Abu Rasmi Ayyub printre ruinele cătunului său al-Hammeh, demolat de armata israeliană pe 27 septembrie 2016. Foto: Giy Hircefeld
de David Shulman
O modalitate de a
spune povestea Orientului Mijlociu ca întreg este de a descrie lupta endemică
dintre nomazi și țăranii și fermierii statorniciți într-un loc – o luptă atestată
chiar de documentele mesopotamiene. Vreme de secole, toate regimurile politice
ale regiunii au încercat, cu diferite grade de succes, să determine beduinii să
se stabilească într-un loc. Dar în Israel și în teritoriile palestiniene
ocupate observăm, pe lângă această politică familiară, tentative persistente de
a dezrădăcina populațiile beduine care deja s-au stabilit pe pământ, uneori în
urmă cu multe generații și care de obicei au dovezi clare de proprietate asupra
acestor locuri.
Astăzi, majoritatea
văii Iordanului, fără îndoială unul dintre cele mai seducătoare peisaje de pe
planetă, este situată în ceea ce este cunoscută drept Zona C a teritoriului palestinian ocupat. Acest lucru înseamnă că,
în afara vechiului oraș Ierihon și a împrejurimilor acestuia (Zona A, sub guvernare palestiniană),
valea se află sub control militar, juridic și politic israelian, direct și
exclusiv, și de asemenea mai înseamnă că părți mari ale sale sunt confiscate
pentru construirea coloniilor israeliene sau sunt rezervate pentru viitoarele
colonii israeliene. Mai înseamnă și că o populație palestiniană de aproximativ
15.000 de beduini care sunt stabiliți în vale este ținta expulzării.
Potrivit Acordurilor
Oslo, divizarea Cisiordaniei în trei zone diferite a fost intenționată ca o
fază premergătoare care, în cele din urmă, ar fi trebuit să ducă la terminarea
ocupației israeliene și la obținerea autodeterminării palestiniene. Politica actualului
guvern israelian pare să aibă ca țintă anexarea întregii Zone C la Israel; acest scop a fost declarat în mod explicit și
repetat de ministrul educației, Naftali Bennett, președintele partidului
ultra-naționalist Jewish Home și o forță majoră în guvernul de coaliție al
prim-ministrului Benjamin Netanyahu. În consecință, ceea ce se întâmplă în valea
Iordanului este un proces accelerat de – mi-e teamă că trebuie s-o spun –
epurare etnică. Nu e un termen pe care îl folosesc cu una, cu două.
Haideți să vă
explic ce înseamnă asta în termeni umani. Abu Rasmi Ayyub este un păstor care trăiește
împreună cu trei generații din familia sa extinsă într-un cătun mic, de fapt o
adunătură de corturi și țarcuri de oi, numită al-Hammeh, spre marginea nordică
a văii, la numai câțiva kilometri de punctul de trecere israelian către orașul
Beit Shean. Are în jur de 60 de ani și un chip demn și senin. Familia Ayyub își
poate repera strămoșii pe acest pământ până în perioada otomană, cel puțin până
pe la mijlocul secolului al 19-lea. Acum pășunile lor istorice de lângă
al-Hammeh le devin inaccesibile din cauza expansiunii coloniei israeliene Givat
Sal’it.
Până acum câteva
săptămâni, al-Hammeh, cu cele câteva corturi și țarcuri ale sale, era un mic
punct în deșert, luptând să supraviețuiască fără niciun fel de utilități, nici
măcar cu apă curentă. Pe 27 septembrie, Administrația Civilă – adică autoritatea
israeliană de ocupație, o unitate a armatei – a demolat întreg cătunul, lăsând
familia Ayyub fără acoperiș deasupra capului în arșița cumplită a zilei și în
nopțile din ce în ce mai reci. Octombrie este și luna în care nasc turmele, așa
că erau mulți miei nou născuți expuși arșiței și frigului; au început să moară.
Există toate motivele din lume pentru a crede că armata și-a ales acest moment în
mod intenționat. Demolările sunt un instrument principal de expropriere în
Cisiordania ocupată.
Pe 3 noiembrie,
al-Hammeh a fost reconstruit și pentru câteva zile, viața a părut, dacă nu
normală, măcar acceptabilă. Patru zile mai târziu armata s-a întors și a
demolat iarăși totul și de data aceasta a confiscat și corturile și orice lucru
de valoare sau care ar fi putut fi de folos. Între timp, vecinii israelieni din
Givat Sal’it au întemeiat un nou avanpost – ilegal chiar și sub legea
israeliană – situat cu atenție pentru a bloca singurul drum viabil al
beduinilor către pășunile lor. Voluntarii de la Ta’ayush, un grup de activiști arabi și evrei din care fac parte de
16 ani – au văzut avanpostul când abia începuseră să îl construiască, doar
bucăți de lemn și o baracă mică pentru o singură familie. Am anunțat poliția și
Administrația Civilă care a trimis polițiști să vadă ce se întâmplă. Polițiștii
au ajuns, au făcut fotografii. Erau pregătiți să declare că avanpostul este
ilegal. Între timp, Givat Sal’it 2 a continuat să crească. În mai puțin de o
lună au putut fi văzute patru clădiri permanente, câțiva rezidenți și o
conexiune la rețeaua israeliană de apă și curent, toate acestea cu acceptul
tacit al autorităților. În curând va avea soldați care vor sta de pază.
Ce s-a întâmplat
este emblematic pentru felul în care acționează ocupația în Cisiordania. Pe 17
noiembrie, beduinii Ayyub, cu casele și țarcurile distruse pentru a doua oară,
au decis să instaleze un cort în semn de protest nu departe de noul avanpost. Soarta
unui cort palestinian, vechi sau nou, este diferită de cea a unui avanpost
israelian ilegal. În câteva ore au sosit soldații și au început cu repertoriul
standard – grenade de fum, gaze lacrimogene, gloanțe de cauciuc, spray cu piper
(din propria-mi experiență pot să vă spun că spray-ul cu piper este cel mai
nasol dacă îți intră în ochi). Interesant, toți martorii au căzut de acord că
dintre soldați, femeile erau de departe cele mai sălbatice. Gazul lacrimogen și
grenadele de fum erau trimise direct către activiști, o practică potențial
letală, în mod oficial interzisă de armată. Șase palestinieni au fost spitalizați
și doi activiști israelieni au fost arestați, unul dintre ei bătut serios de
poliție cât s-a aflat în custodia acesteia.
Coloniștii israelieni
au undă verde să fure și mai mult, și mai mult pământ, dar proprietarii de
drept ai acestor pământuri sunt alungați cu brutalitate. Procesul este descris
în detaliu de un raport recent al organizației israeliene pentru drepturile
omului B'tselem:
„Așa cum stau mărturie
anii întregi de când B'tselem și alte
organizații monitorizează situația din teritoriile palestiniene ocupate, forțele
israeliene de securitate permit cu regularitate coloniștilor să atace
palestinienii și să le distrugă proprietățile. De fapt, uneori soldații păzesc
coloniștii în asemenea situații, susținându-i și chiar participând la atacuri. Toate
acestea sunt facilitate de un sistem ineficient de aplicare a legii care nu ia
măsuri împotriva celor care o încalcă și nu asigură dreptatea pentru victime. Potrivit
cifrelor adunate de organizația israeliană pentru drepturile omului Yesh Din, aproximativ 85% din investigațiile
atacurilor asupra palestinienilor (atacuri fizice, incendieri, distrugeri ale
proprietăților, vandalizarea copacilor și confiscarea pământului) sunt închise
din cauza erorilor procedurale. Există o șansă de numai 1,9% ca o plângere
înaintată poliției de un palestinian să condamne un cetățean israelian.”
Cât va reuși
al-Hammeh să continue să reziste? Cine poate spune? Ta'ayush face tot ce îi stă în puteri să îi ajute. Demolarea caselor
e doar una dintre cele patru metode principale de a-l distruge. Expansiunea continuă
a coloniei evreiești este cea de-a doua. Mai puțin de 6% din valea Iordanului
este disponibilă acum pentru palestinieni (această mică suprafață rămasă este în
Zona A și B, zone foarte aglomerate, unde a mai rămas foarte puțin loc, dacă
a rămas, pentru construcție). Și este practic imposibil ca palestinienii să
obțină permise de construcție oriunde în Zona
C.
A treia metodă este
confiscarea mijloacelor vitale pentru supraviețuire – tractoarele, de exemplu. La
Ra's al-Ahmar, nu departe de al-Hammeh, cinci tractoare au fost sechestrate de
armată la începutul lui noiembrie, în ziua dinainte ca rezidenții palestinieni
să fie evacuați din case din cauza exercițiilor militare ale armatei. Scuza,
potrivit notificării oficiale înmânate proprietarilor: „suspiciunea încălcării
legii în interiorul Zonei de Tragere.” Ar trebui să explic că 56% din valea
Iordanului a fost declarată de armată interzisă palestinienilor, dar încă mai
sunt câteva familii care supraviețuiesc acolo, la limita subzistenței, la graniță
cu zonele acestea înconjurate de gardurile armatei. Ra’s al-Ahmar este unul
dintre acești palestinieni. Stă într-o wadi
(vale seacă) verde, înconjurată de straturi de ceapă; aici palestinienii
sunt și păstori și cultivatori, ambele la scară redusă. Fără un tractor cu care
să aducă apă, nutreț pentru oi și capre și pentru nenumăratele treburi zilnice,
nu poți trăi în Ra’s al-Ahmar. Dar simpla existență a unui tractor în Ra’s
al-Ahmar se pare că este ilegală după definiția armatei, chiar dacă nu se mișcă
niciodată din locul în care e parcat. Hărțuire în toată regula. Pentru a-l lua
înapoi e un proces birocratic lung și chinuitor, care, chiar dacă are succes,
presupune ca proprietarul să plătească o amendă de până la 7000 de șecheli (aproape
2000 $).
Al-Hammeh după demolare, 2016. Foto: David Shulman
Într-un final, și
poate cea mai devastatoare pe termen lung, este privarea de apă. E foarte cald
în valea Iordanului în cea mai mare parte a timpului. Vara, temperaturile cresc
în timpul zilei mult peste 38 de grade. Dacă palestinienii care trăiesc în
micile cătune precum al-Hammeh îndrăznesc să se conecteze la țevile de apă
ale Autorității Palestiniene care vin din orașul Tubbas din Zona A, vine armata și sparge țevile. I-am
văzut cu ochii mei făcând asta la al-Hadidiya în vara trecută. Viața în vale
fiind insuportabilă fără apă, palestinienii trebuie să cumpere și să importe
rezervoare de apă la niște prețuri foarte ridicate. Nu uitați că vorbim de
niște păstori care trăiesc la limita subzistenței, pentru care costul unui
singur rezervor de apă este imens – cu ușurință reprezintă jumătate din
cheltuielile unei familii pe timpul verii. Simplu spus, ideea este de a-i
„usca” pe beduini până când setea îi forțează să dispară, poate să migreze
undeva în Zona A sau poate chiar în
afara Israelului-Palestinei.
Luați în
considerare vorbele lui Abd al-Rahim Bsharat (cunoscut ca Abu Saqer) din cătunul
al-Hadidiya:
„Coloniștii și statul
israelian au comis multe crime și vor comite și mai multe, dar crima cea mai
cumplită, o monstruozitate morală, este să ne lipsească de apă. Ne-au poluat
puțurile, le-au umplut cu pietre și gunoaie, le-au secat cu forajele lor în
adâncime și au secat izvoarele naturale. Eu însumi am avut între 60 și 90 de
puțuri pe dealurile de acolo și toate au fost distruse. S-a întâmplat în anii
70. Și, în același timp, sute de metri cubi de apă sunt risipite de coloniști,
pe peluzele și piscinele lor. Comunități întregi au fost devastate, oamenii au
fost alungați, strămutați de zonele militare și de colonii. Odată trăiau aici
în al-Hadidiya o sută de familii; au mai rămas doar 14...Într-un război unul
ucide și celălalt este ucis, dar apa, ce are de-a face apa cu asta?”
Într-o zi bună, mă gândesc
uneori că vom reuși până la urmă sa determinăm o schimbare a balanței puterii în
valea Iordanului. Situația de acolo seamănă cu viața sub teroare de pe
dealurile sudice ale Hebronului, unde am început să lucrăm prima oară, în 2000,
la începutul primei Intifada. Astăzi, sudul Hebronului deși încă sub regimul
terorii, s-a stabilizat, și fermierii și păstorii palestinieni au parte, în mod
miraculos, de pace. Există o oarecare speranță că ei și stilul lor de viață vor
supraviețui. Poate același lucru se poate contura în valea Iordanului. Într-o
zi proastă (adică în majoritatea timpului), mă gândesc că suntem martorii
exterminării fără niciun fel de regret a societății și culturii palestiniene
din această vale.
Ne-am putea
întreba, presupun, de ce sunt atât de hotărâți israelienii să scape de 15.000
de păstori palestinieni nevinovați din această parte a Cisiordaniei. Dar în
lumina ultra-naționalismului frenetic, probabil că nu este o întrebare utilă. Numai
anul acesta demolările s-au dublat față de 2015. Până la mijlocul lui octombrie
armata distrusese 242 de clădiri palestiniene din vale, lăsând mulți palestinieni
fără case, mulți dintre ei copii. În jur de două mii dintre ei au suferit
pierderi semnificative, inclusiv țarcuri de oi și rezervoare de apă, după cum
am văzut.
Așa cum continuă Abu Saqer:
„Suntem oameni
simpli. Vrem să ne paștem oile, să ne hrănim familiile, să ne educăm copiii. Atât.
La sfârșitul anilor 80, la vremea Acordurilor Oslo, exista speranță, dar la
sfârșit dezastrul a fost și mai mare. Fac tot ce pot ca să ne gonească de aici.
Curtea Supremă israeliană a hotărât să nu mai aibă loc demolări dar pe soldați
nu-i interesează. Când un soldat îmi dărâmă casa unde e judecătorul? Anul
trecut au demolat și mereu amenință cu și mai multe demolări. Fiica mea a fost
rănită în fața ochilor mei de o fată israeliancă (soldat). Cum ar trebui să mă
simt? Cum ar trebui să trăiesc cu israelienii în ceea ce susțin ei că este
singura democrație din Orientul Mijlociu?”
Un proiect de lege susținut
de toate partidele de dreapta care a trecut deja de primul vot (din trei) din
parlament, are ca scop legalizarea multora dintre avanposturile ilegale
împrăștiate de-a lungul întregii Cisiordanii precum și a unor mii de blocuri de
locuințe construite în coloniile israeliene ce stau pe pământ palestinian
privat. Proiectul de lege este o încercare transparentă de a autoriza ceea ce
nu poate fi numit decât furt guvernamental la scară largă. Și chiar dacă nu va
primi aprobarea finală, spune multe despre intențiile guvernului. Dacă din
întâmplare ești un beduin palestinian chinuindu-te să supraviețuiești în bucățica
de teritoriu din valea Iordanului rămasă palestinienilor, viața îți atârnă de
un fir de păr.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu