Astăzi
legea spune că ar trebui să sărbătorim această zi. Nicio persoană posesoare de
conștiință nu poate face așa ceva.
de Gideon Levy
Va veni o vreme când Ziua Ierusalimului va
deveni zi de doliu național. Drapelele vor coborî în bernă. Sirenele vor urla a
plânset și israelienii vor sta drepți în amintirea visului lor spulberat. Data
de 28 a lunii Iyar va intra în calendarul zilelor de doliu ale Israelului, între
Ziua Memorială a Soldaților Căzuți și Tisha B’Av (ziua de 9 Av) – drept o zi de
comemorare a distrugerii visului, zi ce cade înaintea celei ce comemorează
distrugerea Templului.
De Ziua Ierusalimului israelienii vor comemora
sfârșitul celor 19 ani de inocență și începutul agresiunii oficiale, sistematice
a statului. Nu vor putea înțelege cum au îndrăznit, ani la rând, să celebreze
ziua ocupației drept o sărbătoare națională instituită de lege și nu vor putea
înțelege cum au putut privi Ierusalimul, simbolul cel mai puternic al
rasismului și al tiraniei de stat, drept obiectul dorinței lor. Când se va
întâmpla lucrul acesta, dacă se va întâmpla, vom ști – societatea s-a însănătoșit.
Și-a revenit din boala fatală.
Doar o mică parte a israelienilor sărbătorește
astăzi Ziua Ierusalimului. Pentru majoritatea dintre ei nu înseamnă nimic, fie
că sunt seculari, ultra-ortodocși sau arabi. Nici frumoasa balului nu îi prea
interesează pe majoritatea israelienilor. Când ați vizitat ultima oară
Ierusalimul de plăcere? Dar Zidul Plângerii? Și de ce ați face-o?
Această sărbătoare a fost și rămâne o
sărbătoare a șoviniștilor religioși, celebrată de o minoritate stridentă și gâlcevitoare,
ce o marchează în stilul ei specific.
Aceștia sărbătoresc singura bucurie a Ierusalimului – desfătarea cu
nenorocirea altora – printr-o mărșăluire cu steaguri având ca singur scop
satisfacția călcării în picioare a rămășițelor demnității unei alte națiuni
căreia Ierusalimul îi aparține cel puțin în aceeași măsură.
Un oraș sărac, murdar și neglijat, pe care
evreii seculari se grăbesc să-l părăsească, de care palestinienii se agață cu toată
puterea lor neîndestulătoare și pe care evreii extremiști, șovini religioși au
pus demult stăpânire. E un oraș care își transmite metastazele colonialiste în
fiecare cartier palestinian, numai pentru a aduce sărăcie, mizerie, pentru a
deposeda, a oprima și a evacua. Și toate aceste lucruri sunt făcute sub
auspiciile autorităților, inclusiv a celei judiciare, cea mai luminată
autoritate a Israelului – spune-se.
Este un oraș în mod evident binațional, care
ar fi putut fi un model de coexistență într-un singur stat democratic, un stâlp
al fondării unei justiții corespunzătoare. În schimb, din cauza mesianismului
Israelului și a lăcomiei acestuia, s-a transformat în esența disposesiei, a
abuzului, agresiunii și aroganței israeliene.
Ziua „eliberării” acestui oraș insuportabil, ziua începerii ocupației este cea care l-a transformat în ceea ce
este astăzi, un monstru de oțel și un căpcăun al asupririi. Astăzi se presupune
că ar trebui să sărbătorim această zi, prin lege. Nicio persoană posesoare de
conștiință nu poate face așa ceva.
Am iubit Ierusalimul când eram tânăr. Chiar și
în scurta perioadă de mahmureală de după orgia din 67, care ne-a contaminat pe
aproape toți, încă eram vrăjiți de frumusețea sa. La vremea aceea încă credeam
gogoșile ce ni se vindeau – că orașul fusese „eliberat” și „unit” pentru
totdeauna și că liberalul vienez Teddy Kolleck era un cuceritor luminat.
Dar curând frumusețea avea să-i fie mutilată
dincolo de recunoaștere, nimic nu a rămas și inevitabila dezmeticire din
mahmureală începea să se producă. Numai orbii și ignoranții se mai pot bucura
azi de asta. Cui îi poate face plăcere vizitarea unui oraș în care din fiecare
piatră urlă asuprirea?
Cu cea mai rasistă echipă de fotbal din
campionat și cel mai șovinist primar în guvernul local – niciuna din întâmplare
– Ierusalimul a devenit simbolul ocupației, dovada cea mai grăitoare a
apartheidului. Mai mult de o treime din rezidenții Ierusalimului – 37% - sunt
palestinieni, care ar trebui să aibă drepturi egale, dar sunt subjugați în
absolut orice mod cu putință. Nu e un accident faptul că dintre toate locurile
posibile, aici s-a născut revolta disperată a însinguraților, cea de-a treia
Intifadă.
Ar fi putut fi altfel. Dacă Israelul i-ar fi
recunoscut pe palestinieni ca pe cetățeni egali evreilor și dacă poporul
palestinian ar fi avut aceleași drepturi în oraș ca poporul evreu, astăzi am fi
avut un Ierusalim diferit și un Israel diferit. Dar Israelul nu a putut rezista
tentației. Acum 49 de ani a cucerit o parte a orașului și de atunci a făcut
totul pentru a-l transforma într-o ruină morală.
Și asta vom jeli într-o zi, de Ziua
Ierusalimului.
Gideon Levy, corespondent Haaretz
Articolul poate fi citit în original aici: http://www.haaretz.com/opinion/.premium-1.723116
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu