O abstracţie conceptuală... Este ceea ce rămâne terorismul, « comunitatea internaţională » nereuşind să-i atribuie o definiţie. Încă din 1937, Societatea Naţiunilor (SN) a eşuat în încercarea de a adopta o convenţie în vederea prevenirii şi reprimării acestui fenomen, în lipsa unui acord între statele membre. Din acelaşi motiv, Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), în ciuda unei multitudini de dezbateri care s-au derulat de-a lungul celor 60 de ani de existenţă, nu i-a putut determina natura. Mai recent, în momentul creării sale, în 1998, Curtea Penală Internaţională (CPI) a trebuit să excludă dintre competenţele sale terorismul internaţional, deşi este însărcinată cu sancţionarea unui larg evantai de crime, inclusiv cea de genocid.
Cu toate acestea, tema a invadat presa scrisă şi audiovizuală, iar în numeroase state au fost instaurate sisteme represive sub pretextul rezistării la o ameninţare considerată drept existenţială. Rareori în istoria imprimerii au fost consacrate atâtea lucrări, erudite sau nu, unui fenomen care a condus la « războiul » proclamat de preşedintele George W. Bush după atentatele din 11 septembrie 2001.
Washingtonul are motive să se felicite : nenumărate state au încheiat cu Statele Unite convenţii de « cooperare » pe care nici măcar rezistenţa împotriva « comunismului internaţional » n-a putut să le suscite la vremea ei. Mai mult decât atât, Statele Unite şi-au raliat la cauza lor Rusia şi Uniunea Europeană, întărindu-şi cu ele colaborarea în « războiul împotriva terorismului », chiar dacă este vorba mai degrabă de o convergenţă de interese decât de un consens veritabil.
În urmă cu nu foarte mult timp, în Statele Unite, un conferenţiar trebuia să evite analizarea cauzelor politice şi sociale ale violenţei, de teamă să nu fie bănuit că justifică terorismul. Ukazul oficial impunea ca planeta să fie considerată ca fiind ameninţată de ura iraţională împotriva democraţiei. Politologi şi jurnalişti evitau prudent să se angajeze împotriva curentului. Totuşi, valul de contestaţie care se revarsă, în urma scandalurilor care ies la iveală în urma administraţiei Bush, mătură încetul cu încetul tabuurile şi ideile prefabricate, aşa cum arată mai multe lucrări apărute recent. Ele nu justifică terorismul, îi analizează cauzele şi sugerează remedii.
Autorul mai multor cărţi consacrate conflictelor mondiale, Matthew Carr îi sfidează pe neoconservatori, în cartea sa Unknown Soldiers, demonstrând că terorismul nu este nimic altceva decât politica servită (sau deservită), în exclusivitate sau nu, de violenţă. El banalizează fenomenul reamintind atentatele, asasinatele comise în secolul XIX în Rusia de către organizaţii care se revendicau de la revoluţia franceză de la 1789, precum şi la anarhiştii de pe cele două maluri ale Atlanticului, în Franţa mai ales, ca răspuns la masacrul comunarzilor din 1870. În secolul din urmă, nebunia ucigaşă cuprinde Balcanii (1900-1913), Irlanda de Nord începând cu 1919, ţările colonizate care se ridică împotriva puterilor de ocupaţie.
Acestea din urmă îşi justifică dezlănţuirea represiunilor sângeroase diabolizându-i pe luptătorii pentru libertate. Carr reaminteşte că aceşti « terorişti » au fost calificaţi de către opresorii lor drept bandiţi, criminali de drept comun, fiinţe răufăcătoare, monştri, şerpi, viermi... Un exemplu printre atâtea altele, membrii Mau-Mau în Kenya erau prezentaţi în anii 1950 de către administraţia şi coloniştii britanici drept membrii unei « secte demonice », în timp ce foarte respectabilul New York Times explica doct răscularea kenyană drept « frustrările unui popor de sălbatici (...) incapabil să se adapteze la progresele civilizaţiei ». Cifrele oficiale indicară ulterior că cei care erau acuzaţi ca fiind « însetaţi de sânge » omorâră în realitate, timp de şapte ani cât a durat răscoala, treizeci şi doi de colonişti şi o sută şaizeci şi şapte membri ai forţelor de ordine, printre care o sută unu africani. În contrapartidă, mai mult de douăzeci de mii de Mau-Mau au fost masacraţi de forţele de securitate, şi mai multe sute de mii de kenyeni au fost răniţi, mutilaţi, alungaţi de la căminele lor. Carr, care evocă printre altele cazul algerian, aminteşte că toate conflictele coloniale şi-au găsit epilogul în ascensiunea la putere a liderilor « terorişti » : Jomo Kenyatta în Kenya, Nelson Mandela în Africa de Sud, Ahmed Ben Bella în Algeria, Menahem Begin în Israel, Anuar Al-Sadat în Egipt, pentru a nu-i cita decât pe aceştia.
Pentru puterile întronate, teroriştii nu au niciodată motivaţii legitime. Frustrările lor, ca şi revendicările lor politice şi sociale, nu sunt demne să fie luate în consideraţie (mai puţin atunci când sunt constrânse), recursul lor la violenţă nefiind decât expresia « fanatismului » şi a « nebuniei » lor. Carr aminteşte în această privinţă că, în anii ’70, vest-germanii extrăgeau creierele cadavrelor membrilor bandei Baader pentru a determina originile genetice ale mentalităţii lor criminale. Un psihiatru german reuşise chiar să « descopere » o disfuncţie patologică într-unul din organele pe care le examinase...
Alte teorii au fost răspândite de către intelectuali americani de mare talie : Samuel Huntington, profesor de ştiinţe politice la Universitatea Harvard, a prezis încă din 1993 un « şoc al civilizaţiilor » între « Occident » şi islam, în timp ce Bernard Lewis explică, încă din 1964, că confruntarea israeliano-arabă se explică prin incapacitatea islamului de a se adapta la modernitate. Nimic uimitor în faptul că Lewis a devenit de atunci unul dintre mentorii cei mai apreciaţi ai neoconservatorilor şi a ultrazioniştilor americani.
Palestinienii sunt luptători într-o mişcare de rezistenţă, la fel cum au fost zioniştii sub mandat britanic (1922-1948)
Celebru ziarist de investigaţii recompensat cu o duzină de premii internaţionale pentru cărţile, documentarele şi articolele sale de presă, Phil Rees a scris o lucrare, Dining With Terrorists, care pare unică în genul ei şi care contribuie puternic la demistificarea fantasmelor întreţinute sub eticheta de terorişti. Timp de ani şi ani, a parcurs planeta în lung şi-n lat pentru a « cina » cu responsabilii organizaţiilor care practică violenţa. Turul de forţa consta în introducerea sa, chiar infiltrarea, în inima mişcărilor clandestine în entităţi la fel de diferite ca Algeria, Columbia, Ţara Bascilor spaniolă, Indonezia, Cambodgia, Sri Lanka, Afghanistan, Liban, Iran, Egipt, Irlanda, Yugoslavia, Kaşmir, Pakistan, Palestina. Rodul acestor anchete, împreună cu fotografii, este considerat nu fără motiv « stupefiant » de către Noam Chomsky. Faţa umană a combatanţilor care transpare, forţa convingerilor lor, incită la căutarea altor mijloace decât forţa pentru a le înfrânge violenţa, oricât de atroce ar putea ea părea.
Povestitor fără pereche, Rees ne livrează naraţiunile aventurilor şi pericolelor prin care a trecut, portretele bine individualizate ale interlocutorilor săi. Niciunul nu se consideră terorist, toţi susţin că opun violenţa violenţei opresorilor lor. Rari sunt cei care speră într-o victorie militară. Unii doresc să-şi oblige inamicul să negocieze un compromis, alţii se mulţumesc să difuzeze « un mesaj politic ». Astfel, Carr situează în categoria propagandei anumite activităţi ale palestinienilor din anii ’70, mai ales deturnarea de avioane.
Pentru Rees, palestinienii sunt luptători pentru libertate, cu acelaşi titlu ca şi zioniştii sub mandat britanic (1922-1948) şi francezii sub ocupaţie nazistă. În 1997, face cunoştinţă cu unul dintre fondatorii Hamas, un intelectual diplomat al universităţilor americane, profesor de inginerie la Universitatea Islamică din Gaza, autor al mai multor cărţi de tehnologie şi politică. Ismail Abu Şanab îi mărturiseşte că s-ar ralia bucuros la Acordurile de la Oslo dacă ar crede că Israelul ar accepta crearea unui stat palestinian demn de acest nume. « În faţa obuzelor trimise de tancuri, a bombardamentelor executate de avioanele F-16, a rachetelor trimise de elicopterele Apache ale armatei de ocupaţie, ce putem noi să facem altceva decât să ne trimitem copiii să se sinucidă în Israel ? », spune trist Rees. Acesta este pentru el şi un mijloc de a lansa un apel disperat la opinia mondială.
Abu Şanab, la 47 de ani, rămânea un militant în ciuda unei internări de opt ani pe care tocmai o suferise în puşcăriile israeliene, dintre care doi ani de izolare într-o minusculă celulă subterană. Şase ani mai târziu, în 2003, în timp ce-şi conducea maşina, racheta unui elicopter israelian îl decapitează şi-i sfâşie corpul, un spectacol la care asistă, năucit, Rees, privind din întâmplare reportajul difuzat de un canal de televiziune prin satelit.
Abu Şanab nu este, în cele din urmă, decât a o suta treizeci şi opta victimă, în doi ani, a politicii israeliene numită de « asasinate extrajudiciare », notează anchetatorul fără alt comentariu. Ar fi putut adăuga că execuţiile extrajudiciare sunt crime de război în ochii legilor internaţional, în vreme ce Hamas – care este de asemenea şi mai ales un influent partid politic, majoritar într-un Parlament ales în mod democratic – este sancţionat în mod sever ca « organizaţie teroristă » atât de către Statele Unite cât şi de către Uniunea Europeană, care au întrerupt ajutorul acordat guvernului palestinian a două zi după victoria mişcării Hamas la alegeri care s-au desfăşurat democratic.
Islamofobia tinde să confunde islamul, islamismul, fundamentalismul, djihadismul şi terorismul
Rees nu se teme să traverseze Columbia dintr-un capăt în altul, vizitându succesiv trupele marxiste ale Forţelor Armate Revoluţionare ale Columbiei (FARC) şi cele ale miliţiilor contra-revoluţionare, unele şi altele practicând curent răpiri şi asasinate, nu numai de concetăţeni bănuiţi de simpatii pentru una sau cealaltă dintre tabere, dar şi de străini aflaţi în trecere. Este bulversat de această realitate, dar consideră că este contra-productiv să-i gratuleze cu calificativul infamant de « terorişti ». Pentru a obţine pacea, consideră el, ar trebui să excludem injuria şi să luăm în calcul interesele părţilor aflate în conflict şi mizele. De altfel, adaugă el citându-i pe foştii ambasadori americani în America Latină, politica Washingtonului în acest apanaj al Statelor Unite este ea mai puţin « teroristă” (1)?
În Ţara Bascilor, Rees nu ascunde crimele comise de mişcarea independentistă Euskadi ta Askatasuna (ETA), reprosându-i concomitent guvernului de la Madrid (şi accesoriu Statelor Unite şi Uniunii Europene) că denunţă acest « terorism » abţinându-se concomitent de la angajarea unui dialog serios cu cei care se revendică de la istoria, cultura, identitatea bască. Reaminteşte că în Irlanda de Nord un conflict vechi de mai multe decenii şi care era prezentat cu complezenţă ca fiind de esenţă religioasă, deci ireductibil, a putut fi reglat graţie, este adevărat, unor lungi şi fastidioase negocieri cu Armata Republicană Irlandeză (Irish Republican Army, IRA).
Acelaşi lucru este valabil pentru Al Qaeda, care, în perfectă armonie cu preşedintele Bush, consideră că o confruntare între Occidentul « iudeo-creştin » şi islam este de ordin existenţial. În cazul acesta nu sunt luate în calcul nicio negociere, niciun compromis, nicio coexistenţă paşnică, care au putut fi instaurate de exemplu cu « Imperiul Răului » sovietic. « Războiul sfânt » - djihadul – lui Ussama Ben Laden este la fel de intransigent ca şi « cruciada » condusă de preşedintele Bush în urma atentatelor din 11 Septembrie. De altfel, cum se poate trata cu o nebuloasă cuibărită în munţii afghano-pakistanezi, fără structuri globale, fără rădăcini naţionale, care se mulţumeşte să-şi incite partizanii la violenţă împotriva imperiului american şi a pionilor săi locali ? Cum să tratezi cu nişte celule de militanţi împrăşiate în lume care funcţionează într-un mod autonom ca nişte electroni liberi, cu motivaţii diferite de la o ţară la alta ?
Răspunsurile la aceste întrebări şi la multe altele sunt furnizate de o lucrare consacrată mişcării Al-Qaida, fără îndoială una dintre cele mai bogate apărute până astăzi, The Looming Tower, a lui Lawrence Wright, care tocmai a obţinut premiul Pulitzer. Wright,universitar, cronicar la revista The New Yorker, ale căror lucrări au fost premiate în mai multe rânduri, se bazează pe informaţii la prima mână, documente inedite redactate de către liderii Al-Qaida, interviuri pe care le-a obţinut de la patru sute optzeci şi trei de actori sau martori (a căror listă o furnizează), printre care apropiaţi ai lui Ben Laden, terorişti care renunţaseră la activitate, specialişti în islam, foşti membri ai Central Intelligence Agency (CIA) şi ai Federal Bureau of Investigation (FBI). Ancheta l-a condus, timp de cinci ani, în Arabia Saudită, în Egipt, în Afghanistan, în Pakistan, în Sudan, în Yemen, dar de asemenea şi în mai multe ţări occidentale. Descrie cu detaliu originile organizaţiei transnaţionale, ideologia, luptele ei intestine, iluziile şi deziluziile care au marcat-o.
Portretele liderilor ei pe care ni le furnizează, mediul lor social şi familial, ne revelează resorturile psihologice ale comportamentului lor. Personalitatea lui Ben Laden, descrisă de cei care l-au cunoscut bine, uimeşte : marginal în sânul unei familii de miliardari, de o extremă modestie, duce o viaţă monahală în fundul peşterilor. Este foarte curtenitor cu cele patru soţii ale sale, dintre care două deţinătoare de doctorat, una în psihologie infantilă, alta în lingvistică, şi tată ireproşabil a vreo cincisprezece copii. Naţionalist saudit înainte de a deveni global antiamerican, este considerat ca având capacităţi intelectuale limitate, de unde influenţa pe care o exercită asupra lui egipteanul Ayman Al-Zawahiri, adjunctul său şi creierul Al-Qaeda. Credoul lor comun este cel al maestrului lor, ideologul egiptean Sayyed Qutb, spânzurat sub regimul lui Gamal Abdel Nasser, conform căruia « omul alb al Statelor Unite şi al Europei striveşte popoarele colonizate ». Lumea se împarte pentru Qutb în două tabere antagonice, cea a islamului şi cea a jahiliyyah (perioada preislamică păgână şi decadentă), cu referinţă la regimurile « apostate » supuse imperialismului.
Nu este fără îndoială rodul hazardului faptul că această organizaţie transnaţională a luat avânt în mijlocul anilor ’90, în timp ce cele mai multe dintre mişcările islamiste (naţionale) renunţau la violenţă (căreia îi constataseră consecinţele negative) pentru a se integra în viaţa politică a ţărilor respective. Prăpastia între cele două curente s-a manifestat în deplină lumină la momentul atentatelor împotriva turnurilor din New York şi a Pentagonului. Cvasi-totalitatea mişcărilor islamiste, legale sau clandestine, toate autorităţile religioase musulmane condamnară crimele oarbe ale djihadiştilor, alături de ideologia lor, denunţată ca fiind contrară învăţăturilor Coranului. Schisma fiind larg oculată de către mass-media, evenimentul nu împiedică răspândirea islamofobiei în opinia publică occidentală. Aceasta tinde să confunde – ajutată de vocabularul mass-mediei şi vechile prejudecăţi – islam, islamism, fundamentalism, djihadism şi terorism.
Caricatura apărută într-un ziar danez înfăţişându-l pe Profetul Muhammad coafat cu o bombă nu este decât expresia elocventă a acestui amalgam. Dezbaterie legitime care urmară cu tema « dreptului de a critica islamul » (2) ocultară pe cel care ar fi trebuit în mod normal să se deruleze pe tema cauzelor multiple ale terorismului, a frustrărilor şi a mâniilor suscitate de hegemonia americană, de regimurile dictatoriale care interdic orice exprimare, de corupţia şi injustiţiile sociale, de criza identitară a imigranţilor. Elitele « iudeo-creştine » ştiu bine că islamul, ca orice altă religie, conţine ingrediente care pot fi exploatate politic pentru a justifica atât binele cât şi răul.
Pentru administraţia Bush, sunt de condamnat mişcările care rezistă hegemoneiei americane
Strategii americani preziseseră că, în era post-sovietică, islamul va înlocui comunismul cu titlul de ameninţare existenţială. Dimensiunea geopolitică a evenimentului este măsurată de Adrian Guelke, profesor la Centrul pentru Studiul Conflictelor Etnice, din Belfast, în cartea sa Terrorism and Global Disorder. El susţine că administraţia americană, urmată de numeroşi politologi, greşeşte atunci când consideră că atentatele împotriva turnurilor din New York şi împotriva Pentagonului ar fi un moment decisiv în istoria contemporană. Pentru el, prăbuşirea Uniunii Sovietice este ceea ce deschide calea spre noua formă de rezistenţă la hegemonia atotputernicelor State Unite, adică terorismul transnaţional. Importanţa politică a evenimentelor din 11 Septembrie a fost îngroşată pentru a justifica « războaiele » preşedintelui Bush ? Acesta, să ne amintim, a acuzat Al-Qaeda că doreşte « să stabilească un imperiu islamic din Spania în Indonezia ».
Atentatele din 11 Septembrie au constituit o « surpriză binecuvântată » pentru neoconservatori. Ele au permis punerea în operă a programului lor imperial : ocuparea Afghanistanului şi a Irakului, care trebuiau să preceadă pe cea a Iranului ; întărirea prezenţei militare în Asia Centrală şi în Golf ; punerea sub tutelă a resurselor petroliere ; « democratizarea » sau înlocuirea regimurilor recalcitrante la « noua ordine mondială ». Totul în numele « războiului împotriva terorismului », planetar, total şi cu durată nelimitată, după cum mărturiseşte preşedintele Bush.
Devenind în cele din urmă conştienţi de implicaţiile negative ale acestei sintagme, Foreign Office a recomandat diplomaţilor britanici, într-o circulară difuzată în luna aprilie, să nu o mai utilizeze. Fără îndoială, îndrăzneala nemaiauzită a piraţilor aerului, amploarea înfricoşătoare a numărului victimelor făcute, emoţia suscitată în întreaga lume au contribuit – cel puţin iniţial – la împingerea « comunităţii internaţionale » pe panta alunecoasă pe care se angajaseră Statele Unite. Consecinţele, se cunosc.
Implozia statului irakian, anarhia mergând mână în mână cu succesele militare ale talibanilor în Afghanistan, eşecul în cele două ţări al armatelor americane nu sunt decât rezultatele cele mai spectaculoase ale aventurismului neoconservator. Bilanţul real este încă şi mai dureros. Administraţia Bush profită de conjunctură pentru a-şi multiplica legile represive care reamintesc climatul epocii maccarthyste. Ea aprobă comportamentul statelor poliţieneşti atunci acestea reprimă opoziţia sau minorităţile oprimate. În ochii Washingtonului, mişcările care rezistă hegemoniei americane sunt teroriste, în timp ce acelea care o acceptă nu sunt. Terorismul de stat este tolerat, chiar încurajat, dacă se exercită în interesul Statelor Unite. Tot atâţia factori care favorizează partizanii violenţei. Emulii Al-Qaida (care număra mai puţin de o sută de membri activi în urmă cu zece ani) s-au implantat în forţă în Irak, şi s-au înmulţit în multe ţări, mai ales în Africa de Nord şi în Europa.
S-ar putea concluziona în urma lecturii lucrărilor citste că, într-o lume unipolară, terorismul rămâne unica armă de care dispun cei slabi pentru a-i hărţui pe cei puternici în conflictele asimetrice. Doar un tratament politic al fenomenului este susceptibil să-i atenueze impactul.
Le Monde diplomatique - mai 2007
Eric Rouleau este ziarist şi fost ambasador al Franţei.
Note
(1) Ultimul exemplu la acest moment : eliberarea sub cauţiune, în 11 aprilie, în Statele Unite, a lui Luis Posada Carilles. Cubanez anticastrist care participase la tentativa de invadare din Golful Porcilor (16 aprilie 1961), mult timp agent al Central Intelligence Agency, acesta este, printre alţii, autorul intelectual al atentatului cu bombă care, în 1976, a distrus în zbor un avion al Cubana de Aviación, cauzând moartea a şaptezeci şi trei de pasageri. Întors ilegal în Statele Unite în 2005, nu este urmărit decât pentru violarea legilor imigrării, ceea ce îl pune la adăpost de cererile de extrădare depuse de Cuba şi Venezuela (de unde decolase zborul în chestiune)
(2) A se citi Agnès Callamard, « A-t-on le droit de tout dire ? », Le Monde diplomatique, aprilie 2007
Bibliografie
Matthew Carr, Unknown Soldiers. How Terrorism Transformed the Modern World, Profile Books, Londres, 2006, 400 pagini, 20 lire.
Phil Rees, Dining With Terrorists. Meetings With the World’s Most Wanted Militants, Macmillan, Londres, 2005, 432 pagini, 7,99 lire.
Lawrence Wright, The Looming Tower. Al-Qaeda and the Road to 9/11, Knopf, New York, 2006, 480 pagini, 27,95 dolari.
Adrian Guelke, Terrorism and Global Disorder. Political Violence in the Contemporary World, I. B. Tauris, Londres, 2006, 288 pagini, 12,99 lire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu