de Nazmi
Jubeh
Anul 2000 a fost
martorul unui moment de cumpănă în disputa asupra controlului Muntelui
Templului (Haram al-Sharif sau Sanctuarul Nobil, cum îi spun palestinienii), pe
esplanada căruia se află Qubbet el-Sakhra (Cupola Stâncii) și moscheea Al-Aqsa
(The Farthest/Cea Mai Îndepărtată). Vizita provocatoare a fostului premier
israelian Ariel Sharon la data de 28 septembrie 2000 nu a marcat doar începutul
celei de-a Doua Intifade (cunoscută și sub numele de Intifada al-Aqsa), care
avea să dureze cinci ani. Vizita acestuia a avut loc într-un context politic
anume: Sharon nu mergea la Muntele Templului pentru a se ruga sau pentru a
exprima o legătură sentimentală cu locul sfânt din perspectivă personală, ci
pentru a semnala pretenția Israelului de a-și însuși zona, inaugurând aproape
două decenii de intruziune israeliană crescândă.
Pentru a înțelege
situația actuală trebuie să trecem în revistă diversele faze ale conflictului legat
de această zonă. Intensificarea recentă a opoziției palestiniene față de
acțiunile Israelului, combinată cu implicarea tot mai mare a Iordaniei, precum
și capacitatea simbolismului moscheei de a declanșa revolte pentru a dejuca
planurile israeliene sunt aspectele care au adus conflictul în prim-plan încă o
dată.
Faza I: Stabilirea unui punct de sprijin, construirea de simboluri, 1967-69
De când și-a
instalat dominația asupra Ierusalimului și de când a preluat controlul
Cisiordaniei de la Iordania în 1967, Israelul a căutat să-și cimenteze relația
cu orașul folosindu-se de o panoplie de simboluri religioase și naționaliste.
În ciuda faptului că la vremea respectivă țara era dominată de socialiști
seculari pentru care religia și simbolurile sale nu însemnau mare lucru (în
afară de utilitatea acestora pentru simularea unei identități evreiești
puternice), zona din jurul Haram al-Sharif-ului a fost martora unor desfășurări
fără precedent ce au urmat ocupației. Însă relația statului cu locurile sacre,
inclusiv părți ale Orașului Vechi și Zidul de Apus sau Zidul Plângerii, nu este
doar rezultatul politicii de ocupație.
Mai întâi,
Cartierul Marocan (Harat al-Maghariba) a fost ras de pe suprafața pământului
pentru a se crea o vastă piață deschisă în fața Zidului de Apus, devenind
primul spațiu simbolic israelian în Ierusalimul de Est. Deși acest lucru a fost
realizat sub egida unui guvern secular (vorbim în primul rând de ministrul de
atunci al Apărării Moshe Dayan), Zidul a devenit treptat o destinație
religioasă. Semnificația religioasă era
interconectată cu simbolismul politic augmentat, devenind locul în care fiecare
armată israeliană își depunea jurământul de loialitate față de stat și unde
câștigătorii alegerilor își țineau discursurile de mulțumire. Odată ce a
devenit un obicei popular ca partidele politice să caute binecuvântarea unui
rabin, chiar și politicienii seculari au început să viziteze locul în timpul
campaniilor electorale.
Imediat după
ocuparea orașului, forțele israeliene au confiscat cheia Porții Mughrabi (care
unea Haram al-Sharif-ul de piața Zidului de Apus) preluând, practic, controlul
asupra intrării. Până atunci, Waqf-ul islamic (comitet sau consiliu religios administrativ)
fusese responsabil cu administrarea locului, colectarea taxelor de intrare,
deschiderea Cupolei Stâncii, moscheei al-Aqsa și a zonelor adiacente tuturor
vizitatorilor de orice naționalitate și religie. În plus, Oficiul Waqf-ului era
răspunzător și de orele de vizitare, potrivite după programul islamic de
rugăciuni zilnice și periodice. La vremea respectivă Israelul susținea că nu
dorește să schimbe această situație care garanta libertatea de rugăciune și
acces în locurile sfinte pentru toți oamenii, situație cunoscută drept
„status-quo”. Controlarea Porții Mughrabi era interpretată ca făcând parte din
păstrarea „dreptului de acces”. Desigur, Israelul nu a considerat că demolarea și transformarea Cartierului
Marocan sau ocuparea și anexarea Ierusalimului reprezintă o schimbare de
status-quo.
În orice caz, până
la sfârșitul acestei faze inițiale de doi ani ce a urmat ocupației din 1967,
membri ai poliției israeliene și ai Poliției de Frontieră au pătruns treptat pe
terenurile din jurul esplanadei și au preluat controlul unei clădiri
transformând-o într-un sediu permanent al poliției israeliene. De asemenea, au
pus stăpânire și pe Școala Tankaziyya ce data din epoca mamelucilor,
stabilindu-și un sediu și acolo, ajungând ca astfel, într-un final, să
înconjoare întreaga zonă. Deși Israelul nu a considerat acest lucru o imixtiune
directă din partea sa, o prezență atât de masivă a poliției a dus la o
schimbare în administrația Haram al-Sharif-ului.
Faza II: Incendiul din interiorul moscheei ațâță animozitățile, 1969-95
Când a izbucnit un
incendiu în interiorul moscheii al-Aqsa in 1969, Waqf-ul a acuzat autoritățile
israeliene - cu sau fără știința forțelor israeliene care controlau acum acea
intrare, incendiatorul australian Denis Michael Rohan a pătruns în incintă prin
Poarta Mughrabi. Odată ce s-a dezlănțuit incendiul, autoritățile nu au reușit să
îl stingă, provocând indignare nu doar în rândul palestinienilor, ci și în
rândul arabilor și al musulmanilor în general. Acest incident a dezvăluit
adevăratele intenții ale Israelului și a subliniat pericolele cât se poate de
reale care amenințau locul. Ca răspuns la incendiu, Waqf-ul a închis temporar
Haram al-Sharif-ul, interzicând vizitarea acestuia – măsura nu era doar una de
precauție, ci și una de afirmare a controlului Waqf-ului asupra clădirii.
La mai puțin de un
an după incendiu, pe 14 august 1970, fostul ofițer IDF Gershon Salomon a condus
un grup de activiști sub drapelul mișcării Credincioșii Muntelui Templului care
au asaltat esplanada cu scopul de a reconstrui ceea ce ei numeau al Treilea
Templu. Acest lucru a dus la încăierări violente, după un model care continuă
până în ziua de azi, mai ales în preajma comemorărilor evreiești ale
distrugerii istorice a templului (pe data de 9 a lunii evreiești Av) în anul 70
e.n. Pe data de 19 aprilie 1980, a avut loc o conferință secretă a rabinilor și
a învățaților evrei, unde s-au discutat modalități de a „elibera Muntele
Templului de musulmani.” Pe 4 august 1986, un alt grup a emis o „hotărâre
finală” enunțând că Dumnezeu le-a permis evreilor să se roage la Muntele
Templului și au solicitat construirea unei sinagogi în locul moscheei, subiect
ce până atunci fusese interzis printre cărturarii religioși evrei.
Curtea Supremă de Justiție
a Israelului le permite, tehnic, evreilor să se roage la Muntele Templului/Haram
al-Sharif, invocând dreptul evreiesc de a face lucrul acesta. Practic, însă,
Curtea Supremă de Justiție a lăsat la discreția poliției israeliene
implementarea hotărârii judecătorești, în consens cu prioritatea acordată
climatului de securitate. Curtea și-a reafirmat punctul de vedere pe 21 august
în același an (dată corespunzând mai sus menționatei zile de 9 Av din
calendarul evreiesc), cauzând din nou ciocniri între credincioșii musulmani și
activiștii evrei.
Ultimii ani ai
secolului douăzeci au fost martorii zecilor de invazii oficiale, populare și
religioase și atacurilor israeliene asupra Haram al-Sharif-ului. Acestea au
variat - de la deschiderea focului în Cupola Stâncii, ducând la moartea sau
rănirea a peste șaizeci de palestinieni și la deteriorări ale construcției în
1982, până la împușcarea oamenilor care se rugau, provocând moartea sau rănirea
a peste o sută de persoane în 1988. Pe 8 august 1990, încă alți 22 de
palestinieni au fost uciși și în jur de 200 au fost răniți; și lista continuă.
La începutul anilor
80 Israelul a început să sape de-a lungul zidului vestic al Haram al-Sharif-ului,
ceea ce reprezenta o schimbare explicită de status-quo. Waqf-ul a avertizat că
excavările vor cauza deteriorări structurale ale unor clădiri cu însemnătate
istorică, inclusiv intrarea în școala al-Manjakiyya (care găzduia sediul
Waqf-ului). Tunelul rezultat în urma săpăturilor, care a și fost inaugurat
într-o ceremonie oficială prezidată de premierul Benjamin Netanyahu pe 25
septembrie 1996, a provocat un val nou de proteste în care zeci de palestinieni
au fost uciși și sute au fost răniți.
Faza III: Sala de rugăciune Marwani (Grajdurile lui Solomon), 1996-2014
Începând cu iulie
1996, Waqf-ul a sprijinit o serie de inițiative de restaurare și renovare a
unei săli subterane de 650 de metri pătrați, spațiu cunoscut și sub numele de
Grajdurile lui Solomon. Localizată sub colțul sudic al pieței, zidurile sale
sudice și estice sunt învecinate cu cele ale Orașului Vechi și două porți ale
orașului, care rămân închise, duc direct spre această sală. Deoarece era legată
de Haram al-Sharif doar printr-o poartă mică, îngustă de mai puțin de un metru,
Waqf-ul i-a făcut două intrări largi și a numit-o sala de rugăciune Marwani.
Între timp,
excavări care au durat luni de zile și tuneluri săpate de diferite departamente
și agenții israeliene au atins zidurile sudice. Autoritatea Antichităților, de
exemplu, a reconstruit niște trepte largi care duceau direct în spațiul sălii.
Acest lucru i-a făcut pe cei din Waqf să se teamă că Israelul vrea să preia
controlul asupra zonei și s-o transforme în sinagogă, lucru care se întâmplase
cu alte proprietăți ale Waqf-ului de-a lungul Zidului de Apus, inclusiv câteva
holuri din ceea ce israelienii numesc Tunelul Zidului de Apus și holul mameluc
recent descoperit aproape de Hammam
al-‘Ain de lângă Suq al-Qattanin (Piața de Bumbac) care e plănuit a fi
transformat într-o sinagogă.
Deși săpăturile au
fost criticate de unii ca fiind o unealtă politică, atât israelienii religioși
cât și cei seculari au protestat față de acțiunile Waqf-ului care a fost acuzat
că distruge artefactele templului și alterează status-quo-ul. Waqf-ul, pe de
altă parte, și-a cerut drepturile asupra tuturor părților ansamblului, inclusiv
dreptul de a restaura și renova. Deoarece numărul celor care se rugau în
moscheea al-Aqsa crescuse de-a lungul anilor, era nevoie de spațiu suplimentar
pentru a încăpea toți credincioșii, mai ales în timpul Ramadanului și pe vreme
aspră (arșiță extremă vara și ploi puternice iarna). Așa încât Waqf-ul a
susținut că proiectul său era un răspuns la o nevoie presantă și că, din câte știau,
nu existau niciun fel de artefacte. În orice caz,
renovarea Sălii Marwani a reprezentat un punct de cotitură în atitudinea
Israelului față de acest loc.
În 1967, imediat
după ocuparea Ierusalimului, Israelul a emis Legea de Protecție a Locurilor
Sfinte care stipula că „locurile sfinte vor fi protejate de profanare și alte
violări.” Această lege a fost invocată de cei din mișcarea Credincioșii
Muntelui Templului în 1996 când au pretins că au avut loc lucrări arheologice
neautorizate și distructive în Grajdurile lui Solomon despre care aceștia susțineau
ca ar fi inseparabile de ceea ce ei numesc Muntele Templului. Curtea Supremă de
Justiție le-a respins acuzațiile, parțial datorită faptului că Autoritatea Antichităților
din Israel a raportat că nu s-au constatat astfel de acțiuni distructive, dar a
accentuat nevoia unei atenții sporite din cauza sensibilității politice și
religioase a locului.
Hotărârea
judecătorească făcea, de asemenea, distincție între libertatea accesului în locurile sfinte și libertatea rugăciunii, și mai departe, între rugăciunea comună și
libertatea individuală (evreiască, în acest caz) de a practica acte individuale de rugăciune în moschee. În
plus, hotărârea plasa în mâinile poliției israeliene responsabilitatea protejării
drepturilor individuale ale evreilor de a purta veșminte de rugăciune, de a-și
transporta cartea lor sfântă și de a se ruga în Muntele Templului. Deși făcea
diferența între libertatea accesului și libertatea rugăciunii, totuși Curtea le
lega pe cele două, iar lăsând detaliile implementării hotărârii judecătorești
la latitudinea guvernului, aceasta părea să dea puțin înapoi de la poziția
declarată. Astfel încât această problemă a devenit mai degrabă una politică, nu
juridică.
Alte legi israeliene
priveau Haram al-Sharif, în special Legea Planificării și Construcției din 1965
și Legea Antichităților. În august 1967, autoritățile israeliene au declarat
ansamblul, pe care acum îl numeau Muntele Templului, un sit arheologic (deși ar
trebui subliniat că cel puțin până acum, nici legile britanice ale
antichităților, nici cele iordaniene nu au catalogat locurile sfinte ale
Ierusalimului situri arheologice). Pe 11 ianuarie 2000, Curtea Supremă de
Justiție a emis o hotărâre în urma petiției comune din partea primarului
Ierusalimului și a conducerii Autorității Antichităților ce solicita încetarea
săpăturilor și restaurarea Grajdurilor lui Solomon, invocând unicitatea și extrema
sensibilitate a locului. Deși admitea că aceste activități încălcau Legea Antichităților
și Legea Planificării și Construcției, Curtea a respins petiția.
Poziția Waqf-ului
era și rămâne aceea că Haram al-Sharif-ul, compus din toate structurile,
monumentele și terenurile sale, precum și tot ceea ce se află sub ele, inclusiv
zidurile și portile, este o proprietate exclusiv islamică – așa cum a fost
recunoscută de conducătorii succesivi ai Palestinei începând de la cucerirea
arabo-islamică din secolul al șaptelea (și, cel mai recent în istoria modernă,
Imperiul Otoman, Mandatul Britanic și Iordania). Din punct de vedere
administrativ, cel care a fost recunoscut drept organul de conducere al
ansamblului odată cu 1967 este Regatul Hașemit al Iordaniei – în ciuda deciziei
Iordaniei de a rupe legăturile administrative cu Cisiordania. Iordania nu a
transferat niciodată administrația Waqf-ului în mâinile Autorității Palestiniene
(PA) atunci când aceasta a fost creată ulterior, după semnarea Acordurilor de
la Oslo și continuă să plătească salariile angajaților Waqf-ului până în ziua
de astăzi. Făcând acest lucru, a prevenit preluarea controlului asupra locului
de către Israel, asa cum s-a întâmplat cu multe clădiri istorice din Ierusalim.
De asemenea,
Waqf-ul nu recunoaște autoritatea sau legile Israelului între granițele Haram
al-Sharif-ului sau cu privire la structurile deținute de Waqf în altă parte a
Ierusalimului de Est: refuză să apară în tribunale israeliene și să accepte
plătirea de chirii pentru clădiri ce le deține și pe care Israelul le folosește
(în special municipalitatea) și deci, consideră că nu are nevoie de permisiunea
Israelului pentru lucrările de restaurare și renovare. Acest lucru a dus și el
la o dispută privind cine este cel care poartă responsabilitatea pentru
restaurarea peretelui sud-estic al ansamblului (care formează o parte din zidul
orașului) și până la urmă Israelul i-a recunoscut Iordaniei acest drept. În
orice caz, refuzul de a cere permisiunea nu presupunea lipsa de coordonare cu
autoritățile israeliene care a existat la un anumit nivel din 2000 încoace când
Israelul a interzis să mai intre ceva în moschee fără permisiunea sa.
Și așa ajungem în
septembrie 2000, la vizita lui Sharon la Haram al-Sharif, vizită ce includea
intrarea în Sala de Rugăciune Marwani și care a culminat cu împușcarea și uciderea
musulmanilor care se rugau, ca urmare a preluării violente a controlului asupra
ansamblului de către Israel. Într-un gest de protest, Waqf-ul a interzis accesul
vizitatorilor non-musulmani în luna care a urmat și, citând nevoia păstrării
siguranței publice, Curtea Supremă de Justiție a respins mai multe petiții care
solicitau redeschiderea ansamblului pentru non-musulmani.
În cele două
decenii de după războiul din 1967 și ocuparea Ierusalimului, vizitele evreilor
în sanctuar nu au cauzat probleme, în ciuda atacurilor periodice considerate în
mod invariabil incidente izolate (de exemplu incendierea moscheei al-Aqsa din
1969). Problemele au apărut numai după ce grupările naționaliste evreiești
ultra-religioase au început să ceară distrugerea moscheei și construirea unui
templu evreiesc în locul ei. Deși astfel de declarații nu erau o amenințare
directă și Waqf-ul nu a luat nicio măsura de a închide moscheea pentru
vizitatorii evrei, odată ce stabilimentul politic (așa cum a ilustrat vizita
lui Sharon) a susținut poziția ultranaționalistă, sanctuarul a devenit
elementul central în conflictul privind Ierusalimul ocupat. Odată cu
prelungirea săpăturilor și continuarea activităților de colonizare din împrejurimi,
vizita lui Sharon din septembrie 2000 a reprezentat primul semnal că Haram
al-Sharif se află într-un pericol serios și iminent.
În ultimii trei
ani, vizitele evreilor în acest loc și-au pierdut orice aspect de pelerinaj și
au ca scop evident provocarea unei reacții ostile din partea musulmanilor. Nu
doar că vizitatorii fac declarații dușmănoase la adresa existenței moscheei,
dar și miniștrii guvernului israelian și membrii Knessetului, care au vizitat
locul adesea, au făcut afirmații incendiare în legătura cu viitorul Haram
al-Sharif-ului și cu dreptul evreilor de a se întoarce la ceea ce numesc ei
Muntele Templului. În multe cazuri, hotărâri emise de rabini au susținut astfel
de poziții, sprijinind vizitele politicienilor. De-a lungul anilor, au apărut
grupări având legături cu guvernul, care sunt responsabile cu coordonarea unor
asemenea vizite care acum se petrec de mai multe ori pe zi pentru a da impresia
unei prezențe evreiești permanente la fața locului.
Toate aceste
lucruri se întâmplă sub ochii poliției israeliene înarmate până-n dinți și ai
Poliției de Frontieră care au contribuit și ele la provocarea credincioșilor
musulmani din interiorul și din jurul Haram al-Sharif-ului. A apărut o agendă
clară, susținută de guvern atât în mod oficial cât și voalat, al cărei scop
este împărțirea locului după același tipar al moscheei al-Ibrahimi din Hebron,
unde musulmanii și evreii au spații și orare separate.
În 2001 Israelul a
anunțat că de atunci încolo, terenurile neacoperite al Haram al-Sharif-ului vor
funcționa ca parcuri naționale, ceea ce însemna că ar fi deschise tuturor
vizitatorilor și lăsa de înțeles că Waqf-ul nu avea nicio autoritate, doar răspundea
de curățenia lor, limitându-i competența la structurile acoperite. Acest lucru
bineînțeles că arunca în aer status quo-ul recunoscut istoric, potrivit căruia
autoritatea Waqf-ului se întindea asupra tuturor celor 144 de elemente ale
ansamblului, inclusiv pereții exteriori, structurile de pe terenurile sale,
precum și curțile deschise, grădinile și clădirile dinspre părțile vestice și
nordice ale ansamblului, toate acestea formând ceea ce se numește un waqf
islamic sau un așezământ în sensul cel mai propriu al termenului.
De ani de zile
Haram al-Sharif a fost subiectul controlului aspru din partea Israelului, cu
tot ce presupune acesta: cine poate intra, când, prin ce poartă sau intrare.
Israelul hotărăște vârsta credincioșilor musulmani care pot intra, interzice
accesul unor grupuri mari în moschee, interzice rugăciunea în interiorul
moscheei în anumite perioade ale anului. Pe lângă restricțiile impuse
gardienilor palestinieni, membrii Waqf-ului nu aveau voie să intre în moschee
cu nimic – fie că era vorba de cărți, computere, nici măcar un sac cu ciment –
fără permisiunea poliției israeliene care se purta de parcă deținea controlul
unilateral asupra locului. Pe 5 noiembrie 2014, într-un atac fără precedent
asupra moscheei, poliția israeliană a declanșat bombe fumigene, a împrăștiat
gaz lacrimogen și a aruncat cu grenade de diversiune în interiorul clădirii, distrugând
părți ale moscheei și stârnind oprobriul palestinienilor și al arabilor în general.
Israelul pare incapabil să înțeleagă că astfel de acțiuni jignesc și afectează
întreaga lume arabă. Există o puternică legătură între ceea ce se întâmplă în
Ierusalim ca întreg și ce se întâmplă la Haram al-Sharif și câtă vreme Israelul
va continua cu politicile actuale, vor continua și confruntările cu privire la
acest loc.
Totuși, câțiva
israelieni au solicitat că grupările de tipul Credincioșii Muntelui Templului
să fie ținute în frâu iar membrii Knessetului și miniștrii să nu mai poată folosi
acest spațiu în scopuri politice. Acest lucru s-a întâmplat mai ales după tentativa
de asasinat a lui Yehuda Glick, rabinul și activistul de extremă- dreapta în
octombrie 2014 și după atacul unei sinagogi din colonia Har Nof în luna următoare.
Sub presiunea Uniunii Europene și a Statelor Unite, care au luat o poziție mai
fermă ca de obicei, Netanyahu s-a alăturat celor care solicitau atenuarea
conflictelor. În ziua de dupa atacul asupra moscheei din data de 5 octombrie,
Amman și-a retras ambasadorul din Tel Aviv ca semn de protest și a înaintat o
plângere către Consiliul de Securitate al UN.
Responsabilitățile
Iordaniei cu privire la Haram al-Sharif sunt stipulate de Acordurile Wadi
Araba, Tratatul de Pace din 1994 dintre Israel și Iordania. Articolul 9.2 specifică
următoarele: „în acord cu Declarația Washington, Israelul se angajează să
respecte rolul actual special al Regatului Hașemit al Iordaniei în locurile sfinte
musulmane din Ierusalim. Când au loc negocieri asupra statusului permanent,
Israelul va acorda prioritate rolului istoric al Iordaniei în aceste locuri
sfinte.” Poziția Iordaniei a fost întărită și mai mult prin acordul privind
tutela semnat de președintele palestinian Mahmoud Abbas și de Regele Abdullah
al Iordaniei în martie 2013, care însărcina Iordania în mod explicit cu protecția
locurilor sfinte ale Ierusalimului.
Faza IV: Scânteia se răspândește în Teritoriile Ocupate, 2014-Prezent
Indiferent de
importanța locurilor sfinte, înțelegerea escaladării tensiunilor în Ierusalim nu
trebuie redusă numai la problema acestora. Cu toate că aceste locuri sunt sursa
istorică a fricțiunilor și a violenței și în mod frecvent reprezintă
temperatura de aprindere a conflictului, miza o constituie chestiuni politice
israeliano-palestiniene specifice și deopotrivă extinse: o prezență israeliană
sporită în interiorul și în jurul Orașului Vechi, care l-a izolat și
marginalizat până într-acolo încât pare că a preluat controlul asupra
Ierusalimului de Est; și deteriorarea constantă a calității și standardelor de
viață pentru palestinieni, atât din punct de vedere economic cât și social.
Acești factori obiectivi au contribuit în mod semnificativ la situația actuală.
Ierusalimul ține
prima pagină a ziarelor de peste un an de zile. De la uciderea tânărului Mohammed
Abu Khdeir pe 2 iulie 2014 s-au intensificat actele de rezistență împotriva
ocupației iar acestea au fost reprimate cu brutalitate prin arestări masive și prin
creșterea detenției în masă a copiiilor cu vârsta mai mică de 10 ani. Arestările
pe bandă rulantă afectează toate segmentele populației, inclusiv femeile
gardieni ale Haram al-Sharif-ului, liderii de tineret, familiile activiștilor și
minorii. În lunile noiembrie și decembrie ale anului trecut, sute de
palestinieni au fost arestați în Ierusalimul de Est, majoritatea având sub 18
ani. Există o mulțime de materiale filmate, prezentate de canale de televiziune
locale care arată tacticile represive folosite de aparatul israelian de
securitate țintind mai ales tinerii și copiii și care includ regimul izolării
celulare, tortura, diverse forme de hărțuire și execuțiile extrajudiciare.
Pedeapsa colectivă este o realitate tangibilă și include o frecvență accelerată
a demolărilor caselor activiștilor militanți, arestarea copiiilor care azvârlesc
cu pietre, înăsprirea restricțiilor de circulație între Ierusalim și
Cisiordania, restricțiile fiind oricum atât de severe încât deplasarea devine o
călătorie chinuitoare și umilitoare, limitarea apei potabile. La toate acestea
se adaugă revocarea cardurilor de identitate pentru mulți cetățeni palestinieni
ai Ierusalimului, negându-le astfel dreptul uman, natural de a locui în oraș și
hărțuirea acestora de către poliția israeliană pentru cele mai triviale motive
– și de multe ori fără vreun motiv.
NOUL STATUS QUO
Chiar înainte de
Ramadan, în iulie anul trecut, Iordania și Israel au căzut de acord asupra
anumitor aspecte referitoare la Haram al-Sharif. Prin urmare, Israelul a fost
de acord să: elimine restricțiile de vârstă ale credincioșilor musulmani; înceteze
cu hărțuirea gardienilor palestinieni de sex masculin și feminin (murabitun și murabitat); renunțe la obiceiul confiscării actelor de identitate
ale femeilor; interzică afișarea simbolurilor politice israeliene în interiorul
complexului; și să nu mai permită politicienilor și organizațiilor coloniștilor
să facă declarații despre viitorul locului. Pentru câteva săptămâni viața s-a
reîntors la „normal”. Dar în curând, lucrurile aveau să revină la starea lor
inițială și mai mult, să se înrăutățească. S-au reluat raziile, politicienii
israelieni de extremă-dreapta au revenit la declarațiile lor inflamatoare
transformând iarăși problema Haram al-Sharif-ului în propagandă politică. S-au
reluat săpăturile tunelurilor lângă moschee precum și construcția și mai multor
sinagogi în apropiere.
Deși cauzele
revoltei în masă ce a survenit în curând în Teritoriile Palestiniene Ocupate sunt
dincolo de scopul acestei discuții, se impune să examinăm rolul central ocupat
de Haram al-Sharif în evenimentele ce aveau să vină. Încălcarea constantă a
status-quo-ului de către Israel este ceea ce a aprins în Ierusalim scânteia ce
avea să se extindă în Teritoriile Palestiniene Ocupate de ambele părți ale Liniei
Verzi de demarcație. Ca urmare a intervenției Secretarului de Stat al SUA John
Kerry în octombrie 2015, Israel și Iordania au ajuns la o nouă înțelegere.
Indiferent de eficiența (așa cum au sperat mulți) sau lipsa de eficiență în calmarea tensiunilor,
merită să analizăm puțin stipulările acordului și consecințele lor pe termen
lung asupra Haram al-Sharif-ului.
În primul și-n
primul rând se află clauza conform căreia status-quo-ul trebuie păstrat, deși
fraza ca atare nu se regăsește nicăieri. Dacă ar fi vorba de status-quo-ul de
dinainte de 1967, de exemplu, atunci Israelul ar fi trebuit să își retragă
toată poliția și forțele de securitate din ansamblu și de la porți (inclusiv de
la Poarta Mughrabi) și să predea cheile Waqf-ului. Ar presupune, de asemenea,
și renunțarea la celelalte locuri legate de complex, inclusiv tunelurile săpate
sub structurile Waqf-ului și ale școlii Tankaziyya, precum și reconstrucția
Cartierului Marocan. Dar se pare că status quo-ul din contextul acordului de la
Amman este cel dinainte de ultimele evenimente: în particular, asigurarea
accesului în Haram al-Sharif tuturor celor autorizați (adică celor cu acte de
identitate de Israel sau Ierusalim), indiferent de vârstă, fără limitări în
anumite zile sau ore; încetarea declarațiilor provocatoare din partea politicienilor
cu privire la existența moscheei; și încetarea vehiculării ideii de împărțire a
moscheei în două.
Deși aceste realizări
nu trebuie minimalizate, totuși, nu ar trebui folosit termenul de status quo. În
contextul Ierusalimului, această sintagmă are conotații istorice complexe, care
depășesc scopul acestei discuții. Dar merită să ne întrebăm dacă folosirea acestui
termen nu cumva reflecta câștigurile de care beneficiază Israelul de la 1967
încoace, prin acte forțate și dacă nu cumva ar trebui să ne referim la acestea
ca la niște drepturi dobândite și nu ca la status quo.
A doua clauză se
referă la problema supravegherii video. Acordul din octombrie 2015 stipula că
aparatura video, sub controlul absolut al Waqf-ului, să fie instalată pentru a
monitoriza spațiile externe ale Haram al-Sharif-ului. Potrivit regelui
iordanian, acestea ar duce direct la palatul Hașemit din Amman. Trebuie să
menționăm că Israelul monitoriza de ani de zile suprafața complexului prin
camere de luat vederi. Unele erau montate pe acoperișul școlii Tankaziyya,
altele pe peretele vestic al complexului și altele pe Muntele Măslinilor. Israelienii
monitorizau tot ce se întâmpla, dar supravegherea aceasta era folosită doar împotriva
palestinienilor, niciodată pentru a dovedi invaziile israeliene. Camerele
propuse pentru instalare trebuiau să înregistreze și ceea ce fac israelienii în
complex.
A treia clauza
prevedea dreptul musulmanilor de a se ruga în Haram al-Sharif și al evreilor de
a vizita locul. Waqf-ul nu se opusese niciodată ideii vizitatorilor iar Cupola
Stâncii și Sala de Rugăciune a moscheii al-Aqsa au fost deschise vizitatorilor
de orice naționalitate și religie. Dar acest lucru nu era considerat un drept –
dreptul aparținea Waqf-ului, care în calitate de proprietar al locului era
îndreptățit să decidă cine e binevenit acolo. În realitate, însă, Waqf-ul nu
mai poate hotărî în această privință ( de exemplu în legătură cu provocatorii
care au antecedente sau în legătură cu cei care au atacat în trecut credincioșii
musulmani), dreptul acesta revenindu-i Israelului. Deci, putem concluziona că
una dintre realizările lui Netanyahu a fost garantarea dreptului evreilor de a
vizita locul, până acum acest lucru fiind un privilegiu oferit de Waqf.
Între timp, Israelul
a alcătuit o listă neagră care viza în special gardienii palestinieni de sex
feminin, interzicându-le accesul în
moschee odată cu septembrie 2015 și ocazional și unui număr mare de
palestinieni le era interzis să se roage pe anumite perioade. Cu alte cuvinte,
Israelul și-a asumat sarcina de a defini dreptul de vizitare. Partea bună e că
„dreptul de a vizita” nu este echivalent cu dreptul de a te ruga. Merită
menționat și că Netanyahu le-a ordonat miniștrilor și membrilor Knessetului să
nu intre în Haram al-Sharif – deși și-a permis să le interzică asta și membrilor
arabi ai Knessetului, punând astfel egal între un credincios apărător al
sanctuarului, cum e MK Ahmad Tibi și un rasist ca Naftali Bennett, un vechi
ministru al cabinetului și liderul partidului de extremă-dreapta Jewish Home,
care e hotărât să înlocuiască moscheea al-Aqsa cu un al Treilea Templu.
Poate e prea
devreme sa judecăm ultimul set de acorduri dintre Iordania și Israel și felul în
care vor afecta Haram al-Sharif-ul, fie pozitiv sau negativ. Dar, cu siguranță,
acestea nu au diminuat hotărârea poporului palestinian de a se ridica la cea mai
mică amenințare a sanctuarului. În ceea ce privește PA, aceasta a păstrat o
poziție rezervată și s-a abținut să facă o declarație publică asupra
acordurilor. Nu există indicii ale vreunei coordonări între Abdullah sau Kerry
și PA cu privire la această chestiune și articole din presa de limbă arabă
sugerează ca acordurile realizate sub egida lui Kerry ar fi tensionat și mai
mult relația oricum fragilă dintre Iordania și PA împingând-o într-un punct de
criză.
Mișcarea Islamică
din interiorul Liniei Verzi, activă în lupta pentru protejarea Haram
al-Sharif-ului a descris acordul ca fiind „nisip aruncat în ochii noștri” iar
Hamas a spus despre el că este „neînsemnat și lipsit de substanță.” Înaltul
Consiliu Islamic al Ierusalimului (al-hay’a
al-islamiyya al-‘uliya) a criticat aspru acordul, respingând afirmarea
dreptului musulmanilor de a se ruga, susținând că musulmanii nu au nevoie de
permisul nimănui pentru a se ruga la Haram al-Sharif. De asemenea, a punctat
faptul că John Kerry a folosit termenul Muntele Templului referindu-se la un
loc al cărui singur nume, după cum a accentuat organizația, este moscheea
al-Aqsa. Organizațiile societății civile din Ierusalim au fost mai diplomate,
mulțumindu-se doar să ceară ca acordul să fie revizuit.
Concluzii
A rămas Haram
al-Sharif ultimul refugiu palestinian din Ierusalim care ar mai putea fi
confiscat de Israel? Acest reper emblematic ce se înalță deasupra orașului și
îi domină orizontul, este oare condamnat? După cum stau lucrurile în momentul
scrierii acestui articol, agresiunile repetate împotriva Haram al-Sharif-ului
au adus orașul în pragul de a sări în aer. Dar problema nu va fi rezolvată de
acordul Kerry, doar va fi amânată temporar, pentru că problema nu este Haram
al-Sharif – problema este ocupația în sine.
Pentru a avea vreo
șansă de izbândă, un acord cu privire la problema locurilor sfinte ale Ierusalimului
trebuie să se concentreze pe încetarea ocupației, nu pe îmbunătățirea imaginii
ocupatorului. Ceea ce este acum echivalentul unui atac violent indefinit asupra
Haram al-Sharif-ului este parte a unui destin mai amplu al Orașului Vechi și al
împrejurimilor sale. Contextul mai larg cuprinde iudaizarea crescândă și
necruțătoare a Ierusalimului, ștergerea istoriei și identității culturale a
orașului prin construcția de muzee și prin săpături arheologice, prin
expulzarea populației palestiniene și marginalizarea dacă nu radierea simbolurilor
palestiniene culturale și religioase ale orașului.
Cu toată semnificația
sa, acest loc nu poate fi singurul responsabil pentru situația actuală.
Ierusalimul e în flăcări de peste un an, demascând un sistem rasist, de apartheid,
care persistă de decenii. Mitul unui Ierusalim unit a fost demontat –
autoritățile cotropitoare nu doar că au izolat Ierusalimul de Cisiordania prin
infamul zid de separație și prin coloniile care se răspândesc tot mai mult, dar
au separat și Ierusalimul de Est de Ierusalimul de Vest printr-o miriadă de
puncte de control, garduri de fier și bariere de beton. Ierusalimul este, de
fapt, împărțit în două, lucru pentru care atât partidele israeliene de stânga
cât și cele de dreapta îl învinuiesc pe Netanyahu și politicile guvernelor
favorabile colonizării. Pe de altă parte, cea mai recentă revoltă populară din
Teritoriile Palestiniene Ocupate aduce în prim-plan profunda scindare a orașului,
demonstrând, în același timp, eșecul complet al tentativei israeliene din
ultimele cinci decenii de a înghiți Ierusalimul.
Haram al-Sharif va
continua să fie o bombă cu ceas, una care ar putea exploda în orice moment și
istoria ne arată că dacă o va face, reverberațiile exploziei nu se vor limita
la aria Ierusalimului. Nu e înțelept să anticipăm lucrul acesta, dar experiența
trecutului ne-a demonstrat de prea multe ori că Israelul nu respectă acordurile
pe care le semnează și găsește rapid modalități de a se sustrage de la acestea.
În momentul prezent, societatea israeliană ca întreg este înclinata în mod
evident către extremismul de dreapta și cel religios, iar guvernul său nu este
animat de o ideologie de centru-dreapta, ci de o concepție rasistă derivată din
mișcarea colonială de extremă-dreapta. Sigur că nu putem determina când vor
abandona concepția actuală despre Haram al-Sharif cei care cred în „Eretz
Israel” („Pământul lui Israel” sau ”Greater
Israel”). Dar este doar o chestiune de timp.
Nazmi Jubeh predă la Universitatea
Birzeit, Cisiordania în cadrul Departamentului de Istorie și Arheologie. Este
renumit pentru competența sa în domeniul Ierusalimului și în special al
locurilor sfinte.
Articolul poate fi citit în original aici: http://www.palestine-studies.org/jps/fulltext/198545
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu