de Dr. Mohsen
Mohammad Saleh, director general al Centrului
Al-Zaytouna pentru Studii și Consiliere, Riyadh
Problema refugiaților
palestinieni a apărut odată cu războiul arabo-israelian din 1948, când găștile
Zioniste care au creat Israelul pe 77% din pământul Palestinei au expulzat forțat
800.000 de palestinieni sau 57% din totalul populației palestiniene de atunci.
Problema refugiaților s-a înrăutățit după ce Israelul a ocupat și restul
Palestinei în războiul din 1967, când aproximativ 300.000 de palestinieni au
fost expulzați cu forța.
Problema refugiaților
palestinieni este cea mai proeminentă criză a refugiaților dacă e să raportăm
numărul de refugiați la numărul total al populației. În plus, este cea mai
îndelungată criză a refugiaților din istoria modernă și care, deși au trecut
mai mult de 67 de ani, încă nu a fost rezolvată. Problema refugiaților
palestinieni a determinat crearea mai multor rezoluții internaționale, dintre
care rezoluția 194 afirmă dreptul de reîntoarcere al refugiaților palestinieni,
de 120 de ori făcându-se referire la acest drept.
Mai mult de
jumătate din poporul palestinian trăiește în afara Palestinei istorice. Mai
mult de 88% dintre palestinienii din diaspora trăiesc în țări arabe, gazde naturale pentru poporul arab palestinian. Cei mai mulți refugiați palestinieni
se află în țările aflate la granița cu Palestina, 80% dintre refugiații
palestinieni ce trăiesc în țările arabe locuiesc în Iordania, Siria și Liban.
Mulți palestinieni trăiesc și în țările Golfului Persic, în special în Regatul
Arabiei Saudite (KSA).
Problema refugiaților
palestinieni din țările arabe a dobândit dimensiuni naționale, naționaliste,
islamiste și umanitare. Țările arabe își aduc și ele contribuția la eliberarea
Palestinei sprijinind poporul palestinian și dreptul de reîntoarcere al
refugiaților acestuia. În același timp, problema refugiaților a dobândit
dimensiuni politice, economice, sociale și de securitate. Pe lângă efortul
politic și economic depus de țările arabe gazdă, lupta poporului palestinian pentru
eliberare și reîntoarcere, luptă armată, a dus la o mulțime de fricțiuni și
conflicte în țările gazdă, mai ales în cele aflate la graniță cu Palestina.
Aceste țări au decis să susțină lupta palestiniană în concordanță cu viziunea
lor despre interesele naționale și nevoile de securitate.
Politica
regimurilor arabe de a face față problemei refugiaților diferă - de la
acordarea drepturilor cetățenești depline, ca în Iordania, până la refuzul total
al drepturilor civile, ca în Liban. Unele regimuri arabe au încercat să profite
politic și militar de prezența refugiaților palestinieni pe teritoriile lor și
de greutatea situației acestora. În alte cazuri, palestinienii au căzut
victimele disputelor interne, locale sau inter-arabe. Unele țări, însă, au avut
de câștigat de pe urma prezenței refugiaților palestinieni, aceștia deținând un
rol important în renașterea și dezvoltarea lor.
Apariția problemei
refugiaților palestinieni
Zioniștii au
declarat statul Israel în seara de 14/5/1948. Aceștia au confiscat în jur de
77% din teritoriul Palestinei istorice (20.770 km pătrați) și au expulzat forțat
cca 800.000 de palestinieni în afara teritoriilor care aveau să poarte numele
de Israel, din cei 925.000 de palestinieni ce trăiau acolo (numărul total al
palestinienilor la sfârșitul lui 1948 era de aproximativ 1,4 milioane de
oameni). Cu alte cuvinte, mișcarea Zionistă a alungat cu forța 57% din poporul
palestinian de pe teritoriul pe care l-a ocupat în 1948. Zioniștii au mutat
alți 300.000 în zonele teritoriilor ocupate în 1948. Numărul refugiaților
crescuse la 900.000 până în momentul fondării Agenției UN pentru Ajutorarea
Refugiaților Palestinieni în Orientul Apropiat (UNRWA) în 1951. Zioniștii au distrus
în jur de 400 de orașe din cele 585 existente în teritoriile ocupate prin cele
38 de masacre împotriva civililor palestinieni în 1948 în procesul de
disposesie, cel mai notoriu dintre ele fiind masacrul de la Deir Yassin, din
9/4/1948. În acel masacru, după cum chiar Zioniștii au recunoscut, 254 de
bărbați, femei și copii au fost uciși. În ceea ce privește restul Palestinei,
Iordania a anexat Cisiordania (5.876 km pătrați) și Egiptul a luat Fâșia Gaza (363
km pătrați) sub controlul său.
Exodul palestinienilor. Fotografie din arhivele Muzeului Palestinian
Războiul din 1948 a
distrus fibra economică și socială a poporului palestinian care s-a trezit
vulnerabil, scos din casele și de pe pământurile unde trăia de 4.500 de ani.
Pe 11/12/1948
Consiliul General UN a decretat rezoluția 194, care afirma dreptul de
reîntoarcere al refugiaților palestinieni în casele și pe pământurile natale.
Alegerea a fost lăsată în mâinile refugiaților și nu ale altora, rezoluția
dându-le dreptul să aleagă ce consideră că e mai sigur, să se reîntoarcă sau
nu. De asemenea, s-a creat o comisie UN care să faciliteze reîntoarcerea
refugiaților și reabilitarea lor economică și socială și să le asigure reparațiile
necesare.
Această rezoluție a
fost reiterată de-a lungul anilor, deoarece Israelul a continuat să se opună
implementării. Cu toate acestea, UN, mai precis Consiliul de Securitate nu a
luat nicio măsură pentru a presa sau obliga Israelul să implementeze rezoluția.
UN a admis Israelul ca stat membru cu condiția ca acesta să permită
reîntoarcerea refugiaților palestinieni, lucru cu care Israelul nu a fost niciodată
de acord.
Odată cu 1948 a început
ceea ce numim criza refugiaților palestinieni. Notăm următoarele idei:
În primul rând: Numărul refugiaților
palestinieni este cel mai mare din lume, raportat la totalul populației.
Numărul inițial de 800.000 de refugiați dintr-un total de 1,4 milioane
reprezintă o proporție de 57%.
În al doilea rând: Avem în față cea mai
mare și mai extinsă criză a refugiaților din era modernă și încă nu este
rezolvată. Problema refugiaților palestinieni este veche de 67 de ani, în timp
ce majoritatea altor crize ale refugiaților au fost rezolvate sau sunt în curs
de a fi rezolvate. Vorbim de Afghanistan, de Bosnia, de Somalia, Armenia și
altele. În plus, nimeni nu i-a împiedicat pe refugiații din aceste țări să se
întoarcă la casele lor și să-și exercite drepturile civile și politice.
În al treilea rând: Această chestiune
este susținută de consensul internațional. Nu reflectă numai dorința palestinienilor,
ci un acord internațional cu privire la dreptul de reîntoarcere.
Refugiații
palestinieni pe glob
Se face adesea o
confuzie privind definiția refugiaților palestinieni și determinarea numărului
acestora. Pentru a clarifica acest aspect, punctăm următoarele:
a. Refugiații
palestinieni nu sunt doar palestinienii locuind în afara Palestinei, devreme ce
există și refugiați palestinieni ce trăiesc în interiorul Palestinei.
b. Nu toți refugiații
palestinieni au fost expulzați în 1948. Unii au fost alungați în 1967 iar alții
au fost evacuați din varii motive și apoi împiedicați să se reîntoarcă.
c. Refugiați palestinieni
nu sunt doar cei ce trăiesc în Cisiordania, Fâșia Gaza și diaspora. Există
refugiați palestinieni expulzați dar care încă trăiesc în alte zone ale Teritoriilor
Palestiniene Ocupate în 1948.
d. Poporul palestinian
din afara Palestinei este un amestec al refugiaților din 1948 și al celor din
1967.
Vorbind la modul
general, dacă adunăm palestinienii ce trăiesc în afara Palestinei si
palestinienii ce trăiesc în interiorul ei, suma totală va fi undeva spre
8.156.000 până la sfârșitul lui 2014, dintre care 27% se află în interiorul
Palestinei istorice și 73% în afara ei. De asemenea, statisticile UNRWA acoperă
doar palestinienii care s-au înregistrat ca fiind refugiați în zonele în care
agenția operează, și anume în: Cisiordania, Fâșia Gaza, Iordania, Siria și
Liban. Astfel încât, trebuie luat în considerare că cifrele UNRWA nu reflectă
cu precizie numărul real al refugiaților palestinieni din întreaga lume.
Numărul
palestinienilor ce trăiesc în lumea arabă
Lumea arabă este
regiunea gazdă naturală pentru refugiații palestinieni, căminul a 5,34 milioane
de refugiați palestinieni sau 89% din totalul palestinienilor ce locuiesc în
afara țării. Refugiații palestinieni sunt concentrați în zone adiacente
Palestinei, mai mult de 80% dintre ei locuind în Iordania, Siria și Liban.
Acest lucru indică faptul că palestinienii rămân aproape de pământul pe care
își doresc să se reîntoarcă.
Sunt multe lucruri
care împiedică o estimare corectă a numărului palestinienilor din afara
Palestinei. Majoritatea palestinienilor din afară au pașapoarte iordaniene și
este dificil să îi separi statistic de concetățenii transiordanieni.
Majoritatea țărilor arabe nu oferă statistici oficiale cu privire la
palestinieni, mulți palestinieni deținând pașapoarte străine - americane,
europene, australiene, etc.
Situația și
problemele refugiaților palestinieni
Iordania
Palestinienii din
Iordania beneficiază de cetățenie iordaniană și de drepturile asociate
acesteia, pornind de la dreptul de a munci, de a achiziționa proprietăți, de a
construi, până la a vota, a participa la cursele electorale, a face parte din
guvern, în urma unificării Cisiordaniei cu Transiordania în 1950 sub regele
Addullah Bin al-Hussein. Câțiva palestinieni au fost investiți ca prim miniștri,
inclusiv Samir al-Rifai, Sulayman al-Nabulsi și Taher al-Masri. Însă relația
regimului cu palestinienii sau reprezentanții lor a fost marcată de unele
turbulențe, cea mai notabilă fiind problema reprezentanților oficiali
palestinieni după crearea Organizației pentru Eliberarea Palestinei (PLO) în
1964, care a devenit în mod oficial unicul reprezentant legitim al poporului
palestinian în concordanță cu rezoluțiile sumitului arab din Rabat în 1974.
La sfârșitul anilor
2014, numărul palestinienilor trăind în Iordania a fost estimat la cca
3.613.000. Potrivit datelor din 2010, mărimea medie a familiei palestiniene în
Iordania era de 4,8 membri și rata anuală de creștere a populației era de 2,2%.
Potrivit statisticilor UNRWA există 2.187.000 de refugiați înregistrați, în jur
de 18% dintre ei trăind în tabere pentru refugiați.
Unul dintre cele mai
dramatice puncte de cotitură a fost ocupația israeliană din 1967 și anexarea
Cisiordaniei. Ca urmare, Iordania a pierdut suveranitatea și controlul
propriu-zis al teritoriului. Iordania a continuat să privească Cisiordania ca
făcând parte din teritoriul său până când Regele Hussein Bin Talal a decis în
vara lui 1988 să se elibereze de obligațiile privind Cisiordania, lăsând PLO
drept unicul reprezentant al acesteia. De fapt, evenimentele din septembrie
1970 au cauzat tensiuni uriașe între guvernul iordanian și facțiunile PLO.
Lupta care a izbucnit între cele două părți a pavat calea pe care armata
iordaniană avea să zdrobească mișcările de rezistență din Palestina, care acum
își pierduseră influența în regat. Acest lucru a reflectat felul negativ în
care regimul iordanian a tratat palestinienii în general, diminuând rolul
acestora în instituțiile guvernamentale, în ciuda
faptului că drepturile lor
constituționale au rămas neschimbate din punct de vedere oficial.
Siria
Înainte să erupă
conflictul din Siria în primăvara lui 2011, în jur de 560.000 de palestinieni
trăiau în țară, majoritatea dintre ei expulzați din Palestina în 1948. Numărul
acestora era estimat să crească la 620.000 în 2015 dacă evenimentele nu ar fi
luat turnura aceasta sângeroasă. Autoritățile siriene au acordat refugiaților
palestinieni toate drepturile asociate cetățeniei, cu excepția drepturilor
politice. Palestinienii nu au primit pașapoarte siriene, ci numai documente
siriene de călătorie și nu puteau vota sau candida. Beneficiau însă, de dreptul
de a munci, de a locui permanent și erau obligați să facă serviciul militar.
Puteau participa activ în societatea siriană la toate nivelurile - economice,
sociale, politice, culturale - și, în general, trăiau în aceleași condiții ca
sirienii.
În Siria există 10
tabere oficiale de refugiați pentru palestinieni, dar cuprind doar 29,2% dintre
aceștia. Cu toate că cei mai mulți dintre palestinienii ce locuiesc în taberele
pentru refugiați se află în tabăra Yarmouk, inițial căminul a 160.000 de refugiați,
UNRWA nu o consideră tabără oficială deși își oferă serviciile acolo! Numărul
refugiaților palestinieni înregistrați la UNRWA în Siria se ridica la sfârșitul
lui 2014 la 560.000, majoritatea concentrați în Damasc și în împrejurimi
(aproximativ 80%). UNRWA și-a asumat responsabilitatea de a furniza servicii
sociale, educaționale și sanitare iar guvernul sirian să asigure aprovizionarea
taberelor de refugiați.
Din punct de vedere
istoric, autoritățile siriene s-au ocupat în mod oficial de cauza palestiniană
dintr-o perspectivă arab-naționalistă și bazându-se pe rolul central al Siriei
în conflictul cu Israelul, pe sprijinul liniei de rezistență și pe conducerea
Frontului de Respingere Arab. Guvernul sirian a încercat în diverse moduri să
devină un actor în problema palestiniană, mai ales în zonele sale de influență
în Siria și Liban. În plus, acesta a susținut sau s-a opus facțiunilor palestiniene
de rezistență în funcție de cum s-au potrivit calculele politice. Regimul
sirian chiar a creat o facțiune palestiniana, Al-Sa'iqah (în engleză
Thunderbolt; lovitură de trăsnet).
Relația dintre guvernul
sirian și PLO/facțiunile palestiniene a avut multe suișuri și coborâșuri. În
orice caz, regimul sirian sub Hafez al-Assad și partidul Baath au ținut situația
sub control, prevenind o potențială revoltă a taberelor de refugiați
palestinieni. Mai mult, acțiunea palestiniană de rezistență împotriva
Israelului de-a lungul graniței siriene a depins în principal de
disponibilitatea autorităților siriene de a o permite sau a o împiedica.
Relațiile
fluctuante cu facțiunile palestiniene au atins apogeul odată cu arestarea lui
Yasser Arafat, a lui Khalil al-Wazir și a altor lideri Fatah în februarie 1966
și odată cu arestarea fondatorului Frontului Popular pentru Eliberarea
Palestinei (PFLP) și simbolul Mișcării Naționaliste Arabe, George Habash, în
1968. După intervenția militară directă a Siriei în Liban în 1967, tensiunea
dintre Fatah și regimul sirian s-a accentuat. În 1983, regimul sirian a
sprijinit o facțiune derivată din Fatah, Fatah al-Intifadah, care l-a expulzat
pe Arafat din tabăra de refugiați din Damasc și apoi din Tripoli. Pe de o
parte, un număr de facțiuni palestiniene au găsit acoperire și protecție în regimul
sirian, cum ar fi PFLP și Fatah al-Intifadah. Pe de altă parte, după ce
Iordania a închis birourile Hamas în 1999, mișcarea a găsit refugiu în Siria,
unde guvernul a întâmpinat-o cu brațele deschise, în baza susținerii
rezistenței și opunerii față de Acordurile de la Oslo. Mișcarea a devenit
activă în rândul refugiaților, popularitatea acesteia crescând tot mai mult.
Însă prezența sa în Siria nu a atins nivelul unui activități organizate, mai
degrabă s-a limitat la consolidarea relațiilor și plasarea susținătorilor săi
în cadre administrative fără o structură organizațională, cu biroul său politic
dominându-i munca.
Hamas a fost
nevoită să părăsească Siria după revolta din 2011, sacrificându-și cea mai
importantă bază de lucru din străinătate pentru a rămâne fidelă sprijinirii
aspirațiilor poporului sirian și pentru a preveni ca prezența sa în Siria să
fie folosită ca acoperire politică pentru manevrele regimului împotriva
poporului.
Când revolta
siriană a izbucnit în 2011, marea majoritate a palestinienilor din Siria nu au
dorit să se amestece în problemele siriene și nu au vrut să țină partea nimănui
în mod deschis. Dar palestinienii și-au făcut datoria de oameni și i-au ajutat
și găzduit pe cei ce aveau nevoie. În același timp, regimul și partidele din
opoziție s-au gândit să profite de prezența palestinienilor. Unii palestinieni,
într-adevăr, au susținut opoziția sau regimul, fiecare potrivit convingerilor
proprii, mai ales pe măsură ce disputa dintre cele două părți s-a încins.
În orice caz, situația
palestinienilor a intrat într-o fază nouă, periculoasă, când regimul a
bombardat moscheea Abdul-Qader al-Husseini din tabăra Yarmouk, la data de
16/12/2012. Tabăra găzduia mai mult de 500 de refugiați, mai ales copii și
bătrâni. Acest incident a reprezentat un punct de cotitură în rolul umanitar al
palestinienilor față de refugiații sirieni, deoarece mai mult de 80% dintre
refugiații ce locuiau în tabăra Yarmouk au fost expulzați dimpreună cu
refugiații sirieni ce se adăposteau acolo. Guvernul sirian a declarat ulterior
că raidul aerian a fost rezultatul unei erori, o eroare ce a ucis 36 de
persoane aflate în moschee. Alte surse au cuantificat numărul total al morților
la 160.
La începutul lui
iulie 2013, forțele regimului au impus blocada totală asupra taberei Yarmouk și
a taberelor din apropiere. Rezidenții acestora au plătit un preț greu pentru
ajutorul umanitar oferit semenilor sirieni, mulți fiind răpiți sau executați la
punctele de control. Taberele palestiniene de refugiați din Siria au suferit și
din cauza lipsei celor necesare supraviețuirii, de la pâine la electricitate, comunicare
și îngrijiri medicale. UNRWA avea să declare în curând că în jur de 90% dintre
refugiații palestinieni din Siria au nevoie de ajutor urgent.
Tabăra Yarmouk, Siria
Conflictul a cauzat
mutări repetate în cadrul comunităților și taberelor palestiniene de refugiați,
lovind în fibra interioară a societății palestiniene din Siria, forțându-i pe
mulți să plece în alte țări. În februarie 2015, UNRWA estima că în jur de
234.000 de refugiați palestinieni au statutul de persoane deplasate intern
(IDP) în Siria. Spre deosebire de
refugiaţi, persoanele deplasate intern (IDP) nu au trecut o graniţă internaţională
pentru a găsi adăpost, ci au rămas în ţările de origine. Chiar dacă au fugit din
motive asemănătoare refugiaţilor (conflict armat, violenţă generalizată,
violări ale drepturilor omului), persoanele deplasate intern rămân - din punct
de vedere juridic- sub protecţia
propriului guvern, chiar dacă acel guvern poate fi cauza pentru care au fugit. Numărul
palestinienilor uciși de războiul din Siria până la data de 16/4/2015 era de
2.820, fără a-i pune la socoteală pe cei despre care nu se știe. 272 de
palestinieni au fost dați dispăruți și 831 se aflau în detenție.
Liban
Autoritățile libaneze
și libanezii în general au tratat cu mult scepticism potențiala relocare a
refugiaților palestinieni în Liban. Exista un consens cu privire la respingerea
relocării și la imperativul reîntoarcerii palestinienilor pe pământurile lor
ocupate și implementarea rezoluției 194. Respingerea relocării palestinienilor
a fost inclusă în acordul Taif semnat în 1989 și inserată în constituția
Libanului după cum urmează: „nicio fragmentare, împărțire sau relocare a
non-libanezilor în Liban.” În orice caz, folosindu-se de paravanul temerii de
relocare a palestinienilor în Liban, autoritățile au implementat politici
țintite să le facă șederea grea palestinienilor, presându-i să emigreze. Aceste
politici violează principiile drepturilor omului și legile internaționale,
precum și angajamentele naționale și pan-arabe ale Libanului.
Diferite segmente
ale societății libaneze au abordat în variate moduri problema refugiaților
palestinieni. Unii i-au privit ca pe niște vecini, oaspeți și semeni ce trebuie
respectați, îngrijiți și protejați până la întoarcerea acasă. Alții i-au văzut
ca pe niște musafiri „nepoftiți” sau „nedoriți”. Unii fie considerau că
refugiații palestinieni sunt niște bombe cu ceas care trebuie dezamorsate
înainte de a exploda și a distruge fragilul echilibru politic, demografic,
social, sectant, fie se temeau de răzbunarea Israelului.
Tabăra Mieh Mieh lânga Sidon, Liban, 1952. Fotografia aparține arhivelor Muzeului Palestinian.
Situația
demografică a sectelor religioase și greutățile politice ale Libanului joacă un
rol esențial în structura și configurația guvernului, a formelor de reprezentare
din cadrul acestuia și în procesul decizional. În Liban există 11 secte
creștine și 5 islamice, toate îngrijorate de faptul că relocarea sau
naturalizarea unui grup străin în țară le-ar afecta dimensiunea și capacitatea
de influență.
Pe de altă parte,
facțiunea religioasă care s-a opus cel mai mult relocării palestinienilor în
Liban și acordării de drepturi civile acestora a fost prima care a căutat sau
cel puțin nu s-a opus naturalizării la scară largă a refugiaților palestinieni
creștini - până la 15.000 de refugiați palestinieni, majoritatea creștini, au
fost naturalizați în perioada de după refugierea lor în Liban după 1948. Pe
2/6/1994 s-a emis un decret care garanta cetățenia tuturor rezidenților celor
„șapte orașe”, care erau toate populate de musulmani șiiți cu excepția lui Ibl
al-Qameh, oraș mixt, două treimi din rezidenții săi fiind șiiți iar restul creștini
greco-catolici. Unele estimări punctează că numărul celor naturalizați a fost
în jur de 35.000. În același timp au fost naturalizați aproximativ 3-4.000 de
beduini din tribul Ghawarina (din valea Houla) care aveau documente de călătorie
palestiniene, majoritatea dintre ei musulmani sunniți.
De orice proporție
ar fi vorba, o analiză a dimensiunii sectante arată că nu este necesară
respingerea relocării palestinienilor pentru păstrarea echilibrului sectant sau
din considerente patriotice. Mai degrabă, acest lucru a fost folosit drept
unealtă pentru a servi o sectă în defavoarea alteia sau ca parte dintr-un joc
al alianțelor și echilibrelor politice din țară.
Pe de altă parte,
un sondaj în rândul refugiaților palestinieni din Liban făcut de Centrul
al-Zaytouna după standarde academice stricte arată că 81,5% dintre ei sunt
siguri că se vor întoarce în Palestina într-un fel sau altul, 98.3% nu priveau relocarea
în Liban ca pe o soluție la problema lor și 79,6% respingeau orice altă soluție
în afara reîntoarcerii în orașele din care au fost alungați. Cu alte cuvinte,
nu doar majoritatea libanezilor respingeau relocarea, ci și palestinienii.
Deci, dacă ambele părți sunt împotriva relocării, e timpul să lăsăm deoparte
acest pretext atunci când avem de-a face cu probleme umanitare legate de
refugiați.
Alianțele politice
și echilibrul, care sunt necesare în Liban pentru a guverna statul și instituțiile
acestuia sunt adesea un element de control, dacă nu chiar de zdruncinare a procesului
decizional. Deși exista sprijin considerabil în rândul forțelor politice libaneze
(inclusiv Hizbullah, Mișcarea Amal, Mișcarea Viitorului, Partidul Socialist
Progresiv, etc) pentru acordarea drepturilor civile palestinienilor, acest
lucru nu era susținut cu destulă tărie. Fie existau alte priorități, fie din
motive legate de existența unor alianțe politice cu forțe ce negau drepturile
civile ale palestinienilor, fie din cauza altor factori legați de absența
presiunii palestiniene, arabe și internaționale cu privire la acest aspect.
De exemplu,
deciziile luate după invazia Libanului de către Israel în 1982, cum ar fi
reducerea numărului de slujbe și bresle pentru palestinieni, nu au fost
amendate sau revocate deși mulți erau convinși de nedreptatea acestor măsuri. Inițial, palestinienii puteau profesa orice
meserie, însă acest amendament limita breslele în care puteau activa
palestinienii la 72. În iunie 2005, ministrul muncii, afiliat mișcării
Hizbullah a emis o hotărâre care permitea palestinienilor să practice doar 50 de meserii din cele 72 - inițial nelimitate. Totuși, decizia a rămas
mai degrabă un decret ministerial ușor de abolit sau amendat și nu o lege în parlament,
date fiind complexitățile locale, calculele și echilibrele delicate.
Comitetul pentru Dialog
Libanez-Palestinian s-a format, condus de ambasadorul Khalil Makkawi, pentru a
îmbunătăți situația umanitară a palestinienilor până când va fi posibilă reîntoarcerea
lor prin implementarea rezoluției 194. Pe de altă parte, dialogul național
libanez dintre Alianța 8 Martie și Alianța 14 Martie din data de 13/3/2006 a avut
ca subiect ameliorarea situației refugiaților palestinieni și dezarmarea facțiunilor
palestiniene din afara taberelor de refugiați. În ciuda tuturor lucrurilor care
s-au discutat aici, problema îmbunătățirii condițiilor de trai ale
palestinienilor a rămas o prioritate scăzută în Liban.
Merită menționat
faptul că palestinienii care s-au refugiat în Liban după războiul din 1948 au
adus cu ei în jur de 150 de milioane de lire sterline, echivalentul de astăzi a
circa 15 miliarde de dolari, după unele estimări. De asemenea, aceștia au contribuit
la dezvoltarea economică a Libanului, într-o vreme în care porturile și aeroporturile
libaneze au devenit centrul regiunii după ce Israelul a închis portul Haifa și
aeroportul Lod.
Mulți palestinieni
au dezvoltat afaceri strălucite în Liban, alimentând prosperitatea țării, cum
ar fi Yusuf Beidas, fondatorul Intra
Bank, al companiei aeriene Middle East Airlines și al studioului de producție
cinematografică Studio Baalbek; Hassib Sabbagh și Said Khoury, fondatorii
Consolidated Contractors Company – cea mai mare companie de construcții din
Orientul Mijlociu; Rif'at Nimr, fondatorul Băncii Arabe Federale și apoi al Băncii
Comerciale Beirut; Bassim Faris și Badr al-Fahum, fondatorii Companiei Arabe de
Asigurări; Zuheir Alami, fondatorul companiei de Inginerie Civilă, Proiectare
și Consultanță Khatib & Alami; Kamal al-Shair, fondatorul companiei Dar
al-Handasah; Raymond Audi, fondatorul Băncii Audi și mulți alții. Palestinienii
înstăriți au creat locuri de muncă pentru mulți libanezi, determinând guvernul
libanez să naturalizeze un număr mare de palestinieni indiferent de afilierile
sectante ale acestora.
Prezența armată
palestiniană puternică în Liban, în special după Acordurile de la Cairo din
1969 ce reglementau activitatea militantă palestiniană, a constituit un factor
puternic de influențare a conștiinței libaneze și a atitudinii subconștiente
față de problema palestiniană. Acest lucru a contribuit la implicarea forțelor
palestiniene, de bună voie sau nu, în războiul civil din Liban care a ucis mii
de victime și a creat nenumărate alianțe și rivalități.
Între timp,
Israelul a adoptat o politică gândită cu scopul de a elimina rezistența
palestiniană din Liban, făcând-o să fie o povară greu de dus de guvernul și
poporul libanez. Israelul a invadat și a atacat infrastructurile libaneze,
orașele, satele și toate zonele care adăposteau rezistența palestiniană.
Deși aceasta a fost silită să-și reducă prezența armată în Liban, în special după invazia israeliană a Libanului în 1982, rezistența palestiniană s-a văzut nevoită să își păstreze trupele în taberele de refugiați și în puncte din afara lor, pentru a se apăra fie împotriva unor miliții sectante libaneze, fie împotriva potențialelor invazii israeliene. Rezistența palestiniană nu a primit garanții de protecție din partea guvernului libanez, în timp ce autoritățile continuau să alarmeze populația în legătură cu prezența unor militanți palestinieni scăpați de sub controlul lor sau care ar putea înființa un paradis al răufăcătorilor.
Aceste experiențe și
contexte au creat neîncrederi reciproce și au alimentat sentimentele potrivnice
relocării palestinienilor în Liban,
ducând la măsuri mai drastice din partea autorităților.
Între timp, palestinienii își pierduseră demult reprezentantul (din 1982) în Liban care să vorbească în numele intereselor lor și să le apere drepturile după plecarea din Liban a PLO. Biroul PLO nu a fost redeschis până în mai 2005. În orice caz, pînă atunci, a existat o divizare de stat în cadrul reprezentării palestiniene între forțele afiliate PLO și cele neafiliate organizației, șubrezind capacitatea palestinienilor de a-și apăra interesele colective.
Declinul cauzei
palestiniene și slăbirea pozițiilor palestiniene, arabe și islamice din ultimii
ani au accentuat teama de o posibilă viziune impusă de SUA și Israel cu privire
la relocarea palestinienilor în Liban. Felul în care au decurs lucrurile după
Acordurile de la Oslo din 1993 a tras semnale de alarmă în legătură cu viitorul
refugiaților, interesul manifestat de PLO pentru refugiații palestinieni din
Liban scăzând tot mai mult: multe ajutoare au fost tăiate, la fel și alocațiile,
serviciile gratuite, bursele și locurile de muncă.
Factorul regional a
jucat, de asemenea, un rol important în influențarea procesului decizional
libanez privind palestinienii, în special în legătură cu Siria, KSA, Egipt și
Iran. Presiunea exercitată de aceste țări poate complimenta sau se poate împotrivi
influențelor internaționale, mai ales celor din partea SUA și a Franței. Echilibrul
politic și sectant delicat al Libanului permite ca asemenea presiuni să fie
filtrate într-o asemenea manieră încât nimic nu se poate întâmpla fără ca
libanezii să nu-și dea acordul. Însă, creșterea sau descreșterea influenței
anumitor entități străine permite unor forțe locale să adopte măsuri specifice
vis-à-vis de refugiați. Și, în timp ce poziția oficială a Libanului față de
relocarea și reîntoarcerea refugiaților este în concordanță cu poziția generală
a țărilor arabe, nu coincide cu abordarea generală a țărilor arabe privind
drepturile civile ale palestinienilor.
În mod legal, UN a
asigurat dreptul de reîntoarcere al palestinienilor prin rezoluția 194
formulată în 1948. Această rezoluție a fost reafirmată în diverse forme în
peste 110 ocazii. De asemenea, rezoluția 194 continuă să fie reconfirmată cu o
majoritate de voturi în fiecare an, în ciuda tuturor tentativelor Israelului și
ale SUA de a opri votul. Însă, nici UN și nici principalele puteri ale lumii nu
au luat niciun fel de măsuri pentru implementarea acestei rezoluții. În ultimii
ani, SUA a vorbit tot mai mult despre „caracterul evreiesc” al statului Israel iar
celelalte națiuni vestice încep să facă același lucru. Până și fostul Secretar
General al UN Kofi Annan a adoptat formularea aceasta înainte să-i expire
mandatul.
Statele Unite
adoptaseră ideea relocării refugiaților palestinieni acolo unde își găsiseră azil,
propunând să dezvolte proiecte de relocare și să plătească reparații
refugiaților și țărilor gazdă. Printre acestea se numărau Proiectul Johnston
1953 – 1955 și Planul Dulles din 1995. La data de 14/4/2004 președintele de
atunci, George W. Bush, a afirmat într-o scrisoare trimisă premierului israelian
de la acea vreme, Ariel Sharon, că „Statele Unite sunt dedicate asigurării
securității Israelului și bunăstării acestuia ca stat evreiesc. Este clar că un
context just, realist, corect și consimțit pentru soluționarea problemei
refugiaților palestinieni ca parte din orice fel de acord final va trebui găsit
prin stabilirea unui stat Palestinian (i.e în Cisiordania și Fâșia Gaza) și
instalarea refugiaților palestinieni acolo, nu în Israel.” Acest lucru înseamnă,
de fapt, că SUA vrea să anuleze dreptul de reîntoarcere al refugiaților în
teritoriile ocupate în 1948, ceea ce, practic, înseamnă toți refugiații
palestinieni din Liban.
Politica oficială a
Libanului cu privire la palestinienii din Liban se baza pe următoarele:
1. Impunerea
controlului și a suveranității libaneze asupra refugiaților și a taberelor de
refugiați și restaurarea treptată a controlului ce a fost pierdut în urma
prezenței revoluției palestiniene și a facțiunilor sale. Acest lucru includea organizarea
forțelor armate palestiniene și a responsabilităților legale, municipale,
administrative, economice și medicale ale statului față de taberele de refugiați.
2. Respingerea relocării,
ceea ce constituie subiectul unui consens palestiniano-libanez.
3. Luarea de măsuri
legale, economice și administrative pentru a restricționa viețile palestinienilor
din Liban, cu intenția de a-i determina pe cât mai mulți să emigreze.
Primele două
politici sunt declarate, în timp ce a treia nu este, dar e vizibilă pentru oricine
și se reflectă în viața de zi cu zi a palestinienilor. Această politică a dus
la negarea drepturilor civile ale multor palestinieni.
Statul libanez a
privit multă vreme cauza palestiniană ca pe una ce ține de securitate, ignorând
aspectul umanitar al acesteia. Libanul a eșuat în decretarea unor legi care să
reglementeze prezența palestinienilor în acord cu legea internațională și a
lăsat loc pentru ca diverși miniștri și funcționari publici (mai ales în
domeniul securității) să ia decizii care să ignore cel puțin parțial drepturile
refugiaților. Ba mai mult, cele mai multe rezoluții enunțate de Liga Arabă cu
privire la tratamentul refugiaților palestinieni, în special Acordul Casablanca
din 1965, au fost ignorate de către Liban.
Restricțiile
oficiale impuse palestinienilor includeau:
Locuințele:
- Interzicerea
reconstruirii taberelor pentru refugiați distruse.
- Interzicerea
stabilirii de noi tabere pentru refugiați.
- Interdicția
construirii pe terenurile libere adiacente taberelor.
- Interdicția
reconstruirii de către UNRWA, cu excepția unor cazuri limitate.
- Interzicerea
intrării materialelor de construcție în mai multe tabere pentru refugiați.
- Abolirea dreptului
de achiziționare sau moștenire a proprietății.
Locuri de muncă: Există restricții
severe la acest nivel. De la început, palestinienii nu aveau dreptul de a
profesa în anumite domenii și li se cerea obținerea unui permis pentru practicarea
majorității meseriilor disponibile lor. Situația a devenit și mai complicată
după invazia israeliană din 1972, care a redus numărul de meserii disponibile
palestinienilor la 72.
Servicii medicale: Refugiații nu
beneficiază de servicii de sănătate din partea guvernului, deoarece statul nu
furnizează servicii medicale în taberele de refugiați.
Educație: Există numeroase
restricții privind educația palestinienilor în școlile publice.
Asigurări sociale: Palestinienii
nu beneficiază de asigurări sociale, chiar dacă au permisiunea de a lucra și
contribuțiile pentru asigurare sunt deduse din salariile lor.
Dreptul de a călători: În
diverse perioade, au fost impuse variate restricții de călătorie și necesitatea
tot mai multor documente pentru călătorie. O decizie emisă de Ministerul de
Interne la 23/9/1995 împiedica întoarcerea refugiaților ce locuiau în afara Libanului
dacă nu aveau viză. Astfel, în jur de 100.000 de palestinieni au fost expulzați
pentru că nu întruneau criteriile necesare obținerii vizei pentru Liban.
Decizia a fost abolită la data de 12/1/1999 după lungi deliberări.
Sindicatele profesionale: În
general, palestinienilor le este interzis să facă parte din asociația
profesiilor juridice, sindicatul medicilor, sindicatul farmaciștilor și
sindicatul inginerilor și deci, astfel, li se interzice profesarea în aceste
domenii.
Aceste politici au
dus la exodul a zeci de mii de palestinieni din Liban spre țările din Golf și
cele vestice. Deși UNRWA estimează că există aproximativ 488.000 de
palestinieni înregistrați în Liban, cifrele actuale furnizate de mai multe
surse indică un total nu mai mare de 340.000.
Regatul Arabiei
Saudite (KSA)
Regatul Arabiei
Saudite este considerată țara arabă ce susține cel mai mult poporul
palestinian, fiind liderul lumii arabe în ceea ce privește suportul pentru
Autoritatea Palestiniană. De exemplu, suportul financiar acordat Autorității
Palestiniene între 2010 și 2013 a variat de la 38,1% până la 67,7% din totalul
ajutorului financiar acordat de țările arabe. În 2013 KSA a furnizat PA 261,3
milioane de dolari. De asemenea, deține rolul de lider al țărilor arabe privind
susținerea UNRWA. În august 2015, KSA s-a grăbit să acopere deficitul UNRWA,
deficit care aproape a făcut ca sute de mii de studenți palestinieni să piardă
anul școlar.
KSA și-a deschis
brațele refugiaților palestinieni, oferindu-le o viață decentă și stabilitate. Spre
deosebire de palestinienii din alte țări arabe, palestinienii din KSA nu au
suferit din cauza restricțiilor sau a exploatării politice a cauzei lor. Astfel,
viața palestinienilor din KSA a fost în principal una stabilă, nu au existat
restricții privind locurile de muncă sau domeniile de activitate, și fără mari
probleme. Unele estimări din 2014 indică existența a circa 460.000 de
palestinieni în KSA, acest lucru însemnând că Regatul Arabiei Saudite găzduiește
a treia cea mai mare comunitate palestiniană din lumea arabă după Iordania și
Siria.
Irak
Statisticile
disponibile arată că numărul refugiaților palestinieni care au sosit în Irak în
1948 era de 3-5.000. În 2003, UNHCR estima numărul refugiaților palestinieni în
Irak la 34-42.000. Aceștia au fost distribuiți inițial în șase complexe de
locuințe din Baghdad, unul în Basra și un altul în Mosul. Cei mai mulți se
aflau în tabăra de refugiați Shuaiba din Basra și au fost transferați ulterior
în Baghdad.
De la bun început,
guvernul Irakului a definit refugiatul palestinian ca pe o persoană care a
intrat în Irak și a locuit acolo între 1948 și 1950. Potrivit acestei definiții,
palestinienii care au venit după această dată nu au fost înregistrați. Înainte
de căderea regimului lui Saddam Hussein, definiția a fost schimbată așa încât
să-i includă și pe cei sosiți până la 1958.
Până la prezența
palestinienilor în 1948, nicio lege nu reglementa felul în care guvernul irakian
ar trebui să trateze problema refugiaților palestinieni. Deși guvernul irakian
a declarat că îi tratează ca pe irakieni, a emis în mod regulat excepții,
amendamente și clarificări ce plasau restricții asupra palestinienilor. În
2001, Consiliul Revoluționar de Comandă (RCC) a emis o decizie care le dădea palestinienilor drepturi și responsabilități egale
cu ale irakienilor, cu excepția naționalității, a serviciului militar și a
drepturilor politice.
Guvernul irakian a
asigurat refugiaților palestinieni toate serviciile furnizate de UNRWA în alte
zone, inclusiv servicii medicale complete. De asemenea, guvernul irakian a
oferit oportunități educaționale la nivel de școală primară, secundară și
facultate.
Regimul irakian
baathist a încercat să exploateze politic cauza palestiniană în linie cu
politicile naționale declarate și a înființat o mișcare de rezistență
palestiniană, Frontul Arab de Eliberare. Palestinienii au plătit prețul
politicilor regimului atunci când membrii acestui grup au fost implicați în
invazia Kuwaitului, în ciuda opunerii majorității copleșitoare a
palestinienilor din Kuwait.
După invazia
americană și ocuparea Irakului în 2003, refugiații palestinieni au fost
afectați și ei de situația catastrofală ce s-a instalat, mai ales când au fost
clasificați din punct de vedere etnic și religios ca arabi sunniți. Ca o
consecință, unii au încercat să-i portretizeze drept urmașii răposatului regim
baathist, inclusiv forțele americane de
ocupație și alte forțe sectante.
Ocupația americană
s-a angajat în tot felul de agresiuni și atacuri împotriva lor, de la oprimare
și intimidare până la ucidere și detenție arbitrară. După invazia Irakului,
forțele armate americane au vandalizat ambasada Palestinei din Baghdad
spărgându-i ușile și arestând ambasadorul și un număr de angajați, care au fost
ținuți prizonieri mai mult de un an de zile în Umm Qasr. Forțele SUA au
bombardat, de asemenea, cel mai mare complex de locuințe palestiniene din zona
municipală și l-au arestat pe Muhammed Ahmad Abbas (Abu al-Abbas), Secretarul General
al Frontului pentru Eliberarea Palestinei, care a murit la 9/4/2004 în custodie
americană.
În decembrie 2004,
forțele de ocupație ale SUA au vandalizat sediul Comisiei Naționale
Palestiniene din Irak, arestând câțiva dintre membrii acesteia și vânându-i pe
ceilalți. Forțele SUA au luat cu asalt Palestinian Child House, Asociația Femeilor
din Palestina, Haifa Nursery și Centrul de Pregătire Informatică.
După ce Baghdadul a
căzut în mâinile ocupației americane, Biroul Irakian pentru Migrație și Azil
s-a ocupat de refugiații palestinieni. Aceștia au întâmpinat dificultăți în
a-și reînnoi permisele de rezidență ce trebuiau refăcute o dată la trei luni
după un lung și complicat proces birocratic. Mulți au acuzat guvernele irakiene
de după invazie, mai ales pe cele conduse de Ibrahim al-Jaafari și Nouri
al-Maliki de luarea în vizor a palestinienilor
din Irak. Aceștia au fost arestați la întâmplare de către forțele Ministerului
de Interne în colaborare cu milițiile care îi răpeau și îi omorau, le bombardau
comunitățile și instigau oamenii împotriva lor prin intermediul mass-mediei.
Entități politice puternice au atacat și au marginalizat prezența
palestinienilor, ignorând acordurile semnate de guvernele anterioare și negându-le
statutul legal de rezidenți permanenți ai Irakului de care se bucurau înainte.
De exemplu, în
octombrie 2005, ministrul irakian al migrației a ținut o conferință de presă în
care solicita cabinetului și Ministerului de Interne să expulzeze refugiații
palestinieni din Irak înapoi în Teritoriile Palestiniene Ocupate. Doamna
ministru pretindea că aceștia au fost implicați în atentate teroriste.
Milițiile armate
(afiliate milițiilor șiite) au omorât sute de palestinieni în atacuri ce
aproape că s-au transformat într-un război deschis. Ron Redmon, purtătorul de
cuvânt al UNHCR la vremea respectivă a declarat că facțiunile irakiene îi
consideră pe palestinieni aflându-se printre dușmanii lor, fiind musulmani
sunniți, în ciuda faptului că nu erau implicați în conflictele interne.
În urma
asasinărilor, a torturii și exilării, multe familii palestiniene au plecat. Dar
s-au lovit de tot felul de dificultăți și au rămas blocați în taberele de la
granițe, incapabili să se întoarcă în Irak, acolo unde îi așteptau moartea și
asasinările. Nu puteau nici intra într-o altă țară arabă. Mai multe tabere au
fost create pentru a-i găzdui temporar, cele mai importante fiind taberele
al-Awda, Ruwaished, al-Karama, Turaibil, al-Hol, Tanf și al-Walid. Refugiații
palestinieni care au reușit să părăsească Irakul au fost distribuiți în 30 de
țări, inclusiv Australia, Finlanda, Republica Cehă, Turcia, SUA, Marea
Britanie, Franța, Noua Zeelandă și altele.
Statisticile
organizațiilor internaționale și alte statistici neoficiale estimau că au rămas
în jur de 14.000 de palestinieni în Irak după invazia americană. Alte surse
spun că nu ar fi rămas mai mult de
10.000.
Libia
Palestinienii au
început să vină în Libia după declararea independenței acesteia, în 1950; 3000
de palestinieni s-au dus acolo. Printre aceștia a fost și Mahmud al-Maghribi,
născut la Haifa, care a ocupat câteva funcții importante în timpul domniei Regelui
al-Sanousi, apoi a devenit primul premier după revoluția lui Muammar al-Gaddafi
în septembrie 1969. Un nou val de palestinieni a sosit la începutul anului 1970
odată cu dezvoltarea statului libian. Printre ei erau mulți medici, ingineri și
profesori universitari, pe lângă muncitori și practicanții altor meserii.
Numărul palestinienilor
din Libia se ridica undeva la 30.000. Comunitatea acestora a avut de suferit de
pe urma politicilor temperamentale ale colonelului Gaddafi și a deteriorării
serviciilor și a sistemului administrativ, pe lângă consecințele sancțiunilor
economice impuse Libiei de către Consiliul de Securitate în 1992. La nivel
oficial, statul libian trata palestinienii la fel ca pe libieni în ceea ce
privește sănătatea, educația, munca și rezidența. Însă implementarea
propriu-zisă a intențiilor declarate era obstrucționată de probleme
administrative și alte chestiuni ce țineau de mită și corupție.
Un mare procent al
palestinienilor din Libia aveau documente de călătorie, nu pașapoarte și și-au
pierdut dreptul de a locui în orașele lor natale, fie că era vorba de regiuni
ocupate de Israel sau în alte țări arabe. În mod firesc, trebuiau să locuiască
în Libia din moment ce nicio altă țară nu vroia să-i primească.
După Acordurile Oslo
din 1993, palestinienii din Libia au fost folosiți pentru a pune presiune
politică asupra conducerii PLO. Din 1994 regimul libian își exprimase dorința
de a-i expulza pe palestinieni, sub pretextul protestării împotriva acordurilor
de pace dintre palestinieni și israelieni. În septembrie 1994 autoritățile
libiene nu au permis intrarea în țară a sute de palestinieni care își
petrecuseră vacanța de vară în afara Libiei. Când Egiptul a refuzat să-i lase
să treacă prin teritoriul său fără a avea confirmarea posibilității de
întoarcere în Libia, mulți palestinieni s-au trezit blocați la granițele
egipteano-libiene sau egipteano-israeliene.
În discursul ținut
cu ocazia celebrării Zilei al-Fateh în septembrie 1995, colonelul Gaddafi a
anunțat planul său de a expulza toți palestinienii. În curând, mii de
palestinieni au fost îmbarcați și alungați în afara granițelor. Unii au rămas
blocați pe mare, alții în deșert, cu săptămânile, până când i-au primit alte
țări. În cea de-a treia săptămână a lunii octombrie 1995, numărul rezidenților
izolați în tabăra de refugiați al-Salloum - plasată într-un no man's land între
Egip și Libia - ajunsese la apogeu : 600. Locul în care era amplasată tabăra
era un deșert arid, fără apă și fără vegetație, nelocuibil nici măcar temporar.
Regimul libian a
numit-o „Al-Awda Camp”(Tabăra Reîntoarcerii), dar palestinienii preferă să o
numească „Al-Ar Camp”(Tabăra Rușinii). După declarația lui Gaddafi, presiunea
oficială și publică atât internațională cât și arabă l-a determinat pe acesta
să revină asupra deciziei și a anunțat că palestinienii pot rămâne în Libia pe
o perioadă de 3 până la 6 luni. Anunțul a fost urmat de hotărârea de a permite
celor blocați la granițe pe mare sau în deșert să se reîntoarcă în Libia.
Palestinienii din
Libia s-au bucurat de căderea regimului Gaddafi și unii dintre ei au participat
la revoluție. Dar instabilitatea ce a urmat a făcut ca situația palestinienilor
să rămână îngrijorătoare și nesigură. Iar pe 15/1/2015, Ministerul de Interne
al guvernului libian, condus de Abdullah al-Thani (recunoscut de comunitatea
internațională) a interzis intrarea sudanezilor, a sirienilor și a
palestinienilor pe teritoriile Libiei.
Kuwait
Kuwaitul i-a primit
pe palestinieni chiar și când țara se afla sub mandat britanic. În momentul
declarării independenței sale în 1961, erau aproximativ 37.000 de palestinieni
locuind în Kuwait, reprezentând 18,5% din expatriați (non-kuwaitieni). În anii
60 și 70, mai ales după războiul din 1967 care a dus la ocuparea Cisiordaniei
și Fâșiei Gaza, numărul palestinienilor a crescut, ajungând până la 204.000 în
1975. Adică 29,7% din străinii ce locuiau în Kuwait. Procentul ridicat al
palestinienilor a fost constant în comparație cu alți străini până la ocupația
irakiană a Kuwaitului în vara anului 1990.
Ce i-a atras pe
palestinieni a fost compasiunea și ospitalitatea poporului kuwaitian, precum și
plaja largă de libertăți, un consiliu național ales, jurnalismul activ,
oportunitățile decente de muncă, siguranța și stabilitatea rar de găsit
altundeva. Palestinienii au contribuit în mod activ la renașterea și
dezvoltarea Kuwaitului în toate sectoarele (administrativ, guvernamental și
privat). Rolul lor nu era unul marginal; erau prezenți în inima renașterii
Kuwaitului. Au avut un rol proeminent în crearea forțelor de muncă
profesioniste și competente în ministere și instituții guvernamentale, precum
și în domeniul învățământului, al sănătății, ingineriei, contabilității,
artelor. De exemplu, în 1965, 49% dintre profesorii din școlile publice erau
palestinieni. Până în anul 1975 au constituit un sfert din numărul de profesori
din întreg învățământul.
Diferite mișcări
palestiniene au avut o marjă acceptabilă de libertate, fără interferențe
deosebite din partea guvernului, cu excepția câtorva incidente. Astfel încât nu
e deloc ciudat că PLO s-a ridicat și s-a dezvoltat în Kuwait sau că mulți dintre
liderii Hamas s-au ridicat acolo.
Palestinienii au
avut un rol viabil în economia locală. Contrar altor expatriați, majoritatea
palestinienilor și-au cheltuit salariile și veniturile pe piața locală. Onorariile
lor au fost investite în ciclul economic intern. Motivul este acela că
majoritatea dintre ei locuiesc cu familiile și își cheltuiesc venitul lunar
pentru întreținerea membrilor familiei. Nevoia lor de stabilitate i-a
determinat să rămână în țară. Un mic procent dintre cei care au un surplus
financiar sau responsabilități în afara țării continuă să trimită bani în afara
Kuwaitului în mod constant.
În plus,
stabilitatea socială și faptul că palestinienii locuiau cu familiile au ajutat
la diminuarea problemelor ce sunt caracteristice muncitorilor străini
necăsătoriți. În general, palestinienii s-au numărat printre străinii care rar
au încălcat legea.
Palestinienii nu
locuiau în tabere de refugiați. Dar aveau loc întâlniri ale rezidenților în
orașul Kuwait, acolo unde locuiau majoritatea, unde se adunau cei din
suburbiile orașului, cum ar fi al-Naqra, Hawalli, Khaitan și Farwaniya. Aceste
reuniuni le permiteau palestinienilor să se bucure de interacțiuni sociale
extinse, precum și de activități politice legate de cauza palestiniană. Mai
mult, așa au reușit să-și păstreze obiceiurile, tradițiile și accentul.
La debutul anilor
80, situația palestinienilor a început să se deterioreze, ca rezultat al crizei
economice din Kuwait, consecință a scăderii prețului petrolului, a adoptării
politicii de kuwaitizare și a încercării de controlare a influxului de
muncitori străini. Familiile palestiniene au suferit mai ales din cauza
problemelor legate de educație, deoarece nu li s-a mai permis să-și înscrie
copiii la școli publice dacă aceștia nu erau născuți în Kuwait. De asemenea, celor
cu vârsta de peste 21 de ani li se interzicea să locuiască în Kuwait dacă nu
aveau viză de muncă. Acest lucru a forțat mii de studenți să plece din țară,
ceea ce a fragmentat familiile. Chiriile au crescut pentru palestinieni (ca și
pentru ceilalți străini), reprezentând adesea mai mult de jumătate din
salariile lor.
Tragedia care a afectat
comunitatea palestiniană din Kuwait ca rezultat al invaziei Irakului și al
incidentelor care au urmat a fost una de proporții. 90% dintre membrii acestei
comunități – cea mai mare comunitate palestiniană din lume (din afara
Palestinei), cu excepția Iordaniei, au fost expulzați brusc și fără milă.
Până în ziua de
astăzi, discuția despre această tragedie este tratată cu delicatețe și atenție.
Invazia a generat uriașe campanii politice și media de incitare a populației.
Mulți dintre cei care au avut de-a face cu acest lucru au folosit un discurs
vulgar, senzaționalist, caracterizat de generalizări grosolane, distorsionare a
faptelor și chiar de ură. Am vrea să notăm aici câteva aspecte, în speranța
unei mai bune înțelegeri a acestei tragedii.
Decizia lui Saddam
Hussein de a ocupa Kuwaitul este un exemplu de decizie luată de o dictatură
haotică și nemiloasă. Hotărârea a fost un calcul greșit care a avut consecințe
drastice pentru Irak, Kuwait, cauza palestiniană și pentru întreaga regiune.
Unul dintre aspectele cele mai evidente ale invaziei a fost confuzia creată în
mod deliberat de regimului Saddam între problemele sale și neînțelegerile cu
Kuwaitul și un plan mai amplu pentru unificarea arabă, eliberarea Palestinei și
confruntarea cu israelienii și americanii. În orice caz, Saddam nu a avut o
viziune genuină pentru unitate și eliberare și nu a posedat nici uneltele, nici
capacitățile sau infrastructura necesare atingerii scopurilor sale. Mai mult
decât atât, regimul său nu a fost în stare să atragă și să unească oamenii. De
aceea s-a folosit de cauza palestiniană, pentru a câștiga popularitate și
sprijin. A reușit astfel să genereze simpatie în special în Palestina și Iordania,
unde speranțele oamenilor se leagă adesea de oricine susține cauza palestiniană
și își declară animozitatea față de Israel și SUA.
PLO, sub conducerea
lui Yasser Arafat, a stat alături de Saddam Hussein în războiul împotriva
coaliției internațional-arabe sub patronajul SUA, ce avea ca scop alungarea din
Kuwait a forțelor irakiene. Ca o consecință, poziția kuwaitienilor, a țărilor
Golfului și chiar a unor palestinieni a devenit una negativă vis-à-vis de
PLO.
Vasta majoritate a
palestinienilor din Kuwait s-a opus ocupației irakiene. Însă ceea ce a urmat nu
a fost nici un indicator al unificării, nici o hartă a drumului către
eliberare. Erau nefericiți să-și vadă frații kuwaitieni suferind. Siguranța,
serviciile și infrastructura s-au deteriorat. Economia și locurile de muncă au
fost întrerupte și nu și-au mai primit salariile. Chiar și băncile s-au închis.
Palestinienii și ceilalți străini nu au putut să își retragă economiile. Între
timp, kuwaitienii beneficiau de rețeaua lor de servicii care le asigura nevoile
financiare.
Mulți palestinieni,
mai ales cei care lucrau în domeniul educației, au fost presați de regimul
irakian să nu mai predea și în același timp erau presați de kuwaitieni să intre
în grevă și să paralizeze viața publică. Așa încât, mai mult de jumătate din
palestinieni au fost obligați să plece, în principal în Iordania, înainte de
retragerea Irakului din Kuwait. De asemenea, 30.000 de palestinieni s-au întors
în Cisiordania și 7.000 în Fâșia Gaza.
Pe de altă parte,
palestinienii au jucat un rol important în asigurarea serviciilor necesare în
Kuwait, cum ar fi electricitatea, apa, serviciile medicale, etc. Acest lucru
i-a ajutat pe kuwaitieni să supraviețuiască în circumstanțe excepționale. Mulți
palestinieni și-au riscat viețile ascunzând și protejând prieteni kuwaitieni
sau diverse documente. Unii au participat la rezistența kuwaitiană sau au
sprijinit-o. Statisticile arată că forțele irakiene au arestat 5.000 de
palestinieni cât timp au stat în Kuwait.
Intensa propagandă
media ce incita la ură a contribuit la crearea unei imagini sumbre a
palestinienilor în mintea multor kuwaitieni. Când aceștia au redobândit
controlul, mulți palestinieni din Kuwait au fost condamnați în numele
conducerii PLO, chiar dacă nici nu au adoptat poziția acesteia și nici nu au
avut vreun fel de legătură cu ea. Restul palestinienilor au trăit în condiții
economice și de securitate dificile. Celor mai mulți dintre ei li s-a interzis
să se reîntoarcă la locurile de muncă. Câteva surse palestiniene au notat că în
jur de 6.000 de palestinieni au fost arestați în lunile ce au urmat eliberării
Kuwaitului; doar 30.000 de palestinieni au rămas în țară.
Muncitorii sirieni
și egipteni i-au înlocuit pe cei palestinieni. Statisticile realizate de
Departamentul General al Migrației din cadrul Ministerului de Interne al
Kuwaitului și publicate de ziarul Alanba
la data de 11/12/2014 arată că numărul rezidenților iordanieni era de 59.000 de
persoane. De asemenea, indică faptul că numărul palestinienilor posesori de
pașapoarte egiptene, libaneze și siriene era în jur de 7.000. Încă alte 626 de
persoane dețineau pașapoarte „palestiniene” emise de PA. Presupunând că
majoritatea iordanienilor din Kuwait aveau origini palestiniene, numărul
estimativ al palestinienilor ar fi
undeva la 60.000, luând în considerare faptul că există și câțiva palestinieni
ce dețin pașapoarte europene, americane și australiene. Vorbind la modul
general, procentul forței de muncă palestiniene nu ar depăși 2,5% din totalul
forței străine de muncă (2,451 milioane), adică mai puțin de o zecime din ceea
ce era în 1990.
Până la urmă,
comunitatea kuwaitiană avea să-și depășească atitudinea negativă față de
palestinieni și să înceapă să-i trateze așa cum se cuvine. Intifada al-Aqsa și
eroica rezistență palestiniană au contribuit la redresarea relației dintre
kuwaitieni și palestinieni și la întoarcerea palestinienilor la locurile lor de
muncă din Kuwait.
Concluzii
Cauza palestiniană
este o cauză arabă și islamică având dimensiuni umanitare și este sprijinită de
legea internațională și de drepturile omului. Se află în inima conflictului
arabo-israelian și constituie problema centrală a securității naționale arabe.
Poporul palestinian face parte din națiunile arabe și musulmane. Susținându-l și ajutându-l și adăpostindu-i refugiații, țările arabe și-ar îndeplini partea lor de datorie în confruntarea cu agresiunea israeliană. Ar sprijini dreptul de libertate, reîntoarcere și independență al palestinienilor.
Fără îndoială,
problema refugiaților palestinieni în lumea arabă are multe aspecte politice, economice,
sociale și de securitate. În orice caz, nu este posibil să fie privită doar din
perspectiva securității, chiar dacă este unul dintre aspectele ce trebuie luate
în considerare pe lângă respectarea suveranității țărilor arabe și a afacerilor
interne ale acestora.
Acestea sunt câteva
recomandări pe care simțim nevoia să le facem:
1. Sprijinirea
dreptului refugiaților palestinieni de reîntoarcere pe pământurile natale și
considerarea acestui fapt un drept natural și legitim (individual și colectiv),
care este realizabil și nu trebuie abandonat.
2. Abordarea arabă a
refugiaților palestinieni trebuie să se bazeze pe responsabilitatea naționalistă
și islamică și nu pe considerente de natură economică sau de securitate.
3. Crearea unor
condiții decente de muncă și trai pentru refugiații palestinieni din țările
arabe. Unele aspecte trebuie luate în considerare: circumstanțele, rezistența,
suveranitatea și stabilitatea țărilor arabe și
problemele lor interne. Refugiații ar trebui tratați ca o „valoare
adăugată” datorită capacităților fiecăruia, în loc să fie tratați ca o „povară”
care trebuie înlăturată.
4. Acordarea
drepturilor civile palestinienilor din Liban și neforțarea acestora la emigrare
sau naturalizare.
5. Să nu se profite de
refugiații palestinieni pentru diverse agende politice și de securitate sau în
conflicte interne sau regionale.
6. Să nu se acuze
refugiații sau comunitățile palestiniene pentru greșelile individuale și să nu
fie pedepsiți sau deportați în urma activităților politice ale unor facțiuni și
conducători care nu le exprimă pozițiile cu acuratețe.
Această lucrare a fost prezentată în cadrul conferinței „Condiția
refugiatului și dimensiunile politice, sociale și de securitate” organizată de
Universitatea de Științe de Securitate Naif Arab în colaborare cu UNHCR (United
Nations High Commissioner for Refugees) la Riyadh, KSA pe data de 1-3/9/2015.
Un comentariu:
Foarte interesant.
Trimiteți un comentariu