duminică, decembrie 18, 2016

Pășind pe urmele pietrelor vii – creștinătatea palestiniană și cauza națională





Problema Palestinei este esența conflictului din Orientul Mijlociu și în cadrul acestei probleme au fost explorate nenumărate perspective. Dar rolul creștinătății locale în secolele 19, 20 și 21 este în general ignorat. Acest eseu este o încercare introductivă, în câteva cuvinte, de a lumina – nu pietrele care au fost martorele venirii lui Isus Hristos – ci pietrele vii: creștinii palestinieni prinși în creuzetul unui mediu instabil din interiorul contextului mai larg al naționalismului arab.

Influența creștină în tendințele naționaliste

Biserica creștină a fost, la începuturile sale, una nedivizată. Procesul fragmentării a început cu mult înainte de prima intrare musulmană în Ierusalim; în 638 d.Hr., un număr de comunități s-au desprins de biserica centrală. Exista, totuși, un singur patriarh al Ierusalimului și el a fost cel care a negociat cu învingătorii musulmani în numele locuitorilor creștini ai zonei. În perioadele ulterioare însă, istoria creștină a Ierusalimului avea să fie în primul rând una a statusului, drepturilor, proprietății și poziționării oscilante între variatele comunități creștine ale Țării Sfinte.

Undeva spre începutul secolului al 16-lea, Biserica Ortodoxă a devenit mai influentă, în general, decât Biserica Latină, în ciuda scurtelor perioade în care lucrurile au stat invers. Anii din timpul controlului otoman au fost martorii infiltrării politicilor internaționale în controversele sectare din jurul Ierusalimului și al locurilor sfinte. Astfel, diferite țări (de exemplu Franța, Rusia, Anglia) și-au susținut drepturile de a-i proteja pe locuitorii ce le împărtășeau credințele.

Din motive administrative, locuitorii non-musulmani ai Imperiului Otoman erau organizați în comunități religioase autonome numite „milieturi”. Conducătorii lor erau aleși de oamenii din milieturi dar alegerea trebuia să fie aprobată de sultanul otoman. Milietul era autonom în privința problemelor spirituale și în anumite chestiuni administrative și judiciare.

În consecință, acest sistem al milieturilor i-a ajutat pe intervenționiștii străini care au sosit în urma expansiunii vestice, a răspândirii imperialismului și a exploatării resurselor și piețelor locale. Prezența diferitelor grupuri creștine și axa lor sectorială a motivat intervențiile străine sub motto-ul și pretextul protejării creștinătății.

Prin această interacțiune, contactul societăților arabe cu vestul a reînsuflețit aspirațiile de eliberare și scopul construirii unui naționalism bazat pe un destin și o civilizație comună, realizări în domeniul justiției economice și sociale, în științele moderne și aplicarea acestora și pe o reînviere a moștenirii arabe. Creștinii au jucat un rol recunoscut în acest proces. Hisham Sharabi scrie că „mișcările intelectuale creștine... [au fost ] rezultatul unui proces social și psihologic specific experienței unor clase sociale creștine din Siria (inclusiv din Liban și Palestina).”


Biserica Ma'lul, 1938. Ma'lul a fost unul dintre satele palestiniene alcătuite în principal din creștini, care au fost rase de pe suprafața pământului de forțele israeliene în 1948.


Într-o măsură mai mare, această transformare a izvorât din schimbările din educația creștină a secolului al 19-lea și dintr-un țel al unei schimbări sociale promovate de mulți creștini la vremea respectivă. Cei care au exprimat cel mai bine acest lucru erau cei mai afectați, adică „intelectualii” creștini. De exemplu, găsim în cartea lui Najib Azouri din 1905, publicată în limba franceză, „Le Réveil de la Nation Arabe” (Trezirea națiunii arabe), articularea existenței unei singure națiuni arabe care: „îi include în mod egal pe creștini și musulmani și în care problemele religioase ce apar între adepții diferitelor religii sunt de fapt probleme politice create în mod artificial de puteri externe pentru interesele proprii și de aceea este necesară întemeierea unei biserici creștine pur arabe – și anume o biserică catolică arabă care să înlocuiască multele secte ce se roagă în limba arabă.”

Astfel poate fi spus că, încă de la început, conștiința naționalistă arabă își datora eforturile gânditorilor creștini care cereau naționalizarea istoriei islamice și au considerat unitatea socială baza conceptului de patrie arabă. Unul dintre cei mai proeminenți naționaliști arabi a fost renumitul scriitor Sati al-Husari, care a impresionat profund gândirea contemporană arabă în deceniile ce au urmat după primul război mondial. Al-Husari susținea că, din punct de vedere istoric, dezvoltarea națiunii arabe era strâns legată de dezvoltarea islamului și a civilizației sale; totuși, nu credea că arabii erau în adâncul sufletului o națiune islamică. „Ei rămân arabi chiar dacă nu rămân musulmani”, scria acesta.

În era ce a început cu ultimele convulsii ale Războiului Crimeii și debutul Primului Război Mondial, a existat o expansiune puternică a intereselor creștine în Palestina. Până în 1880, existau peste o sută de școli răspândite în țară, administrate de diverse societăți conectate la bisericile și țările străine. Așa încât, misionarii au înflorit.

Perioada Mandatului

Înainte de cucerirea islamică a Palestinei, creștinii reprezentau majoritatea covârșitoare a populației și dintre ei, cei mai mulți aparțineau Bisericii Grec-Ortodoxe până spre ultima parte a secolului al 19-lea. La începutul perioadei Mandatului Britanic, populația creștină din Palestina era de numai 9,6% din totalul populației. La recensământul din 1931, se redusese și mai mult, până la 8,8%. Numărul arabilor creștini comparați cu totalul populației, chiar excluzându-i pe emigranții evrei, a continuat să scadă din cauza ratei scăzute a natalității și a emigrării continue. Mai mulți creștini decât musulmani au căutat să emigreze în căutarea oportunităților economice.


                                         Mănăstire armenească, cca. 1920.


Acest val de emigrare creștină a început la sfârșitul secolului al 19-lea și la începutul secolului 20 și a afectat în special Ierusalimul, Betleemul și Ramallah. Poziția comunităților creștine era definită de Mandatul Britanic și de Ordinul Consiliului din 1922. Dar în acest context, tot nu existau clauze juridice care să continue rețeaua de privilegii și imunități de care beneficiau variate comunități sub conducerea otomană. Drepturile și privilegiile legate de locurile sfinte, așa cum erau definite de statutul otoman, au fost trasate în statu quo-ul din 1757 și reconfirmate în 1852. Totuși, în ceea ce privea diferitele comunități creștine, controlul Palestinei de către britanici era mai bun decât cel turcesc.

Dat fiind devotamentul britanic față de facilitarea stabilirii unui cămin evreiesc în Palestina prin Declarația Balfour, arabii din Palestina (creștini și musulmani) s-au opus proiectului Zionist, creând astfel un antagonism răspândit printre arabii palestinieni creștini, care se considerau parte din mișcarea naționalistă arabă. Așa încât, o trăsătură importantă a anilor 1917-1920 a fost organizarea Societăților Creștin-Musulmane în principalele orașe ale Palestinei, cu scopul de a exercita presiune asupra Conferinței de Pace și a guvernului britanic pentru a abroga Declarația Balfour. O astfel de societate era „Uniunea Musulmano-Creștină” (Al-Jamiya Al-Islamiya Al-Masihiya). Societățile Creștin-Musulmane, la fel ca naționaliștii arabi, cereau și includerea unei Sirii unite. Aceste activități au accentuat naționalismul tot mai puternic, plasându-l mai presus de legăturile religioase.

Pe măsură ce locuitorii Palestinei au început să-și dea seama care sunt planurile Zioniste în legătură cu țara lor, arabii creștini s-au implicat în lupta națională, în construirea unei rezistențe active, în formarea partidelor și organizațiilor politice și în responsabilitățile de conducere, producerea de manuscrise, contribuțiile la educarea și călăuzirea națională, promovarea cauzei palestiniene și finanțarea mișcării naționale. La al Treilea Congres Palestinian din decembrie 1920, Asociația Musulmano-Creștină (MCA) a devenit principalul cadru organizațional pentru mișcarea națională arabă palestiniană.

MCA a intenționat din start să se stabilească drept organ reprezentativ al populației arabe palestiniene și să construiască un instrument prin care să implementeze o poziție publică asupra problemei viitorului țării. Numirea a doi vice-președinți creștini, Ya'qub Farraj (un grec ortodox din Ierusalim) și Tawfiq Abdallah (din Acra) – dimpreună cu președintele musulman al Consiliului Executiv Arab, Muza Kazim al-Husayni, demonstrează rolul important jucat de arabii creștini în anii Mandatului britanic.

Unii autori s-au referit la o anxietate a creștinilor locali în legătură cu Zionismul și amenințarea însoțitoare a intelectualității evreiești și a competiției economice. Creștinii locali erau, în mare parte, negustori urbani, meșteșugari, proprietari de prăvălii și funcționari publici. Ei se temeau că noii emigranți evrei le vor lua pozițiile sociale. Această anxietate era accentuată de ostilitatea față de Zionism pe care o observau la administrația militară britanică locală, ai cărei membri au încurajat stabilirea MCA, stimulând astfel sentimentele anti-Zioniste ale conducerii creștine. Desigur, și liderii comunității musulmane împărtășeau aceeași poziție. Era crucial să fie capabili să reprezinte poziția anti-Zionistă ca una unind întreaga populație arabă. Erau conștienți, cu siguranță, că o poziție luată împotriva Zionismului de creștinii palestinieni avea să influențeze opinia creștină din Marea Britanie și din întreg Vestul.

Statul în formare

Pentru a înțelege mai bine rolul arabilor creștini din Palestina în această deșteptare națională este important să examinăm instituțiile pe care le-au construit creștinii. În anii 1890, creștinii din Palestina erau estimați ca reprezentând 13% din întreaga populație a țării, dar prezența lor a avut un efect mult mai mare asupra dezvoltării națiunii.


                                                        Călugări copți


Către mijlocul secolului al 19-lea, diferite misiuni din țările europene, Rusia și Statele Unite au început să dezvolte un tot mai mare interes pentru Țara Sfântă și populația sa. Aceste misiuni au dus la crearea a ceea ce numește în limbaj modern „infrastructura” educației, a sănătății și a altor servicii publice. Efectele acestei „infrastructuri” s-au manifestat mai întâi prin realizările educaționale ale populației creștine, creștinii palestinieni având un rol principal în sectoarele specifice. O analiză a presei scrise din acea perioadă arată că palestinienii creștini dominau afacerea. Încă din 1908, Georgie Habib Hanania a înființat ziarul Al-Quds în Ierusalim și Bandali Elias Mushahwar a tipărit Al-Insaf. Boulous Shehadeh a tipărit Mir'at at-Sharq în 1919 și Issa al-Issa și Youssef al-Issa au întemeiat publicația Falastin în 1911 în Jaffa, iar Wahbeh Tamari a înființat Abu Shadouf în 1912. Chiar și Betleem, atunci un oraș micuț, își avea propriul ziar, Sawt el Sha'b (Vocea poporului), tipărit de Yousef el 'Araj și Issa Bandak.

Instituțiile educaționale erau și ele o zonă similară de interes. În 1851, Arhiepiscopul Gobat al Bisericii Anglicane a întemeiat o școală în numele său, școală ce a devenit cunoscută drept Școala Arhiepiscopului, iar Patriarhatul Grec Ortodox a fondat Școala Musalba în 1855 care are acum filiale în Israel și în teritoriile ocupate. În 1879, Ordinul Catolic al Sfântului Ioan Baptist de la Salle și-a stabilit școala în inima Orașului Vechi al Ierusalimului, College des Frères, care s-a extins în Betleem și Jaffa. Ca și alte instituții educaționale, Colegiul era deschis tuturor studenților, musulmani, evrei și creștini deopotrivă. Această investiție în educație a Fraților a culminat în 1973 cu fondarea Universității Betleem la dorința expresă a Sfântului Scaun.

Universitatea Birzeit a început cu viziunea deschizătoare de drumuri a familiei Nasser, o familie palestiniană anglicană din satul Birzeit. În 1924, răposatul Moussa Nasser a deschis prima școală din orașul său; cincizeci de ani mai târziu, Universitatea Birzeit este o instituție de prim rang a educației superioare palestiniene.


                                 Patriarhul grec-ortodox al Ierusalimului, 1940


De-a lungul Palestinei, există zeci de spitale, clinici și instituții specializate administrate de creștinii palestinieni locali și de biserici, care au îngrijit de-a lungul anilor mii și mii de pacienți palestinieni, mai ales pe cei cu nevoi speciale. Asociațiile și societățile literare întemeiate de creștinii palestinieni au ajutat bolnavii, săracii și ologii. O asemenea asociație este Young Men's Christian Association (YMCA), care și-a început activitatea în 1877 ca ramură locală a YMCA Londra. Tot cam pe atunci, tineretul grec ortodox și-a întemeiat societatea și clubul. Și femeile erau active în asociații similare, mai ales în primele două decenii ale secolului 20. Aceste asociații, mai ales societățile creștine, au devenit un instrument politic pentru a mobiliza publicul dindărătul conducerii palestiniene.

Remarcabile erau și activitățile societății Jami'at al-Adab al-Zahirah (Societatea Artelor Frumoase) care era specializată în promovarea limbii arabe, literaturii și artei arabe. Întemeiată în 1898 de un grup de locuitori ai Ierusalimului, forța sa mobilizatoare era constituită din tineri creștini: Daoud Sidawi, Farraj Farrajallah, Eftim Mushabak, Shibli al-Jamal, Nakhleh Tarazi, Khalil Sakakini și Jamil Khalidi. Mulți vizitatori ai Palestinei din țările vecine, poeți și personaje ale lumii literare, au lăudat activitățile societății.

Griji noi, devotament continuu

Dat fiind rolul lor anterior în construirea infrastructurii palestiniene, creștinii palestinieni au continuat să contribuie și mai mult la comunitatea națională. Rolul lor este legat de un nivel relativ înalt al educației și de o tendință către profesiile liberale și locurile de muncă în domeniile „gulerelor albe”.

Pe întreg mapamondul, creștinii palestinieni reprezintă în momentul prezent 400.000 sau 6,7% din totalul populației palestiniene de 6 milioane. 51.000 dintre acești creștini palestinieni trăiesc în Cisiordania și în Fâșia Gaza și încă 114.000 trăiesc în Israel. Această populație creștină nativă însumează 165.000 sau 41,3% din creștinii palestinieni de peste tot. Dar din întreaga populație a Cisiordaniei și Gazei, astăzi, creștinii reprezintă numai 2,9% și numărul lor este în scădere constantă.


                                                   Creștini palestinieni


În 1948, odată cu crearea statului Israel, peste 714.000 de palestinieni au devenit refugiați. 7% sau 50.000 dintre acești refugiați erau creștini. Ca și ceilalți refugiați musulmani, creștinii palestinieni au trăit presiunea ocupației, a deposedării și strămutării. La fel și cei care au rămas în teritoriile ocupate și între granițele a ceea ce mai nou se numea Israel. Noul stat format urmărea să șteargă caracterul palestinian al țării și să o transforme într-un stat pur evreiesc. În 1948, milițiile Zioniste au atacat numeroase biserici, mănăstiri, seminarii teologice, aziluri ale bisericilor, care fie au fost distruse complet, fie au fost alungați proprietarii și custozii creștini. Unul dintre cele mai teribile atacuri asupra țintelor creștine s-a întâmplat pe 17 mai 1948, când patriarhatul armenesc ortodox a fost bombardat cu 100 de runde de proiectile, lansate de forțele Zioniste din mănăstirea Fraților Benedictini de pe muntele Sion, deja ocupată. Bombardamentele au distrus și mănăstirea Sf. Jacob și mănăstirea Arhanghelului și bisericile atașate, cele două școli elementare și seminariile, bibliotecile și au rănit 120 de oameni. Aceste adevăruri istorice incomode sunt camuflate complet pentru a cimenta relațiile cu creștinii din Vest.

În anii 50 și 60, grupurile creștine s-au numărat printre facțiunile care au format Organizația de Eliberare a Palestinei (PLO). Unii dintre cei mai proeminenți activiști palestinieni erau creștini. George Habash, de exemplu, era un medic grec-ortodox din Al-Lod; el a înființat Mișcarea Naționaliștilor Arabi și a mers mai departe fondând Frontul Democratic pentru Eliberarea Palestinei. Printre alți creștini palestinieni renumiți în Vest se numără Edward Said, teoretician al literaturii, critic literar și activist politic și Hanan Ashrawi, unul dintre cei mai apți purtători de cuvânt ai Autorității Palestiniene.

Această legătură dintre Palestina și creștinism veche de milenii a fost pusă în pericol în mai multe moduri. În primul rând, politica Israelului a cultivat un climat care a creat separare și segregare între comunități. A creat un climat în care colonistul evreu are pretenții exclusive asupra locurilor străvechi. A creat un climat în care colonistul evreu extremist cere interzicerea Crăciunului în Țara Sfântă și îi numește pe creștini vampiri ce trebuie alungați până nu beau sângele evreilor. A creat un climat în care se dezvoltă teologii otrăvitoare care justifică atacarea moscheilor și bisericilor. Creștinii sunt ținta intimidărilor, de-a lungul anilor bisericile au fost vandalizate și chiar incendiate. Locurile neevreiești ca moscheile, bisericile, cimitirele creștine și musulmane, proprietățile și pământurile palestiniene, atât din teritoriile ocupate cât și din Israel, toate sunt atacate în mod regulat, vandalizate și deteriorate de grupări evreiești de extremă-dreapta, fără ca organele de securitate israeliene să miște un deget împotriva lor.


                            Biserici vandalizate și incendiate de coloniștii extremiști


În februarie 2014, parlamentul israelian a aprobat o lege care diferențiază între arabii musulmani și creștini. Criticii acestei măsuri au susținut că este o încercare disperată a Israelului de a diviza și cuceri populația arabă a Palestinei. A fost prima dată când arabii creștini și musulmani au fost separați în două comunități distincte de o lege israeliană. Deși poate pe termen lung această măsură își va atinge scopul de a săpa o prăpastie între palestinienii musulmani și palestinienii creștini din Israel, nu va avea mare efect asupra creștinilor palestinieni din teritoriile ocupate și diaspora, care se privesc ca parte integrantă a poporului și luptei palestiniene. Așa cum sublinia fostul episcop anglican al Ierusalimului, Sfinția Sa Riah Abu El-Assal: „Arabii palestinieni creștini fac parte din națiunea arabă palestiniană. Avem aceeași istorie, aceeași cultură, aceleași obiceiuri și aceleași speranțe... [Adevărul este] că populația creștină continuă să scadă în cele mai sfinte orașe ale creștinătății din cauza ocupației israeliene, mulți dintre creștini alegând să plece.”


Sfinția Sa Attalah Hanna, arhiepiscopul grec-ortodox al Ierusalimului în vizită la Betleem


Leagănul creștinismului, Betleemul, a fost divizat de un zid ilegal al apartheidului. Ierusalimul, unde se află cele mai sfinte locuri creștine, nu a scăpat nici el de politica israeliană de separare, confiscare a pământului și izolare ce îi are în vizor pe toți palestinienii, inclusiv pe creștini. Autoritățile israeliene refuză să dea permise creștinilor palestinieni din Gaza cu vârste între 12 și 30 de ani pentru a-și vizita locurile sfinte. În această perioadă de „pace și bunăvoință” din preajma Crăciunului, poate că merită să le amintim creștinilor din întreaga lume ce face sprijinul lor pentru Israel coreligionarilor lor din Palestina, locul de naștere al creștinismului.


Niciun comentariu: