de dr. Daud
Abdullah
Aniversările
reprezintă de obicei un moment propice atât pentru sărbătoare cât și pentru
autoreflecție. Este și cazul celei de-a douăzeci și noua aniversare a Mișcării
Islamice de Rezistență (HAMAS). În ciuda multelor obstacole, inclusiv
asasinarea liderilor săi fondatori de către Israel, mișcarea a devenit una dintre
cele mai formidabile forțe politice din Palestina.
Pe măsură ce se
apropie de al treilea deceniu, rămâne totuși o prăpastie uriașă între
idealurile sale și realitățile de astăzi. Ocuparea și confiscarea pământului de
către Israel continuă nestingherită. La fel și detențiile, torturările și
uciderile extrajudiciare ale palestinienilor ce se petrec aproape în fiecare
zi. La fel și încercările statului Zionist de a schimba caracterul
Ierusalimului ocupat.
Nedescurajată de
toate acestea, Hamas a rămas, spre meritul său, dedicată aceluiași țel proclamat
în decembrie 1987, de a elibera Palestina ocupată. Acestea fiind spuse, niciuna
dintre realizările sale nu poate eclipsa ori ascunde enormele dificultăți cu
care se confruntă mișcarea naționala palestiniană mai largă. În ultimii zece
ani nu s-a făcut niciun pas înspre atât de întârziata reformare a Organizației
pentru Eliberarea Palestinei (PLO). Lucru care este puțin probabil să se
întâmple în viitor dacă cea mai mare facțiune a sa – seculara Fatah – nu își
rezolvă problemele interne și nu se reconciliază cu Hamas, care după 29 de ani încă
nu a devenit un membru al PLO cu drepturi depline.
După cum se
prezintă lucrurile, lupta pentru conducerea Fatah nu mai este o simplă problemă
internă. O solicitare din partea Cvartetului Arab – Egipt, Arabia Saudită,
Iordania și Emiratele Arabe Unite – ca președintele Mahmoud Abbas să-l
reprimească pe fostul său consilier Mohammed Dahlan în rândurile Fatah a fost
respinsă categoric. De la respingerea propunerii Cvartetului, Abbas a fost
efectiv marginalizat.
Lupta tot mai
aprigă din interiorul Fatah pare că a lucrat în avantajul mișcării Hamas. Ambele
părți aflate în conflict și-au abandonat ostilitatea față de mișcarea islamistă
și au adoptat ceea ce poate fi descris cel mai bine ca principiul „dușmanul dușmanului
meu este prietenul meu.”
În vreme ce facțiunea
lui Abbas din cadrul Fatah a invitat-o pe Hamas la recenta cea de Șaptea
Conferință și le-a permis reprezentanților acesteia să ia cuvântul la ceremonia
de deschidere, Dahlan a egalat gestul recunoscând public că Hamas „a fost
supusă opresiunii în Gaza” și că „Fatah ar fi trebuit să accepte rezultatele
alegerilor din 2006 și să-i ofere puterea [lui Hamas].”
Oricât ar putea fi
privit acest lucru ca o apărare a pozițiilor sale din trecut, Hamas nu ar
trebui să privească aceste schimbări de atitudini ca pe un motiv de a sărbători
și a se mândri. Negrăbindu-se să emită judecăți, trebuie să se lămurească dacă
aceste deschideri sunt sincere sau sunt motivate de faptul că Abbas se simte
amenințat.
Acum 13 ani,
răposatul președinte Yasser Arafat a fost forțat să îl numească pe Abbas
prim-ministru în circumstanțe similare. Autocratul Arafat a încercat până în
ultima clipă să-i limiteze puterile. A încercat, fără succes, chiar să
introducă o clauză care să îi ofere ultimul cuvânt asupra numirilor
cabinetului.
Această lovitură împotriva
lui Arafat a fost instigată de inamicul său de odinioară, Ariel Sharon, care
era atunci noul prim-ministru al Israelului. Sharon a convins administrația
Bush că liderul palestinian se opunea reformelor cerute de „planul american”. Elliot
Abrams își amintește că după ce înțelegerea a fost făcută și Abbas a fost
instalat în funcția de prim-ministru, George W. Bush l-a sunat pe președintele
egiptean Mubarak, pe regele Abdullah al Iordaniei și pe prințul moștenitor
Abdullah al Arabiei Saudite să îi informeze că „planul american” va fi
dezvăluit și că are nevoie de ajutor acum că Arafat nu îi mai stătea în cale. El
a pretins că instalarea unui prim-ministru palestinian credibil cu puteri reale
– Abbas – era o condiție necesară pentru dezvăluirea „planului american”
privind statul palestinian.
Așa cum știm acum,
planul lui Bush era o escrocherie diplomatică și visul unui stat palestinian a
rămas neîmplinit. Chiar și cu puteri prezidențiale, Abbas nu a reușit nici măcar
să împiedice valul de expansiune israeliană a coloniilor pe pământ palestinian,
ce să mai vorbim de stabilirea unui stat funcțional. Încercările curente de a-l
izola și marginaliza politic amintesc de ceea ce i s-a făcut lui Arafat. Repet,
circumstanțele sunt izbitor de similare.
Totuși, în loc să
folosească aceste evoluții tulburătoare pentru a marca rapid puncte politice
este important ca Hamas să folosească ocazia celei de-a douăzeci și noua
aniversare pentru a iniția un dialog pe termen lung. După toate sacrificiile
martirilor și suporterilor săi trebuie să demonstreze că s-a maturizat cu
adevărat asigurând predominanța intereselor naționale față de cele ale mișcării.
Așa cum a muncit
pentru a păstra speranțele și aspirațiile unei întregi generații, Hamas trebuie
să facă un pas mai departe și să muncească pentru a obține unitate națională,
reforme instituționale și capacități îmbunătățite de a pune capăt ocupației
israeliene.
O declarație a
mișcării pentru a marca aniversarea cu numărul 29 i-a reafirmat devotamentul
față de aceste țeluri. A accentuat că oricât ar prețui unitatea, includerea și
valorile democratice, nu este pregătită să își compromită credințele
fundamentale sau țelurile pe care și le-a propus în decembrie 1987.
Împlinind vârsta de
29 de ani, Hamas trebuie să meargă acum mai departe de nevoile supraviețuirii și
să se concentreze pe scopurile strategice ale fondatorilor săi. Măcar atât
merită din partea succesorilor cei care și-au dat viețile pentru cauză.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu