state au fost instaurate sisteme represive sub pretextul rezistării la o ameninţare considerată drept existenţială. Rareori în istoria imprimerii au fost consacrate atâtea lucrări, erudite sau nu, unui fenomen care a condus la « războiul » proclamat de preşedintele George W. Bush după atentatele din 11 septembrie 2001.

Washingtonul are motive să se felicite : nenumărate state au încheiat cu Statele Unite convenţii de « cooperare » pe care nici măcar rezistenţa împotriva « comunismului internaţional » n-a putut să le suscite la vremea ei. Mai mult decât atât, Statele Unite şi-au raliat la cauza lor Rusia şi Uniunea Europeană, întărindu-şi cu ele colaborarea în « războiul împotriva terorismului », chiar dacă este vorba mai degrabă de o convergenţă de interese decât de un consens veritabil.

În urmă cu nu foarte mult timp, în Statele Unite, un conferenţiar trebuia să evite analizarea cauzelor politice şi sociale ale violenţei, de teamă să nu fie bănuit că justifică terorismul. Ukazul oficial impunea ca planeta să fie considerată ca fiind ameninţată de ura iraţională împotriva democraţiei. Politologi şi jurnalişti evitau prudent să se angajeze împotriva curentului. Totuşi, valul de contestaţie care se revarsă, în urma scandalurilor care ies la iveală în urma administraţiei Bush, mătură încetul cu încetul tabuurile şi ideile prefabricate, aşa cum arată mai multe lucrări apărute recent. Ele nu justifică terorismul, îi analizează cauzele şi sugerează remedii.

Autorul mai multor cărţi consacrate conflictelor mondiale, Matthew Carr îi sfidează pe neoconservatori, în cartea sa Unknown Soldiers, demonstrând că terorismul nu este nimic altceva decât politica servită (sau deservită), în exclusivitate sau nu, de violenţă. El banalizează fenomenul reamintind atentatele, asasinatele comise în secolul XIX în Rusia de către organizaţii care se revendicau de la revoluţia franceză de la 1789, precum şi la anarhiştii de pe cele două maluri ale Atlanticului, în Franţa mai ales, ca răspuns la masacrul comunarzilor din 1870. În secolul din urmă, nebunia ucigaşă cuprinde Balcanii (1900-1913), Irlanda de Nord începând cu 1919, ţările colonizate care se ridică împotriva puterilor de ocupaţie.

Acestea din urmă îşi justifică dezlănţuirea represiunilor sângeroase diabolizându-i pe luptătorii pentru libertate. Carr reaminteşte că aceşti « terorişti » au fost calificaţi de către opresorii lor drept bandiţi, criminali de drept comun, fiinţe răufăcătoare, monştri, şerpi, viermi... Un exemplu printre atâtea altele, membrii Mau-Mau în Kenya erau prezentaţi în anii 1950 de către administraţia şi coloniştii britanici drept membrii unei « secte demonice », în timp ce foarte respectabilul New York Times explica doct răscularea kenyană drept « frustrările unui popor de sălbatici (...) incapabil să se adapteze la progresele civilizaţiei ». Cifrele oficiale indicară ulterior că cei care erau acuzaţi ca fiind « însetaţi de sânge » omorâră în realitate, timp de şapte ani cât a durat răscoala, treizeci şi doi de colonişti şi o sută şaizeci şi şapte membri ai forţelor de ordine, printre care o sută unu africani. În contrapartidă, mai mult de douăzeci de mii de Mau-Mau au fost masacraţi de forţele de securitate, şi mai multe sute de mii de kenyeni au fost răniţi, mutilaţi, alungaţi de la căminele lor. Carr, care evocă printre altele cazul algerian, aminteşte că toate conflictele coloniale şi-au găsit epilogul în ascensiunea la putere a liderilor « terorişti » : Jomo Kenyatta în Kenya, Nelson Mandela în Africa de Sud, Ahmed Ben Bella în Algeria, Menahem Begin în Israel, Anuar Al-Sadat în Egipt, pentru a nu-i cita decât pe aceştia.

Pentru puterile întronate, teroriştii nu au niciodată motivaţii legitime. Frustrările lor, ca şi revendicările lor politice şi sociale, nu sunt demne să fie luate în consideraţie (mai puţin atunci când sunt constrânse), recursul lor la violenţă nefiind decât expresia « fanatismului » şi a « nebuniei » lor. Carr aminteşte în această privinţă că, în anii ’70, vest-germanii extrăgeau creierele cadavrelor membrilor bandei Baader pentru a determina originile genetice ale mentalităţii lor criminale. Un psihiatru german reuşise chiar să « descopere » o disfuncţie patologică într-unul din organele pe care le examinase...

Alte teorii au fost răspândite de către intelectuali americani de mare talie : Samuel Huntington, profesor de ştiinţe politice la Universitatea Harvard, a prezis încă din 1993 un « şoc al civilizaţiilor » între « Occident » şi islam, în timp ce Bernard Lewis explică, încă din 1964, că confruntarea israeliano-arabă se explică prin incapacitatea islamului de a se adapta la modernitate. Nimic uimitor în faptul că Lewis a devenit de atunci unul dintre mentorii cei mai apreciaţi ai neoconservatorilor şi a ultrazioniştilor americani.


Palestinienii sunt luptători într-o mişcare de rezistenţă, la fel cum au fost zioniştii sub mandat britanic (1922-1948)

Celebru ziarist de investigaţii recompensat cu o duzină de premii internaţionale pentru cărţile, documentarele şi articolele sale de presă, Phil Rees a scris o lucrare, Dining With Terrorists, care pare unică în genul ei şi care contribuie puternic la demistificarea fantasmelor întreţinute sub eticheta de terorişti. Timp de ani şi ani, a parcurs planeta în lung şi-n lat pentru a « cina » cu responsabilii organizaţiilor care practică violenţa. Turul de forţa consta în introducerea sa, chiar infiltrarea, în inima mişcărilor clandestine în entităţi la fel de diferite ca Algeria, Columbia, Ţara Bascilor spaniolă, Indonezia, Cambodgia, Sri Lanka, Afghanistan, Liban, Iran, Egipt, Irlanda, Yugoslavia, Kaşmir, Pakistan, Palestina. Rodul acestor anchete, împreună cu fotografii, este considerat nu fără motiv « stupefiant » de către Noam Chomsky. Faţa umană a combatanţilor care transpare, forţa convingerilor lor, incită la căutarea altor mijloace decât forţa pentru a le înfrânge violenţa, oricât de atroce ar putea ea părea.

Povestitor fără pereche, Rees ne livrează naraţiunile aventurilor şi pericolelor prin care a trecut, portretele bine individualizate ale interlocutorilor săi. Niciunul nu se consideră terorist, toţi susţin că opun violenţa violenţei opresorilor lor. Rari sunt cei care speră într-o victorie militară. Unii doresc să-şi oblige inamicul să negocieze un compromis, alţii se mulţumesc să difuzeze « un mesaj politic ». Astfel, Carr situează în categoria propagandei anumite activităţi ale palestinienilor din anii ’70, mai ales deturnarea de avioane.

Pentru Rees, palestinienii sunt luptători pentru libertate, cu acelaşi titlu ca şi zioniştii sub mandat britanic (1922-1948) şi francezii sub ocupaţie nazistă. În 1997, face cunoştinţă cu unul dintre fondatorii Hamas, un intelectual diplomat al universităţilor americane, profesor de inginerie la Universitatea Islamică din Gaza, autor al mai multor cărţi de tehnologie şi politică. Ismail Abu Şanab îi mărturiseşte că s-ar ralia bucuros la Acordurile de la Oslo dacă ar crede că Israelul ar accepta crearea unui stat palestinian demn de acest nume. « În faţa obuzelor trimise de tancuri, a bombardamentelor executate de avioanele F-16, a rachetelor trimise de elicopterele Apache ale armatei de ocupaţie, ce putem noi să facem altceva decât să ne trimitem copiii să se sinucidă în Israel ? », spune trist Rees. Acesta este pentru el şi un mijloc de a lansa un apel disperat la opinia mondială.

Abu Şanab, la 47 de ani, rămânea un militant în ciuda unei internări de opt ani pe care tocmai o suferise în puşcăriile israeliene, dintre care doi ani de izolare într-o minusculă celulă subterană. Şase ani mai târziu, în 2003, în timp ce-şi conducea maşina, racheta unui elicopter israelian îl decapitează şi-i sfâşie corpul, un spectacol la care asistă, năucit, Rees, privind din întâmplare reportajul difuzat de un canal de televiziune prin satelit.

Abu Şanab nu este, în cele din urmă, decât a o suta treizeci şi opta victimă, în doi ani, a politicii israeliene numită de « asasinate extrajudiciare », notează anchetatorul fără alt comentariu. Ar fi putut adăuga că execuţiile extrajudiciare sunt crime de război în ochii legilor internaţional, în vreme ce Hamas – care este de asemenea şi mai ales un influent partid politic, majoritar într-un Parlament ales în mod democratic – este sancţionat în mod sever ca « organizaţie teroristă » atât de către Statele Unite cât şi de către Uniunea Europeană, care au întrerupt ajutorul acordat guvernului palestinian a două zi după victoria mişcării Hamas la alegeri care s-au desfăşurat democratic.


Islamofobia tinde să confunde islamul, islamismul, fundamentalismul, djihadismul şi terorismul

Rees nu se teme să traverseze Columbia dintr-un capăt în altul, vizitându succesiv trupele marxiste ale Forţelor Armate Revoluţionare ale Columbiei (FARC) şi cele ale miliţiilor contra-revoluţionare, unele şi altele practicând curent răpiri şi asasinate, nu numai de concetăţeni bănuiţi de simpatii pentru una sau cealaltă dintre tabere, dar şi de străini aflaţi în trecere. Este bulversat de această realitate, dar consideră că este contra-productiv să-i gratuleze cu calificativul infamant de « terorişti ». Pentru a obţine pacea, consideră el, ar trebui să excludem injuria şi să luăm în calcul interesele părţilor aflate în conflict şi mizele. De altfel, adaugă el citându-i pe foştii ambasadori americani în America Latină, politica Washingtonului în acest apanaj al Statelor Unite este ea mai puţin « teroristă” (1)?

În Ţara Bascilor, Rees nu ascunde crimele comise de mişcarea independentistă Euskadi ta Askatasuna (ETA), reprosându-i concomitent guvernului de la Madrid (şi accesoriu Statelor Unite şi Uniunii Europene) că denunţă acest « terorism » abţinându-se concomitent de la angajarea unui dialog serios cu cei care se revendică de la istoria, cultura, identitatea bască. Reaminteşte că în Irlanda de Nord un conflict vechi de mai multe decenii şi care era prezentat cu complezenţă ca fiind de esenţă religioasă, deci ireductibil, a putut fi reglat graţie, este adevărat, unor lungi şi fastidioase negocieri cu Armata Republicană Irlandeză (Irish Republican Army, IRA).

Acelaşi lucru este valabil pentru Al Qaeda, care, în perfectă armonie cu preşedintele Bush, consideră că o confruntare între Occidentul « iudeo-creştin » şi islam este de ordin existenţial. În cazul acesta nu sunt luate în calcul nicio negociere, niciun compromis, nicio coexistenţă paşnică, care au putut fi instaurate de exemplu cu « Imperiul Răului » sovietic. « Războiul sfânt » - djihadul – lui Ussama Ben Laden este la fel de intransigent ca şi « cruciada » condusă de preşedintele Bush în urma atentatelor din 11 Septembrie. De altfel, cum se poate trata cu o nebuloasă cuibărită în munţii afghano-pakistanezi, fără structuri globale, fără rădăcini naţionale, care se mulţumeşte să-şi incite partizanii la violenţă împotriva imperiului american şi a pionilor săi locali ? Cum să tratezi cu nişte celule de militanţi împrăşiate în lume care funcţionează într-un mod autonom ca nişte electroni liberi, cu motivaţii diferite de la o ţară la alta ?

Răspunsurile la aceste întrebări şi la multe altele sunt furnizate de o lucrare consacrată mişcării Al-Qaida, fără îndoială una dintre cele mai bogate apărute până astăzi, The Looming Tower, a lui Lawrence Wright, care tocmai a obţinut premiul Pulitzer. Wright,universitar, cronicar la revista The New Yorker, ale căror lucrări au fost premiate în mai multe rânduri, se bazează pe informaţii la prima mână, documente inedite redactate de către liderii Al-Qaida, interviuri pe care le-a obţinut de la patru sute optzeci şi trei de actori sau martori (a căror listă o furnizează), printre care apropiaţi ai lui Ben Laden, terorişti care renunţaseră la activitate, specialişti în islam, foşti membri ai Central Intelligence Agency (CIA) şi ai Federal Bureau of Investigation (FBI). Ancheta l-a condus, timp de cinci ani, în Arabia Saudită, în Egipt, în Afghanistan, în Pakistan, în Sudan, în Yemen, dar de asemenea şi în mai multe ţări occidentale. Descrie cu detaliu originile organizaţiei transnaţionale, ideologia, luptele ei intestine, iluziile şi deziluziile care au marcat-o.

Portretele liderilor ei pe care ni le furnizează, mediul lor social şi familial, ne revelează resorturile psihologice ale comportamentului lor. Personalitatea lui Ben Laden, descrisă de cei care l-au cunoscut bine, uimeşte : marginal în sânul unei familii de miliardari, de o extremă modestie, duce o viaţă monahală în fundul peşterilor. Este foarte curtenitor cu cele patru soţii ale sale, dintre care două deţinătoare de doctorat, una în psihologie infantilă, alta în lingvistică, şi tată ireproşabil a vreo cincisprezece copii. Naţionalist saudit înainte de a deveni global antiamerican, este considerat ca având capacităţi intelectuale limitate, de unde influenţa pe care o exercită asupra lui egipteanul Ayman Al-Zawahiri, adjunctul său şi creierul Al-Qaeda. Credoul lor comun este cel al maestrului lor, ideologul egiptean Sayyed Qutb, spânzurat sub regimul lui Gamal Abdel Nasser, conform căruia « omul alb al Statelor Unite şi al Europei striveşte popoarele colonizate ». Lumea se împarte pentru Qutb în două tabere antagonice, cea a islamului şi cea a jahiliyyah (perioada preislamică păgână şi decadentă), cu referinţă la regimurile « apostate » supuse imperialismului.

Nu este fără îndoială rodul hazardului faptul că această organizaţie transnaţională a luat avânt în mijlocul anilor ’90, în timp ce cele mai multe dintre mişcările islamiste (naţionale) renunţau la violenţă (căreia îi constataseră consecinţele negative) pentru a se integra în viaţa politică a ţărilor respective. Prăpastia între cele două curente s-a manifestat în deplină lumină la momentul atentatelor împotriva turnurilor din New York şi a Pentagonului. Cvasi-totalitatea mişcărilor islamiste, legale sau clandestine, toate autorităţile religioase musulmane condamnară crimele oarbe ale djihadiştilor, alături de ideologia lor, denunţată ca fiind contrară învăţăturilor Coranului. Schisma fiind larg oculată de către mass-media, evenimentul nu împiedică răspândirea islamofobiei în opinia publică occidentală. Aceasta tinde să confunde – ajutată de vocabularul mass-mediei şi vechile prejudecăţi – islam, islamism, fundamentalism, djihadism şi terorism.

Caricatura apărută într-un ziar danez înfăţişându-l pe Profetul Muhammad coafat cu o bombă nu este decât expresia elocventă a acestui amalgam. Dezbaterie legitime care urmară cu tema « dreptului de a critica islamul » (2) ocultară pe cel care ar fi trebuit în mod normal să se deruleze pe tema cauzelor multiple ale terorismului, a frustrărilor şi a mâniilor suscitate de hegemonia americană, de regimurile dictatoriale care interdic orice exprimare, de corupţia şi injustiţiile sociale, de criza identitară a imigranţilor. Elitele « iudeo-creştine » ştiu bine că islamul, ca orice altă religie, conţine ingrediente care pot fi exploatate politic pentru a justifica atât binele cât şi răul.


Pentru administraţia Bush, sunt de condamnat mişcările care rezistă hegemoneiei americane

Strategii americani preziseseră că, în era post-sovietică, islamul va înlocui comunismul cu titlul de ameninţare existenţială. Dimensiunea geopolitică a evenimentului este măsurată de Adrian Guelke, profesor la Centrul pentru Studiul Conflictelor Etnice, din Belfast, în cartea sa Terrorism and Global Disorder. El susţine că administraţia americană, urmată de numeroşi politologi, greşeşte atunci când consideră că atentatele împotriva turnurilor din New York şi împotriva Pentagonului ar fi un moment decisiv în istoria contemporană. Pentru el, prăbuşirea Uniunii Sovietice este ceea ce deschide calea spre noua formă de rezistenţă la hegemonia atotputernicelor State Unite, adică terorismul transnaţional. Importanţa politică a evenimentelor din 11 Septembrie a fost îngroşată pentru a justifica « războaiele » preşedintelui Bush ? Acesta, să ne amintim, a acuzat Al-Qaeda că doreşte « să stabilească un imperiu islamic din Spania în Indonezia ».

Atentatele din 11 Septembrie au constituit o « surpriză binecuvântată » pentru neoconservatori. Ele au permis punerea în operă a programului lor imperial : ocuparea Afghanistanului şi a Irakului, care trebuiau să preceadă pe cea a Iranului ; întărirea prezenţei militare în Asia Centrală şi în Golf ; punerea sub tutelă a resurselor petroliere ; « democratizarea » sau înlocuirea regimurilor recalcitrante la « noua ordine mondială ». Totul în numele « războiului împotriva terorismului », planetar, total şi cu durată nelimitată, după cum mărturiseşte preşedintele Bush.

Devenind în cele din urmă conştienţi de implicaţiile negative ale acestei sintagme, Foreign Office a recomandat diplomaţilor britanici, într-o circulară difuzată în luna aprilie, să nu o mai utilizeze. Fără îndoială, îndrăzneala nemaiauzită a piraţilor aerului, amploarea înfricoşătoare a numărului victimelor făcute, emoţia suscitată în întreaga lume au contribuit – cel puţin iniţial – la împingerea « comunităţii internaţionale » pe panta alunecoasă pe care se angajaseră Statele Unite. Consecinţele, se cunosc.

Implozia statului irakian, anarhia mergând mână în mână cu succesele militare ale talibanilor în Afghanistan, eşecul în cele două ţări al armatelor americane nu sunt decât rezultatele cele mai spectaculoase ale aventurismului neoconservator. Bilanţul real este încă şi mai dureros. Administraţia Bush profită de conjunctură pentru a-şi multiplica legile represive care reamintesc climatul epocii maccarthyste. Ea aprobă comportamentul statelor poliţieneşti atunci acestea reprimă opoziţia sau minorităţile oprimate. În ochii Washingtonului, mişcările care rezistă hegemoniei americane sunt teroriste, în timp ce acelea care o acceptă nu sunt. Terorismul de stat este tolerat, chiar încurajat, dacă se exercită în interesul Statelor Unite. Tot atâţia factori care favorizează partizanii violenţei. Emulii Al-Qaida (care număra mai puţin de o sută de membri activi în urmă cu zece ani) s-au implantat în forţă în Irak, şi s-au înmulţit în multe ţări, mai ales în Africa de Nord şi în Europa.

S-ar putea concluziona în urma lecturii lucrărilor citste că, într-o lume unipolară, terorismul rămâne unica armă de care dispun cei slabi pentru a-i hărţui pe cei puternici în conflictele asimetrice. Doar un tratament politic al fenomenului este susceptibil să-i atenueze impactul.

Le Monde diplomatique - mai 2007

Eric Rouleau este ziarist şi fost ambasador al Franţei.


Note

(1) Ultimul exemplu la acest moment : eliberarea sub cauţiune, în 11 aprilie, în Statele Unite, a lui Luis Posada Carilles. Cubanez anticastrist care participase la tentativa de invadare din Golful Porcilor (16 aprilie 1961), mult timp agent al Central Intelligence Agency, acesta este, printre alţii, autorul intelectual al atentatului cu bombă care, în 1976, a distrus în zbor un avion al Cubana de Aviación, cauzând moartea a şaptezeci şi trei de pasageri. Întors ilegal în Statele Unite în 2005, nu este urmărit decât pentru violarea legilor imigrării, ceea ce îl pune la adăpost de cererile de extrădare depuse de Cuba şi Venezuela (de unde decolase zborul în chestiune)

(2) A se citi Agnès Callamard, « A-t-on le droit de tout dire ? », Le Monde diplomatique, aprilie 2007


Bibliografie

Matthew Carr, Unknown Soldiers. How Terrorism Transformed the Modern World, Profile Books, Londres, 2006, 400 pagini, 20 lire.

Phil Rees, Dining With Terrorists. Meetings With the World’s Most Wanted Militants, Macmillan, Londres, 2005, 432 pagini, 7,99 lire.

Lawrence Wright, The Looming Tower. Al-Qaeda and the Road to 9/11, Knopf, New York, 2006, 480 pagini, 27,95 dolari.

Adrian Guelke, Terrorism and Global Disorder. Political Violence in the Contemporary World, I. B. Tauris, Londres, 2006, 288 pagini, 12,99 lire.

"Antisemit” şi manipulare socială. Subiecte interzise (de Carolyn Baker)

Un profesor care dorea să stimuleze interesul studenţilor săi din anul I pentru compunerile obligatorii m-a invitat vinerea trecută la orele sale de dimineaţă, pentru a răspunde întrebărilor despre 11 septembrie pe care studenţii le-au ridicat dupa vizionarea filmului Loose Change . Am fost recunoscătoare pentru ocazia ivită şi mă simţeam încrezătoare pe drumul spre sala de curs pentru că eram sigură că voi putea să fac faţă întrebărilor. Credeam că voi putea răspunde provocărilor bazându-mă pe informaţiile actuale pe care le deţineam şi pe capacitatea de a le transmite coerent altora.

Nu mi-am imaginat că voi fi bruscată de un student furios care striga ca sunt “antisemită” înainte de a ajunge macar în sală. Bariera emoţională nu a disparut dintre noi de la acel moment şi până cand ora s-a terminat. A fost dramatic. El nu putea să stea locului, sărea de colo-colo şi se mişca prin clasă fluturând agitat mâna pentru a pune întrebări, care erau de fapt acuzaţii ostile, sunându-şi “prietenul” pentru ca acesta să poată auzi comentariile mele, împingând supărător telefonul spre mine.

Nici o explicaţie sau fapt concret pe care l-aş fi putut da nu i-au calmat furia. Nu conta pentru el că erau evrei cu activitate remarcabilă în studiile şi acţiunile legate de 11 septembrie. Sau că grupul Tampa- Adevărul despre 11 septembrie are evrei printre membrii săi. Deşi nimic din ceea ce am spus n-ar fi putut fi interpretat nici pe departe ca fiind “antisemit” , subiectul 11 septembrie a pus în mişcare rotiţa sa “antisemita”. Când am spus că eu credeam că printre cei care au orchestrat crimele din 11 septembrie se aflau membri ai serviciilor secrete din Marea Britanie, Germania, Israel şi SUA, el a reţinut doar menţionarea Israelului. Simplul fapt că discutam despre 11 septembrie i se părea abominabil. A adus în discuţie problema celor care neagă Holocaustul.

În ciuda studentului agitat, discuţia a continuat şi s-au pus multe întrebări pertinente. La întrebarea dacă nu cumva aflare adevărului despre 11 septembrie ar fi o lipsă de respect faţă de familiile victimelor, am răspuns că aceste familii au fost cele care au insistat ca ancheta să aibă loc şi că întrebările lor au rămas fără răspuns în urma Raportului Comisiei 11 Septembrie. Şi că filmul făcut de ei – Presa pentru adevăr – arată continua lor căutare în aflarea adevărului.

La întrebarea cum ar fi putut fi ţinută secretă conspiraţia pentru atâta timp, de atâţia oameni, am dat exemplul proiectului Manhattan pentru fabricarea bombei atomice care a implicat mii de oameni şi le-am vorbit despre “cârtitele” care ocupă funcţii cheie într-o organizaţie (ex. Divizia Radical-Fundamentalistă a FBI-ului) gen Webster Tarpley.

La întrebarea de ce nu existau persoane care să atragă atenţia asupra acestor lucruri, le-am răspuns că erau sute din aceştia şi le-am dat ca exemplu pe von Bulow, Michael Meacher, Bob Bowman. Patrioţi, piloţi, arhitecţi, oameni de ştiinţă care vorbesc despre adevărul cu privire la 11 septembrie. Am discutat despre cum a fost posibilă blocada media prin crearea unui front comun orchestrat de directorii marilor companii care erau mână-n-mână.

La întrebarea de ce ar face cineva aşa ceva, le-am vorbit despre documentul de strategie militară - Proiectul pentru un Nou Secol American- care conţinea o schemă dementă de dominare a lumii, proiectată să se declanşeze ca urmare a unui eveniment catastrofal si catalizator în acelaşi timp – atacurile de la 11 septembrie, un nou Pearl Harbour.

Dar acestea sunt simple fapte şi sindromul “antisemit”, ca şi sindromul de negare a evenimentelor de la 11 septembrie nu poate fi vindecat prin simple informaţii factuale. Într-o cursă pentru putere absolută, controlul minţilor şi propaganda înlătură faptele. Emoţiile sunt atotputernice, mânia şi frica conduc totul. Oferirea unor răspunsuri programate la subiectele controversate ajută la distrugerea disputelor de idei. “Teoretician al conspiraţiei, nebun, idiot, absurd, antisemit, dement”. Să ataci mesagerul pentru a discredita mesajul. Să-l întrerupi, să nu-l laşi să vorbească, să-l faci să-şi piardă şirul ideilor, să-l ridiculizezi şi să-l insulţi. Să nu dezbaţi nici o problemă, să nu analizezi nici o dovadă - niciodată.

În consecinţa, sentimentele de umilinţă, stânjeneală, ruşine sau vină o fac de obicei pe persoana în cauză să cedeze. Câte subiecte nu sunt interzise din cauza “corectitudinii politice” ? Limitarea ariei de subiecte de conversaţie naţională este intergrată şi orchestrată. Primul subiect interzis este de ce luptăm în războaie de proximitate pentru Israel şi cui ar trebui să-i fie loial Congresul când decide în chestiunile legate de război.

Trebuie să mărturisesc că nu am citit articolul lui Mearsheimer şi Walt sau noua lor carte. Dar acum o voi face. Băiatul acela m-a adus la realitate şi-I mulţumesc pentru asta. Niciodată nu mi s-a mai spus că aş fi “antisemită” şi urma palmei se simte încă pe obrazul meu.

Dacă cineva critică într-un fel Israelul este numit “antisemit”. Dacă aş face remarca că Mafia este italiană, asta ar insemna ca sunt “anti-italiană” ? Dacă spun că un american a comis o crimă sunt “anti-americană” ? Nimeni nu are voie să critice Israelul pentru că este catalogat “antisemit”. Chiar fără a menţiona numele Israelului, dacă alegi să dscuţi despre 11 septembrie, se face un efort şi tot ajungi să fii numit “antisemit”. Instituirea unor subiecte tabu este o formă de control al minţii. Gândiţi-vă la asta – dacă puteţi !

Însuşi cuvântul “antisemit” explodeză ca o grenadă când este rostit şi distruge semnificativ orice discurs inteligent. Această construcţie artificială este întreţinută de complexul de victimă creat ca urmare a celui de-al doilea război mondial şi a repetării constante a istoriei Holocaustului. Nu este permis să se observe că şi palestinienii suferă la fel de mult – sau chiar mai mult – în zilele noastre sub dominaţia israeliană ca şi evreii din ghetourile Europei de Est. Victimele genocidului sunt acum artizanii acestuia, dar această observaţie este strict interzisă în orice conversaţie politicoasă.

Acel tânăr nu este un produs normal al unei lumi echilibrate. El este produsul a celor “experţi sociali” care inoculează în mintea unor copii inocenţi idei otrăvitoare şi tactici beligerante. El este sub tutela acelora care crează “matricea” noastră şi este un copil maleabil, susceptibil emoţional şi uşor de manipulate pentru a fi folosit pe post de copoi pentru stăpânii lui. Sunt sigură ca sunt mândri de micul lor Frankestein, pe care azi îl pot trimite pentru a tulbura o discuţie într-o clasă, iar mâine va fi servitorul obedient infiltrate în afacerile şi disputele noastre politice. Un alt “cetăţean dual” ca şi Henry Kissinger, Michael Chertoff, Paul Wolfowitz, Richard Perle, Douglas Feith, Dov Zakheim, Ari Fleischer, Elliot Abrams, Scooter Libby, sau William Kristol.

Tot ceea ce eu şi voi credem despre această lume este la fel de distorsionat ca şi ideile acestui tânăr. Harta politică şi evoluţiile popoarelor lumii au fost orchestrate. Harta Orientului Mijlociu este relative nouă şi graniţele naţionale actuale sunt doar nişte artificii, nişte născociri pentru a declanşa conflictele pe care le vedem azi, prin care este controlată regiunea. De ce există Israelul ? A fost constituit pentru a fi un ghimpe în coastă, o rană căscată prin care iese conflictul pentru a menţine o stare conflictuală care să alimenteze maşina de război, să genereze depopularea regiunii şi în final să faciliteze controlul asupra Orientului Mijlociu şi acapararea vastelor sale resurse energetice ?

Cu toată vorbăria din SUA şi Israel despre importanţa religiei, unde sunt acum toate marile religii ale lumii ? Unde este dragostea ? Toleranţa ? Iertarea ? Mila ? Ce minciună colosală, sa dai foc acestei regiuni a lumii sub pretextul diferendelor religioase.

Între timp sărim – sau ni se pare că sărim – de la un subiect de discuţie irelevant la altul, în timp ce păpuşarii asează decorul pentru următorul act în care America, aşa cum o ştim noi, nu mai există pentru ca globaliştii o îngenunchează şi o supun prin inermediu colapsului economic aranjat. Aceasta în timp ce noi dansăm în ritmul stability de orchestra lor, care cântă cu instrumentele lor propria lor partitură.

În prezent se derulează un război pentru minţile noastre şi să ieşi din matrice este mai greu decât vă puteţi da seama. Realmente, dscuţiile de umplutură sunt programate de ei. Orice ironie, orice ipoteză universal acceptată, orice banală afirmaţie au fost programate în noi. Analizaţi-vă gândurile şi eliberaţi-vă mintea.

*****

Bine aţi venit pe Speaking Truth To Power (Rostind adevărul în faţa Puterii) – un site deţinut şi condus de Carolyn Baker. Carolyn este asistent universitar în istorie, fostă psiho-terapeut, scriitoare, şi studentă la cursul de mitologie şi ritualuri. Acest site oferă prezentări alternative şi prompte ale ştirilor naţionale (americane) şi internaţionale, articole conţinând informaţii şi opinii, şi este o sursă de sprijin şi de legătură pentru oamenii cu mintea trează care nu vor doar să fie informaţi, ci şi să-şi organizeze viaţa şi comunitatea astfel încât să-şi dea seama cu adevărat ce se afla de fapt în spatele evenimentelor de zi cu zi.