Problema Palestinei
este esența conflictului din Orientul Mijlociu și în cadrul acestei probleme au
fost explorate nenumărate perspective. Dar rolul creștinătății locale în
secolele 19, 20 și 21 este în general ignorat. Acest eseu este o încercare
introductivă, în câteva cuvinte, de a lumina – nu pietrele care au fost
martorele venirii lui Isus Hristos – ci pietrele vii: creștinii palestinieni
prinși în creuzetul unui mediu instabil din interiorul contextului mai larg al
naționalismului arab.
Influența creștină în tendințele naționaliste
Biserica creștină a
fost, la începuturile sale, una nedivizată. Procesul fragmentării a început cu
mult înainte de prima intrare musulmană în Ierusalim; în 638 d.Hr., un număr de
comunități s-au desprins de biserica centrală. Exista, totuși, un singur
patriarh al Ierusalimului și el a fost cel care a negociat cu învingătorii
musulmani în numele locuitorilor creștini ai zonei. În perioadele ulterioare
însă, istoria creștină a Ierusalimului avea să fie în primul rând una a statusului,
drepturilor, proprietății și poziționării oscilante între variatele comunități
creștine ale Țării Sfinte.
Undeva spre începutul
secolului al 16-lea, Biserica Ortodoxă a devenit mai influentă, în general,
decât Biserica Latină, în ciuda scurtelor perioade în care lucrurile au stat
invers. Anii din timpul controlului otoman au fost martorii infiltrării
politicilor internaționale în controversele sectare din jurul Ierusalimului și
al locurilor sfinte. Astfel, diferite țări (de exemplu Franța, Rusia, Anglia)
și-au susținut drepturile de a-i proteja pe locuitorii ce le împărtășeau
credințele.
Din motive
administrative, locuitorii non-musulmani ai Imperiului Otoman erau organizați
în comunități religioase autonome numite „milieturi”. Conducătorii lor erau
aleși de oamenii din milieturi dar alegerea trebuia să fie aprobată de sultanul
otoman. Milietul era autonom în privința problemelor spirituale și în anumite chestiuni
administrative și judiciare.
În consecință,
acest sistem al milieturilor i-a ajutat pe intervenționiștii străini care au
sosit în urma expansiunii vestice, a răspândirii imperialismului și a
exploatării resurselor și piețelor locale. Prezența diferitelor grupuri
creștine și axa lor sectorială a motivat intervențiile străine sub motto-ul și
pretextul protejării creștinătății.
Prin această interacțiune,
contactul societăților arabe cu vestul a reînsuflețit aspirațiile de eliberare
și scopul construirii unui naționalism bazat pe un destin și o civilizație
comună, realizări în domeniul justiției economice și sociale, în științele
moderne și aplicarea acestora și pe o reînviere a moștenirii arabe. Creștinii
au jucat un rol recunoscut în acest proces. Hisham Sharabi scrie că „mișcările
intelectuale creștine... [au fost ] rezultatul unui proces social și psihologic
specific experienței unor clase sociale creștine din Siria (inclusiv din Liban
și Palestina).”
Biserica Ma'lul, 1938. Ma'lul a fost unul dintre satele palestiniene alcătuite în principal din creștini, care au fost rase de pe suprafața pământului de forțele israeliene în 1948.
Într-o măsură mai
mare, această transformare a izvorât din schimbările din educația creștină a
secolului al 19-lea și dintr-un țel al unei schimbări sociale promovate de
mulți creștini la vremea respectivă. Cei care au exprimat cel mai bine acest
lucru erau cei mai afectați, adică „intelectualii” creștini. De exemplu, găsim
în cartea lui Najib Azouri din 1905, publicată în limba franceză, „Le Réveil de la Nation Arabe” (Trezirea națiunii
arabe), articularea existenței unei singure națiuni arabe care: „îi include în
mod egal pe creștini și musulmani și în care problemele religioase ce apar
între adepții diferitelor religii sunt de fapt probleme politice create în mod
artificial de puteri externe pentru interesele proprii și de aceea este
necesară întemeierea unei biserici creștine pur arabe – și anume o biserică
catolică arabă care să înlocuiască multele secte ce se roagă în limba arabă.”
Astfel poate fi spus că, încă de la început, conștiința naționalistă
arabă își datora eforturile gânditorilor creștini care cereau naționalizarea
istoriei islamice și au considerat unitatea socială baza conceptului de patrie
arabă. Unul dintre cei mai proeminenți naționaliști arabi a fost renumitul
scriitor Sati al-Husari, care a impresionat profund gândirea contemporană arabă
în deceniile ce au urmat după primul război mondial. Al-Husari susținea că, din
punct de vedere istoric, dezvoltarea națiunii arabe era strâns legată de
dezvoltarea islamului și a civilizației sale; totuși, nu credea că arabii erau
în adâncul sufletului o națiune islamică. „Ei rămân arabi chiar dacă nu rămân
musulmani”, scria acesta.
În era ce a început cu ultimele convulsii ale Războiului Crimeii și
debutul Primului Război Mondial, a existat o expansiune puternică a intereselor
creștine în Palestina. Până în 1880, existau peste o sută de școli răspândite
în țară, administrate de diverse societăți conectate la bisericile și țările
străine. Așa încât, misionarii au înflorit.
Perioada Mandatului
Înainte de cucerirea islamică a Palestinei, creștinii reprezentau
majoritatea covârșitoare a populației și dintre ei, cei mai mulți aparțineau Bisericii Grec-Ortodoxe până spre ultima parte a secolului al 19-lea. La începutul
perioadei Mandatului Britanic, populația creștină din Palestina era de numai
9,6% din totalul populației. La recensământul din 1931, se redusese și mai
mult, până la 8,8%. Numărul arabilor creștini comparați cu totalul populației,
chiar excluzându-i pe emigranții evrei, a continuat să scadă din cauza ratei
scăzute a natalității și a emigrării continue. Mai mulți creștini decât
musulmani au căutat să emigreze în căutarea oportunităților economice.
Mănăstire armenească, cca. 1920.
Acest val de emigrare creștină a început la sfârșitul secolului al
19-lea și la începutul secolului 20 și a afectat în special Ierusalimul,
Betleemul și Ramallah. Poziția comunităților creștine era definită de Mandatul
Britanic și de Ordinul Consiliului din 1922. Dar în acest context, tot nu
existau clauze juridice care să continue rețeaua de privilegii și imunități de care
beneficiau variate comunități sub conducerea otomană. Drepturile și privilegiile
legate de locurile sfinte, așa cum erau definite de statutul otoman, au fost
trasate în statu quo-ul din 1757 și reconfirmate în 1852. Totuși, în ceea ce
privea diferitele comunități creștine, controlul Palestinei de către britanici
era mai bun decât cel turcesc.
Dat fiind devotamentul britanic față de facilitarea stabilirii unui
cămin evreiesc în Palestina prin Declarația Balfour, arabii din Palestina
(creștini și musulmani) s-au opus proiectului Zionist, creând astfel un
antagonism răspândit printre arabii palestinieni creștini, care se considerau
parte din mișcarea naționalistă arabă. Așa încât, o trăsătură importantă a
anilor 1917-1920 a fost organizarea Societăților Creștin-Musulmane în
principalele orașe ale Palestinei, cu scopul de a exercita presiune asupra
Conferinței de Pace și a guvernului britanic pentru a abroga Declarația
Balfour. O astfel de societate era „Uniunea Musulmano-Creștină” (Al-Jamiya Al-Islamiya Al-Masihiya). Societățile Creștin-Musulmane, la fel ca naționaliștii arabi, cereau și
includerea unei Sirii unite. Aceste activități au accentuat naționalismul tot
mai puternic, plasându-l mai presus de legăturile religioase.
Pe măsură ce locuitorii Palestinei au început să-și dea seama care sunt
planurile Zioniste în legătură cu țara lor, arabii creștini s-au implicat în
lupta națională, în construirea unei rezistențe active, în formarea partidelor
și organizațiilor politice și în responsabilitățile de conducere, producerea de
manuscrise, contribuțiile la educarea și călăuzirea națională, promovarea
cauzei palestiniene și finanțarea mișcării naționale. La al Treilea Congres Palestinian
din decembrie 1920, Asociația Musulmano-Creștină (MCA) a devenit principalul
cadru organizațional pentru mișcarea națională arabă palestiniană.
MCA a intenționat din start să se stabilească drept organ reprezentativ
al populației arabe palestiniene și să construiască un instrument prin care să
implementeze o poziție publică asupra problemei viitorului țării. Numirea a doi
vice-președinți creștini, Ya'qub Farraj (un grec ortodox din Ierusalim) și
Tawfiq Abdallah (din Acra) – dimpreună cu președintele musulman al Consiliului
Executiv Arab, Muza Kazim al-Husayni, demonstrează rolul important jucat de
arabii creștini în anii Mandatului britanic.
Unii autori s-au referit la o anxietate a
creștinilor locali în legătură cu Zionismul și amenințarea însoțitoare a
intelectualității evreiești și a competiției economice. Creștinii locali erau,
în mare parte, negustori urbani, meșteșugari, proprietari de prăvălii și funcționari
publici. Ei se temeau că noii emigranți evrei le vor lua pozițiile sociale.
Această anxietate era accentuată de ostilitatea față de Zionism pe care o
observau la administrația militară britanică locală, ai cărei membri au încurajat
stabilirea MCA, stimulând astfel sentimentele anti-Zioniste ale conducerii
creștine. Desigur, și liderii comunității musulmane împărtășeau aceeași
poziție. Era crucial să fie capabili să reprezinte poziția anti-Zionistă ca una
unind întreaga populație arabă. Erau conștienți, cu siguranță, că o poziție
luată împotriva Zionismului de creștinii palestinieni avea să influențeze
opinia creștină din Marea Britanie și din întreg Vestul.
Statul în formare
Pentru a înțelege
mai bine rolul arabilor creștini din Palestina în această deșteptare națională
este important să examinăm instituțiile pe care le-au construit creștinii. În
anii 1890, creștinii din Palestina erau estimați ca reprezentând 13% din
întreaga populație a țării, dar prezența lor a avut un efect mult mai mare
asupra dezvoltării națiunii.
Călugări copți
Către mijlocul
secolului al 19-lea, diferite misiuni din țările europene, Rusia și Statele
Unite au început să dezvolte un tot mai mare interes pentru Țara Sfântă și
populația sa. Aceste misiuni au dus la crearea a ceea ce numește în limbaj
modern „infrastructura” educației, a sănătății și a altor servicii publice.
Efectele acestei „infrastructuri” s-au manifestat mai întâi prin realizările
educaționale ale populației creștine, creștinii palestinieni având un rol
principal în sectoarele specifice. O analiză a presei scrise din acea perioadă
arată că palestinienii creștini dominau afacerea. Încă din 1908, Georgie Habib
Hanania a înființat ziarul Al-Quds în
Ierusalim și Bandali Elias Mushahwar a tipărit Al-Insaf. Boulous Shehadeh a tipărit Mir'at at-Sharq în 1919 și Issa al-Issa și Youssef al-Issa au
întemeiat publicația Falastin în 1911
în Jaffa, iar Wahbeh Tamari a înființat Abu
Shadouf în 1912. Chiar și Betleem, atunci un oraș micuț, își avea propriul
ziar, Sawt el Sha'b (Vocea
poporului), tipărit de Yousef el 'Araj și Issa Bandak.
Instituțiile educaționale erau și ele o zonă similară de interes. În
1851, Arhiepiscopul Gobat al Bisericii Anglicane a întemeiat o școală în numele
său, școală ce a devenit cunoscută drept Școala Arhiepiscopului, iar Patriarhatul
Grec Ortodox a fondat Școala Musalba în 1855 care are acum filiale în Israel și
în teritoriile ocupate. În 1879, Ordinul Catolic al Sfântului Ioan Baptist de
la Salle și-a stabilit școala în inima Orașului Vechi al Ierusalimului, College
des Frères, care s-a extins în Betleem și Jaffa. Ca și alte instituții educaționale,
Colegiul era deschis tuturor studenților, musulmani, evrei și creștini
deopotrivă. Această investiție în educație a Fraților a culminat în 1973 cu
fondarea Universității Betleem la dorința expresă a Sfântului Scaun.
Universitatea Birzeit a început cu viziunea deschizătoare de drumuri a
familiei Nasser, o familie palestiniană anglicană din satul Birzeit. În 1924,
răposatul Moussa Nasser a deschis prima școală din orașul său; cincizeci de ani
mai târziu, Universitatea Birzeit este o instituție de prim rang a educației
superioare palestiniene.
Patriarhul grec-ortodox al Ierusalimului, 1940
De-a lungul Palestinei, există zeci de spitale, clinici și instituții specializate
administrate de creștinii palestinieni locali și de biserici, care au îngrijit
de-a lungul anilor mii și mii de pacienți palestinieni, mai ales pe cei cu
nevoi speciale. Asociațiile și societățile literare întemeiate de creștinii palestinieni
au ajutat bolnavii, săracii și ologii. O asemenea asociație este Young Men's Christian
Association (YMCA), care și-a început activitatea în 1877 ca ramură locală a
YMCA Londra. Tot cam pe atunci, tineretul grec ortodox și-a întemeiat
societatea și clubul. Și femeile erau active în asociații similare, mai ales în
primele două decenii ale secolului 20. Aceste asociații, mai ales societățile
creștine, au devenit un instrument politic pentru a mobiliza publicul dindărătul
conducerii palestiniene.
Remarcabile erau și activitățile societății Jami'at al-Adab al-Zahirah
(Societatea Artelor Frumoase) care era specializată în promovarea limbii arabe,
literaturii și artei arabe. Întemeiată în 1898 de un grup de locuitori ai
Ierusalimului, forța sa mobilizatoare era constituită din tineri creștini: Daoud
Sidawi, Farraj Farrajallah, Eftim Mushabak, Shibli al-Jamal, Nakhleh Tarazi,
Khalil Sakakini și Jamil Khalidi. Mulți vizitatori ai Palestinei din țările
vecine, poeți și personaje ale lumii literare, au lăudat activitățile societății.
Griji noi, devotament continuu
Dat fiind rolul lor anterior în construirea infrastructurii
palestiniene, creștinii palestinieni au continuat să contribuie și mai mult la
comunitatea națională. Rolul lor este legat de un nivel relativ înalt al
educației și de o tendință către profesiile liberale și locurile de muncă în
domeniile „gulerelor albe”.
Pe întreg mapamondul, creștinii palestinieni reprezintă în momentul prezent
400.000 sau 6,7% din totalul populației palestiniene de 6 milioane. 51.000
dintre acești creștini palestinieni trăiesc în Cisiordania și în Fâșia Gaza și
încă 114.000 trăiesc în Israel. Această populație creștină nativă însumează 165.000
sau 41,3% din creștinii palestinieni de peste tot. Dar din întreaga populație a
Cisiordaniei și Gazei, astăzi, creștinii reprezintă numai 2,9% și numărul lor
este în scădere constantă.
Creștini palestinieni
În 1948, odată cu crearea statului Israel, peste 714.000 de palestinieni
au devenit refugiați. 7% sau 50.000 dintre acești refugiați erau creștini. Ca
și ceilalți refugiați musulmani, creștinii palestinieni au trăit presiunea
ocupației, a deposedării și strămutării. La fel și cei care au rămas în
teritoriile ocupate și între granițele a ceea ce mai nou se numea Israel. Noul
stat format urmărea să șteargă caracterul palestinian al țării și să o
transforme într-un stat pur evreiesc. În 1948, milițiile Zioniste au atacat
numeroase biserici, mănăstiri, seminarii teologice, aziluri ale bisericilor,
care fie au fost distruse complet, fie au fost alungați proprietarii și
custozii creștini. Unul dintre cele mai teribile atacuri asupra țintelor
creștine s-a întâmplat pe 17 mai 1948, când patriarhatul armenesc ortodox a
fost bombardat cu 100 de runde de proiectile, lansate de forțele Zioniste din
mănăstirea Fraților Benedictini de pe muntele Sion, deja ocupată. Bombardamentele
au distrus și mănăstirea Sf. Jacob și mănăstirea Arhanghelului și bisericile atașate,
cele două școli elementare și seminariile, bibliotecile și au rănit 120 de
oameni. Aceste adevăruri istorice incomode sunt camuflate complet pentru a
cimenta relațiile cu creștinii din Vest.
În anii 50 și 60, grupurile creștine s-au numărat printre facțiunile
care au format Organizația de Eliberare a Palestinei (PLO). Unii dintre cei mai
proeminenți activiști palestinieni erau creștini. George Habash, de exemplu, era
un medic grec-ortodox din Al-Lod; el a înființat Mișcarea Naționaliștilor Arabi
și a mers mai departe fondând Frontul Democratic pentru Eliberarea Palestinei. Printre
alți creștini palestinieni renumiți în Vest se numără Edward Said, teoretician al
literaturii, critic literar și activist politic și Hanan Ashrawi, unul dintre
cei mai apți purtători de cuvânt ai Autorității Palestiniene.
Această legătură dintre
Palestina și creștinism veche de milenii a fost pusă în pericol în mai multe
moduri. În primul rând, politica Israelului a cultivat un climat care a creat
separare și segregare între comunități. A creat un climat în care colonistul
evreu are pretenții exclusive asupra locurilor străvechi. A creat un climat în
care colonistul evreu extremist cere interzicerea Crăciunului în Țara Sfântă și
îi numește pe creștini vampiri ce trebuie alungați până nu beau sângele
evreilor. A creat un climat în care se dezvoltă teologii otrăvitoare care
justifică atacarea moscheilor și bisericilor. Creștinii sunt ținta intimidărilor,
de-a lungul anilor bisericile au fost vandalizate și chiar incendiate. Locurile
neevreiești ca moscheile, bisericile, cimitirele creștine și musulmane,
proprietățile și pământurile palestiniene, atât din teritoriile ocupate cât și
din Israel, toate sunt atacate în mod regulat, vandalizate și deteriorate de
grupări evreiești de extremă-dreapta, fără ca organele de securitate israeliene
să miște un deget împotriva lor.
Biserici vandalizate și incendiate de coloniștii extremiști
În februarie 2014,
parlamentul israelian a aprobat o lege care diferențiază între arabii musulmani
și creștini. Criticii acestei măsuri au susținut că este o încercare disperată a
Israelului de a diviza și cuceri populația arabă a Palestinei. A fost prima
dată când arabii creștini și musulmani au fost separați în două comunități
distincte de o lege israeliană. Deși poate pe termen lung această măsură își va
atinge scopul de a săpa o prăpastie între palestinienii musulmani și
palestinienii creștini din Israel, nu va avea mare efect asupra creștinilor
palestinieni din teritoriile ocupate și diaspora, care se privesc ca parte
integrantă a poporului și luptei palestiniene. Așa cum sublinia fostul episcop anglican
al Ierusalimului, Sfinția Sa Riah Abu El-Assal: „Arabii palestinieni creștini
fac parte din națiunea arabă palestiniană. Avem aceeași istorie, aceeași
cultură, aceleași obiceiuri și aceleași speranțe... [Adevărul este] că populația
creștină continuă să scadă în cele mai sfinte orașe ale creștinătății din cauza
ocupației israeliene, mulți dintre creștini alegând să plece.”
Sfinția Sa Attalah Hanna, arhiepiscopul grec-ortodox al Ierusalimului în vizită la Betleem
Leagănul creștinismului,
Betleemul, a fost divizat de un zid ilegal al apartheidului. Ierusalimul,
unde se află cele mai sfinte locuri creștine, nu a scăpat nici el de politica
israeliană de separare, confiscare a pământului și izolare ce îi are în vizor
pe toți palestinienii, inclusiv pe creștini. Autoritățile israeliene refuză să
dea permise creștinilor palestinieni din Gaza cu vârste între 12 și 30 de ani
pentru a-și vizita locurile sfinte. În această perioadă de „pace și bunăvoință”
din preajma Crăciunului, poate că merită să le amintim creștinilor din întreaga
lume ce face sprijinul lor pentru Israel coreligionarilor lor din Palestina,
locul de naștere al creștinismului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu