duminică, mai 15, 2016

SOCIETATEA PALESTINIANĂ ȘI ECONOMIA: NEGAREA CONTINUĂ A POSIBILITĂȚII

de Sara Roy

Articolul de față analizează schimbările economice, politice și sociale apărute în Cisiordania și Fâșia Gaza după începerea Procesului Oslo din 1933. Materialul argumentează că Acordurile de la Oslo au facilitat controlul Israelului asupra teritoriilor palestiniene ocupate cu sprijinul Autorității Palestiniene, rezultând prejudicii care au dus la acumularea unor deznădejdi și furii colective care într-un final au explodat în ceea ce avea să fie Intifada al-Aqsa.

În seara de 15 noiembrie 1988, în punctul culminant al primei Intifade palestiniene, Yasser Arafat a declarat Stat Palestinian în Cisiordania și Fâșia Gaza, la cea de-a nouăsprezecea sesiune a Consiliului Național Palestinian în Alger. Cu această declarație poporul palestinian recunoștea formal Statul Israel și, mai important, poporul palestinian renunța la revendicările de 78% din Palestina. Pentru palestinieni, acest uriaș și dureros compromis însemna decuplarea trecutului de prezent, renunțarea la un vechi vis pentru unul nou și nesigur. Cu toate acestea, în taberele de refugiați și orașelele din Fâșia Gaza, oamenii se manifestau cu mare bucurie. Fiecare suflet din Gaza părea a fi lipit de un radio sau televizor.

Mă aflam în Gaza la vremea respectivă, unde am locuit, cu ceva întreruperi, pe parcursul primei Intifade. Când a fost făcută declarația, prietenii mei au sărit în sus, țipând de bucurie. Oamenii plângeau, dar nu pentru cele la care renunțaseră, ci pentru ceea sperau să obțină. Copiii dansau, băteau din palme și cereau ciocolată. Adăpostul cu două încăperi al prietenilor unde stăteam era prea mic pentru a cuprinde oamenii și emoțiile lor. În ciuda pericolelor aventurării afară în timpul interdicției nocturne, atunci când riscai o pedeapsă până și pentru deschiderea unui geam, toată lumea a țâșnit afară, plonjând în întunericul dens al taberei. Oamenii se felicitau și se îmbrățișau. Unii începuseră să cânte. Spre uimirea mea, nici armata israeliană nu a făcut nimic pentru a le opri sărbătoarea. Soldații se uitau, nevenindu-le să creadă.


 Cu toate că, în curând, optimismul avea să facă loc unei perioade teribile de tensiuni interioare și exterioare, pentru moment, bucuria și speranța reînviaseră odată cu semnarea Acordurilor de la Oslo. Mă aflam în orașul Gaza când armata israeliană și-a dislocat trupele din zonele urbane ale Fâșiei, în mai 1994. Libertatea de a umbla pe străzi fără teamă și fără a fi agresați, pur și simplu i-a extaziat pe palestinieni. În acea noapte, principala stradă comercială a orașului Gaza trepida sub freamătul miilor de oameni, mulți dintre ei îmbrăcați cu ce aveau mai frumos. Din nou, ca în 1988, unii cântau și dansau. Magazinele erau deschise, mâncarea era la liber și copiii au putut mânca oricâtă ciocolată au dorit. Orașul devenise un vârtej de lumină și culoare.

Imaginile sunt diferite acum. Șapte ani după inițierea Procesului Oslo, palestinienii s-au trezit înghițiți de o altă revoltă. În timpul primei Intifada, din 1987 până în 1993, 18.000 de palestinieni au fost răniți. În primele cinci luni ale revoltei actuale, totalul era mai mare de 11.000. În timpul vizitei mele în Gaza și Cisiordania în ianuarie 2001, am văzut sute de hectare de pământ agricol fertil devastate de buldozerele armatei israeliene - livezi și câmpuri rase de pe suprafața pământului, sisteme de irigare distruse, arbori jupuiți, unii dintre ei vechi de sute de ani. Am văzut blocuri unde odată erau apartamente, carbonizate și pustiite, locatarii lor ajungând în stradă, atacați de tancurile israeliene și elicopterele Apache. Am vizitat căminuri ai căror pereți erau ciuruiți de găurile gloanțelor. La fel tavanele și mobilierul.  Copiii nu mai cereau ciocolată, ci mâncare și îți arătau colecțiile de gloanțe în timp ce mamele lor scoteau sacoșe întregi de șrapnel cules din interiorul și din jurul caselor. Într-una din tabere, un bătrân a izbucnit în lacrimi, chinuindu-se să respire, sufocat de furia pe care o resimțea povestind despre atacul asupra familiei sale. Soția sa m-a dus în dormitorul lor, pereții exteriori ai acestuia se aflau în fața unui amplasament israelian și a unui avanpost din apropiere. „Singurul motiv pentru care mai suntem în viață e acela că dormeam pe jos când au început să tragă.” Dormitorul avea treisprezece găuri de gloanțe și dulapul încă două.

În timpul celor șapte ani care separă cele două seturi de imagini, speranțele de la Oslo se transformaseră într-o amărăciune fără de alinare, nu doar la nivel economic, ci și la nivel de societate, unde nădejdile paralizate și posibilitățile batjocorite au dus la durere și furie și, indiscutabil, la haos. Intifada al-Aqsa care a erupt la sfârșitul lui septembrie 2000, e rezultatul eșecului de la Oslo: cei șapte ani de „proces de pace” sunt cei ce au creat contextul revoltei.

PERIOADA OSLO(1993-2000): DIZOLVAREA VIEȚII POLITICE

Sistemul hegemonic impus de Israel în timpul celor douăzeci și șase de ani de ocupație, nu a dispărut odată cu implementarea procesului de pace, ci a fost menținut, cu anumite modificări, în asentimentul noii Autorități Palestiniene(PA)stabilite în urma Acordurilor de la Oslo. Guvernul israelian a rămas în continuare arbitrul decisiv al vieții Palestinei, deși hotărârile sale erau mediate de PA. În locul unei întoarceri la un proces politic sau consens, apariția unui stat autoritarist și, de facto, un sistem monopartid ostil ideii de opoziție, a marcat sfârșitul oricărei dialectici politice viabile la nivel public. Depolitizarea societății se reflecta în continua privare de autoritate a Consiliului Legislativ Palestinian și în controlul oficial al mass-mediei. Viața politică a palestinienilor în această perioadă nu mai era caracterizată de ideologii concurente luptându-se pentru dominare, ci de lipsa oricărei ideologii politice.

Declinul Ideologiei

Odată cu Oslo, interesele conducerii palestiniene s-au concentrat pe securizarea controlului politic cu prețul libertății naționale. Această negare a cauzei palestiniene, care se lovea de o societate civilă deja zbuciumată, și-a găsit expresie în multe feluri, dar mai ales în militarizarea crescândă a societății, oglindită de prezența copleșitoare a poliției, agențiilor secrete de informații și a trupelor speciale. Aproape jumătate dintre angajații PA dețineau funcții legate de apărare și securitate, un model conceput nu doar pentru a impune controlul și a crea dependență, ci și pentru a neutraliza potențialii adversari. Poate cel mai îngrijorător aspect al acestei tendințe era absorbția regulată a tinerilor de către structurile de securitate ale PA. Rezultatul acestor schimbări a fost o diminuare șocantă și fără precedent a ideologiei naționale în perioada Oslo - transformarea activismului politic, atât de esențial felului în care trăiau și se organizau palestinienii de decenii întregi, în resemnare publică. Această „migrație” internă era însoțită de alte modificări la fel de alarmante, cum ar fi deplasarea accentului de pe comunitate și importanța binelui colectiv, pe sine și pe supraviețuirea individuală. În mod ironic, pe măsură ce „procesul de pace” progresa, se adâncea sentimentul că visul național murise.

Alte manifestări ale noii situații erau lipsirea de putere a instituțiilor în mod deliberat, concentrarea puterii în mâinile lui Arafat și proliferarea fenomenului de politizare a angajărilor. Loialitatea față de Arafat în detrimentul aptitudinilor tehnocratice, a devenit rapid prima cale de acces la putere și statut. Mai mult decât atât, Organizațiile Nonguvernamentale Palestiniene(ONG-urile), temelia istorică a dezvoltării locale, au rămas sub presiune constantă și adesea ostilă din partea PA. Prin urmare, pluralismul a cedat rapid locul autoritarismului, birocrației și economiei dirijate. În contextul creat de Oslo și modelat de PA, naționalismul nu se mai măsura prin susținerea autodeterminării palestiniene și a drepturilor politice, ci prin suportul expansiunii aparatului de securitate și a unei structuri de patronaj cu foarte puțină legitimitate politică. În acest fel, activitatea politică lipsită de scop și idealuri, intenționa să restaureze ordinea dar să nege libertatea.

Sub stăpânire israeliană directă, toată lumea din comunitatea palestiniană a suferit din cauza excluziunii. Sub sistemul de securitate și structura de patronaj creată de Arafat, noile clase economice și de elită beneficiau de privilegii și drepturi negate restului, în mod vizibil. Exclușii erau în mare parte cei săraci, care, în mod evident, nu aveau acces mai ușor la resursele sistemului ca înainte de Oslo. În același timp, tensiunile care apăreau între palestinienii locali și cei care veneau din afară(„tunisienii”) au devenit principalul și cel mai puternic factor de scindare socială. Nu exista niciun fel de egalitate în fața legii și, poate chiar mai grav, nici măcar simularea acesteia.

Regimul palestinian a devenit identificabil cu tirania și coerciția - „hamiha haramiha”(protectorul său este hoțul său.)
S-a scris mult despre disprețul PA față de drepturile omului și litera legii- arestări arbitrare, închisoare fără proces, tortură, execuții, cenzura presei, reprimarea activității sindicatelor și a formelor de opoziție, îngrădirea corpului legislativ și așa mai departe. Părea că cei de la conducere nu se temeau doar de o sursă alternativă de putere, ci și de o sursă de gândire alternativă. Curând, comportamentul PA a început să fie privit nu doar ca o formă de trădare ci și de complicitate cu ocupația israeliană și politicile sale de separare și izolare.

Odată cu inițierea așa-zisului proces de pace, palestinienii speraseră la stabilirea statului propriu care să fie nu doar suveran, dar și democratic. Revelația că acest lucru nu se va întâmpla a dus mai întâi la șoc și confuzie, iar apoi la resemnare și alienare. Pe măsură ce trecea timpul, oamenii erau mai concentrați asupra retragerii guvernului din exercițiul democratic și asupra imposibilității reformei politice, decât asupra nevoii unui stat național. Palestinienii credeau că va fi un stat, dar mulți au început să se teamă de ce fel de stat va fi.

Reapariția Tribalismului

Tendința către militarizare și slăbirea instituțiilor duce la un colaps al relațiilor sociale și al valorilor care le definesc. Acest colaps este legat direct de două dinamici impuse de PA  de-a lungul perioadei Oslo: nepăsarea față de moravurile și valorile societății palestiniene și introducerea unor coduri de comportament lipsite de etică guvernând funcționarea societății. În special în mai conservativa Fâșie Gaza, comportamentul adoptat de PA și reprezentanții săi oficiali a fost considerat extrem de ofensator. PA începea să fie tot mai învinuită pentru schimbările perverse și corupte în cadrul normelor și valorilor care ajunseseră să caracterizeze societatea palestiniană.

În timpul Intifadei, felurile în care oamenii trebuiau să se comporte acum, ar fi fost haram. S-a luptat mult împotriva acestui lucru. Intifada nu era doar o luptă politică împotriva ocupației, era și o luptă morală pentru crearea unei societăți mai bune. Dar acum, oamenii nu aveau de ales. Ce ar trebui să facă? Dacă nu dau mită nu primesc telefon sau asigurare de sănătate sau un loc de muncă. Cei care încearcă să fie „buni” sunt pierduți. Oamenii văd cum PA escrochează și stoarce bani și se îmbogățește. De ce ar trebui ca săracul dintr-o tabără de refugiați cu multe guri de hrănit, să fie mai bun? Care e rostul în a încerca să faci ce e corect, când singura răsplată pentru asta e și mai multă suferință? Implicațiile pe termen-lung sunt, cu siguranță, înfricoșătoare, dar cine are timp să se îngrijoreze pentru așa ceva atunci când copilul îi plânge de foame?

Revelația absenței alternativei a dus la înstrăinarea față de noul sistem și la retragerea din cadrul mai larg al societății. Acest lucru include cele mai elementare niveluri, slăbirea nucleului familial și a structurilor de rudenie s-a reflectat în creșterea violenței domestice, a consumului de droguri și a abuzurilor sexuale. O altă consecință a fost apariția unei generații de copii traumatizați, slab educați și antisociali, fără respect pentru autoritate și lege și cu puțină experiență de înfrânare și autodisciplină.

În același timp, se restrângea afilierea cu instituții sociale(nonguvernamentale) mai extinse, în favoarea formelor de organizare mai specifice, mai tribale, în cadrul cărora era mai probabil ca cei lipsiți de drepturi să găsească siguranță, identitate și un sentiment de apartenență. În Fâșia Gaza, de exemplu, violența clanurilor, un fenomen care la nivel de comunitate mai mare stagna de mai bine de douăzeci de ani, s-a răspândit atât de mult, încât pentru a-i face față s-a întemeiat o unitate specială în cadrul serviciilor palestiniene de securitate. Potrivit dr-lui Eyad El Sarraj, acest comportament este stimulat de bazarea PA pe clanurile politice pentru a conduce: pentru ca cineva să obțină o slujbă în cadrul guvernului, trebuia să facă parte dintr-un clan puternic sau din Fatah, partidul de guvernare.

 Mai mult decât atât, într-un mediu în care forțele de securitate sunt deasupra legii, până la a ignora hotărâri ale Înaltei Curți de Justiție, oamenii nu prea au altă opțiune în afară de a se bizui pe familie pentru protecție și supraviețuire. Un fenomen similar exista în Cisiordania, unde, dată fiind natura disfuncțională a sistemului de justiție, oameni cu putere economică sau de stradă au început să-și alcătuiască propriile miliții. Acestea erau folosite pentru a solicita „dreptatea”, în orice chip ar fi fost definită ea, pentru a impune pedepse pentru ofensele reale sau închipuite și pentru a oferi protecție. Aceste miliții nu se bazau pe afiliere politică sau religioasă, ci, în mod tipic, pe relațiile de prietenie sau rudenie cu șefii acestora. Mai bine zis, erau gaști, iar capii lor se răspândeau pe întreg spectrul claselor socioeconomice. În anumite circumstanțe aceste grupuri erau chiar eficiente, oferind mecanisme de atracție și protecție indisponibile în mod oficial.

Este o ironie dureroasă în faptul că recurgerea la sisteme tradiționale, neoficiale de impunere a legii, justiției și responsabilității, a reapărut odată cu alcătuirea PA și implementarea procesului de pace. Această dinamică ce reflectă pulverizarea relațiilor sociale, sugerează că noțiunea de identitate colectivă mai largă a început să pălească și odată cu ea, acea bază mutuală a edificiului coaliției care se extinde dincolo de nivel personal. Acest tip de regres social, încurajat în mod activ de către PA, nu poate fi inversat cu ușurință. Pentru a ne face o idee cu privire la prețurile sociale, e suficient să ne uităm la Liban.

DECLIN ECONOMIC SUB OSLO

Perioada dintre începutul procesului de pace și finalul acestuia a fost una de declin economic accentuat pentru majoritatea palestinienilor din Cisiordania și Fâșia Gaza. Fără îndoială, în niciun alt moment de la începutul ocupației israeliene în 1967, economia Palestinei nu a fost atât de șubredă și oamenii atât de vulnerabili ca în timpul celor șapte ani sub auspiciul Oslo, o tragică ironie luând în considerare speranțele enorme care au însoțit primele zile ale procesului.

Realitatea economică a perioadei Oslo era definită de două aspecte fundamentale: continuarea structurilor preexistente de dependență și subdezvoltare și introducerea de noi structuri, extrem de închise, care au diluat și mai mult baza economică deja diminuată. Doi actori au trasat condițiile economice ale perioadei Oslo: Israelul, actorul principal,și PA.

Politicile Israelului De Negare Continuă

Pe parcursul intervalului Oslo, fundamentele economice ale ocupației au rămas neschimbate. Israelul deținea puterea absolută asupra economiei Palestinei prin controlul factorilor săi cheie de producție - pământ, apă, muncă și capital - și prin control extern(și în Cisiordania, intern)al granițelor. Mai mult, Israelul a continuat, aproape nestingherit, să se angajeze în practici de și mai mare deposedare a palestinienilor de pământurile, casele și mijloacele lor de trai. De la semnarea Acordurilor de la Oslo până la debutul Intifadei al-Aqsa, guvernul israelian a confiscat zeci de mii de hectare de teren arab - mare parte din el fiind teren agricol - pentru expansiunea coloniilor israeliene și construcția de drumuri.
În mod similar, numărul coloniștilor israelieni aproape că s-a dublat din 1993 până în 2000, și peste 400 de kilometri de drumuri de ocolire s-au construit pe terenuri expropriate, înconjurându-le și fragmentându-le. Palestinienii nu au avut mare lucru de protestat față de acțiunile Israelului, care după Oslo au fost definite mai degrabă ca preț pentru pace decât cauză de conflict. În cadrul acestei construcții, în ochii Israelului legitimitatea deriva din dorința palestinienilor de a respecta termenii Acordului, termeni care erau în mare măsură israelieni.

Unul dintre cei mai nocivi termeni era ermetizarea, trăsătura definitorie a economiei palestiniene în timpul perioadei Oslo. Prima dată Israelul a impus blocajul ca masură pe termen lung în martie 1993, cu șase luni înainte ca primul Acord Oslo să fie semnat. De atunci, nici măcar o dată nu a fost anulată blocada, cu toate că gradele ei au variat. Blocajul a izolat Fâșia Gaza și, într-o măsură ceva mai mică Cisiordania, de Israel, de alte piețe externe și între ele însele. Impactul asupra economiei Palestinei, mai ales asupra muncii și comerțului, a fost devastator.

Blocajul are trei forme: general, total și intern. Blocajul general se referă la restricțiile generale asupra circulației locurilor de muncă, a mărfurilor și factorilor de producție între Cisiordania și Gaza și între aceste teritorii și Israel și de obicei este însoțit de întârzieri prelungite și controale la punctele de trecere. Blocajul total, interzicerea completă a oricărui fel de mișcare, e impus de obicei în anticiparea sau după un atac extremist palestinian în interiorul Israelului. Blocajul intern, care restricționează circulatia între localitățile palestiniene din Cisiordania, a fost facilitat de cel de-al doilea Acord Oslo, în 1995, ceea ce a transformat Cisiordania într-o serie de cantoane separate unul de altul prin zone aflate sub control israelian. Potrivit Amnesty International, până în decembrie 1999, Acordurile de la Oslo au creat 227 de zone separate în interiorul Cisordaniei, sub controlul total sau parțial al PA. Majoritatea copleșitoare a acestor zone - 199 mai exact - sunt mai mici de 2km/2 ca suprafață. Și cel mai important, Israelul controla teritoriile dintre aceste enclave, transformându-le efectiv in niște bantustane.

Într-o inversare dramatică a tendințelor istorice, blocajul a eliminat aproape complet circulația oamenilor și a mărfurilor între Cisiordania și Gaza, efectiv izolând între ele aceste teritorii. Mai mult decât atât, restricționând sever accesul palestinienilor în Ierusalim, blocajul a separat regiunile nordice și sudice ale Cisiordaniei, ale căror drumuri de legatură cheie trec prin Ierusalim. În ultimii ani, mai puțin de 4% din totalul palestinienilor care locuiesc în Cisiordania și Gaza au primit permisiunea de a intra în Ierusalim. Din moment ce Ierusalimul de Est a fost dintotdeauna nucleul comercial al Cisiordaniei, blocajul a devastat și economia arabă a orașului.

Reducerea extremă a activității economice între teritorii (Gaza mai ales) și Israel a fost devastatoare și în privința locurilor de muncă. Nivelul de șomaj(cu puține opțiuni compensatoare în alte părți) a atins pragul cel mai ridicat în timpul blocajului total, dar a fluctuat dramatic în funcție de gradul blocadei și alte măsuri ale Israelului. Situația comercială (în care importul depășea considerabil exportul) și producția au fost și ele lovite puternic iar producția domestică s-a reorientat către activități mai tradiționale. În comerț, ca și în piața muncii, politica Israelului rămânea factorul determinant. În timp ce blocada introducea noi modele comerciale, cum ar fi închiderea piețelor de desfacere a mărfurilor din Fâșia Gaza și Cisiordania și teritoriile între ele precum și diminuarea pieței israeliene ca depozit pentru exporturile Palestinei, s-au păstrat și vechile modele, ca de exemplu structura comercială cu sens unic în favoarea Israelului și controlul Israelului asupra accesului Palestinei la piețele internaționale.

Ca o consecință a tuturor acestor tendințe, gradul de sărăcie a palestinienilor a început să crească. 21% din populația totală a Palestinei(și 25% din copii)trăiau sub linia de sărăcie (definită ca o familie cu doi adulți și patru copii cu un consum anual de sub $2.10 pe zi) în 2000. Majoritatea săracilor trăiau în Gaza, acolo unde constituiau aproape o treime din totalul populației.

Răspunsul familiei palestiniene la catastrofa economică se răsfrângea pe diverse căi. Una era creșterea ratei de muncă în rândul copiiilor, în special printre cei cu vârsta între 12-16 ani. În 1999, Biroul Central de Statistici a descoperit ca 74% dintre copiii sub 18 ani care munceau nu mergeau la școală și că 73% dintre ei munceau mai mult de 35 de ore pe săptămână. Dat fiind faptul că minorii reprezintă mai mult de 53% din populație, implicațiile sociale pe termen lung ale creșterii populației needucate sunt cutremurătoare.

Un alt răspuns domestic la accentuarea presiunii economice în timpul anilor Oslo a fost cheltuirea celei mai mari parți din venit pe mâncare și mai puțin pe educație și sănătate. Familiile își făceau datorii tot mai mari, golindu-și rezervele și vânzând bunuri personale precum bijuteriile și aparatele electrocasnice pentru a face față nivelului de consum. Pauperizarea accelerată a palestinienilor se resimțea și în proliferarea cerșetorilor(majoritatea femei și copii) și a copiiilor ce se ocupau cu traficul de droguri, inclusiv cei de cinci sau șase ani - un fenomen rar, până acum. În Gaza, femeile și copiii se deplasau adesea în grupuri mari, cerșind bani sau mâncare pe la instituții și casele oamenilor.

Politicile PA Și Distorsionarea Schimbului Economic

Politicile Israelului au fost principalul factor al deteriorării mediului economic pe durata perioadei Oslo, dar și PA a deținut un rol nociv. În ciuda câtorva realizări în fondarea unui sistem bancar și de taxe funcționabil și a unor succese cu dezvoltarea infrastructurii, PA a eșuat în a crea o plajă mai stabilă de posibilități oferind poporului un acces mai mare la economie și protecție împotriva abuzurilor. În loc să facă acest lucru, PA a devenit abuzivă ea însăși, adoptând un sistem de management economic favoritist și corupt. Lipsa transparenței, a responsabilitații și asistenței - escaladând până la o formă de ilegalitate - a speriat potențialii investitori și a subminat dezvoltarea sectorului privat, care este crucial pentru progresul pe termen lung și reforma economică.

Prezența în economia de piață a mâinii grele a PA - resimțită cel mai puternic prin dominanța monopolurilor de stat controlate exclusiv de indivizi sus-puși în birocrația PA, lucrând în colaborare cu furnizorii israelieni - a avut de asemenea un efect de înăbușire a economiei. La un moment dat, cel puțin treisprezece (și, potrivit Departamentului de Stat al SUA, un maximum de douăzeci și cinci) monopoluri asupra importului de mărfuri ca făina, zahărul, uleiul, carnea congelată, țigările, vitele, cimentul, agregatul, oțelul, lemnul, tutunul și petrolul operau în Fâșia Gaza. Potrivit cifrelor Departamentului de Stat al SUA, PA a câștigat sute de milioane de dolari pe an din aceste monopoluri. Acest profit reprezenta efectiv un transfer de venit de la grupurile mai sărace la o nouă clasă politică posedând o considerabilă influență economică. PA a folosit aceste profituri pentru a subvenționa birocrația și, după opinia generală, în folos propriu. Deși s-ar părea că anumite monopoluri au fost dizolvate în anii 1998-99, PA a continuat să garanteze asemenea drepturi, răsplătind monopolurile pe termen lung asupra diverselor utilități pe parcursul anului 2000.

Noua elită palestiniană este un fenomen Oslo. Arafat și asociații săi apropiați decideau cine poate investi în Palestina, în ce condiții și în ce sectoare. Exercitau un control strâns asupra investițiilor străine și asupra surselor de creditare și controlau zone protejate ale economiei, precum energia și construcțiile, în alianță cu interese specifice ale sectorului privat(care erau astfel satisfăcute) și cu actori externi, în deosebi foști oficiali militari sau de securitate israelieni care lucraseră în prealabil în Fâșia Gaza și Cisiordania. Nu este deloc neverosimil ca unul dintre motivele pentru care PA nu a făcut vreodată o problemă politică sau internațională din tactica de blocaj a Israelului(în ciuda multor declarații publice care o criticau) să fie acela că îi servea anumitor interese personale. Sub blocadă, de exemplu, salariile muncitorilor palestinieni izolați în Fâșia Gaza și Cisiordania, rămâneau mici, permițând PA să angajeze ieftin și să-și mențină sistemul de patronaj și dependență.

E aproape redundant să menționăm că impactul combinat al politicilor PA și ale Israelului a fost vătămător pentru economia Palestinei. Răul făcut nu a afectat doar esența schimbului economic, dar și legile acestuia. Aceste legi, dictate fie la Tel Aviv, fie în Gaza, arată foarte clar că principiile ce ghidau managementul activității economice nu au fost proiectate cu scopul de a încuraja capacitățile productive, ci de a le contracara. Existau puține mecanisme viabile de redistribuire și multe dintre cele care existau erau imposibil de apărat din punct de vedere etic. Infractorii nu erau pedepsiți ci recompensați și proveneau din rândul celor mai înalte niveluri ale guvernului, israelian sau palestinian.
Într-un mediu atât de pervertit, activitatea economică devenea tot mai supusă nevoilor de moment, în loc să fie modelată în scopul oportunităților viitorului.

Pe întreaga perioadă a Acordurilor de la Oslo, Israelul și-a menținut controlul deplin asupra vieții Palestinei, PA înlesnind acest proces prin impunerea propriului regim opresiv ca preț aprobat în schimbul supraviețuirii sale. Societatea palestiniană a ajuns să fie caracterizată, cel puțin parțial, de structuri sociale dezorganizate, acestea incluzând guvernul, justiția și economia de piață. Treptat, starea organizării sociale nu mai era definită de reguli neutre ci de reglementări negative, concepute fără compasiune și consimtământ. Toate acestea petrecându-se în cadrul unei economii degradate și a sărăciei tot mai acute. Palestinienii nu dețineau multe mijloace pentru a se apăra în fața acestor schimbări în afară de refugierea în trib sau religie sau în sinele propriu, rezultând ceea ce Fawaz Turki numea „o ființă socială scindată”.

INTIFADA AL-AQSA: NOI DINAMICI 

Nu avem de gând să ne stingem în liniște. Nu avem de gând să-i permitem Israelului să-și continue impunerea violenței și dictatului fără a întâmpina rezistență sau fără a suferi consecințe. Dacă aleg să folosească forța letală împotriva noastră, trupurile noastre moarte, compasiunea și furia pe care o vor stârni vor îndrepta ochii lumii asupra supliciului nostru și vor ajuta să-i impunem Israelului costurile și riscurile negării drepturilor noastre de a trăi ca cetățeni deplini ai unui stat suveran. Poate atunci va avea sorți de izbândă soluția politică pe care am eșuat până acum să o punem în practică pe căi pașnice.

Această simplă dar tragică declarație descrie logica Intifadei al-Aqsa. Dar furia care stă la baza ei, deși în primul rând îndreptată către Israel, este ațintită și asupra PA din cauza abuzului asupra propriului popor pe durata Acordurilor de la Oslo. Vidul economic și politic creat de procesul de pace, umplut în timpul perioadei Oslo de accentuarea restricțiilor, răspândirea corupției și amplificarea birocrației, acum era umplut cu violență și incertitudine. Lupta națională, în care ambele tabere erau angajate de atâta vreme, a căpătat o nouă dimensiune în rândul palestinienilor: probabilitatea ca oamenii să se întoarcă la felul în care stăteau lucrurile la data de 28 septembrie 2000, la acel status quo ante, indiferent ce greutăți ar fi avut de întâmpinat, era aproape nulă.

În primele patru luni de Intifada, mai mult de un milion de palestinieni au avut casele bombardate de Israel, 25 de oameni murind și 730 fiind răniți în aceste atacuri. Mai mult de 3000 de case, locuite de 21.000 de oameni - dintre care aproape jumătate fiind copii sub 14 ani - au fost distruse de bombardamente. 4000 de oameni au ajuns fără adăpost. Aproximativ 23 de școli au fost bombardate în Gaza și Cisiordania.
Potrivit unui raport realizat în martie 2001 de către organizația israeliană pentru drepturile omului B'Tselem, 88 de copii palestinieni au fost uciși de către forțele armate israeliene și 4000 au fost raniți.

Izolarea fizică și demografică a palestinienilor de Israel(și a palestinienilor față de ei înșiși) a fost un obiectiv vechi al guvernelor israeliene. Prim-ministrul Ehud Barak se interesa de izolarea fizică și economică încă din 1999 și, odată cu izbucnirea Intifadei, a inițiat aplicarea neîndurătoare a măsurilor de izolare prin construirea punctelor de control, a zidurilor, parapetelor, șanțurilor, podurilor, canalelor și tunelurilor. Sunt șaisprezece puncte de control israeliene doar în jurul Betleemului iar acum un zid îl separă de Ierusalim. Există, de asemenea, un gard electric ce înconjoară Fâșia Gaza. Până la mijlocul lui ianuarie 2001, armata israeliană a mutat cinci puncte de control principale din Cisiordania de-a lungul părții estice a „liniei verzi” de demarcație dintre Israel și acest teritoriu. De la declanșarea Intifadei al-Aqsa, literalmente sute de puncte de control - baricade de beton sau pământ - au fost ridicate la intrările în satele și orașele palestiniene din Cisiordania și Gaza. Întreg orașul Ierihon este înconjurat în prezent de baraje de nisip de aproape doi metri în înălțime și de tranșee adânci de câțiva metri săpate cu buldozerele de către armata israeliană de-a lungul drumurilor, pentru a impune blocajul total și a ține captivi 14.000 de oameni. Fâșia Gaza a fost împărțită în patru bucăți, separate prin blocuri din beton. Tancurile israeliene acoperă Cisiordania și Gaza într-o manieră nemaivăzută din 1967.

Între timp, șapte ani de proces Oslo au lăsat societatea palestiniană într-o stare deplorabilă, fracturată interior, ca rezultat direct al politicilor Israelului și ale PA, care au demobilizat și au debilitat simultan populația. Odată cu noua Intifadă, identitatea națională a Palestinei, deja sub asalt, este violată adițional de realitatea izolării și de granițele geografice folosite pentru impunerea acesteia. Cantonarea populației și a pământului său, un obiectiv al procesului Oslo, a segregat colectivul în părți disfuncționale, izolate demografic. Această disfuncție, care s-a adâncit odată cu Intifada al-Aqsa, este marcată de o dezintegrare accelerată a economiei, de fragmentare politică și încorporare a violenței.

Sucombarea Economică Și Întoarcerea Rapidă La Subzistență 

Impasul cel mai vizibil din societatea palestiniană este cel economic și este consecința directă a ermetizării și blocadei. În primele patru luni ale Intifadei, între 1 octombrie 2000 și 31 ianuarie 2001, guvernul israelian a impus 93 de zile de blocaj total, închizând toate granițele dintre Israel și teritoriile ocupate. În plus, blocada internă și restricțiile de circulație internă erau, de fapt, permanente în Cisiordania și în proporție de 89% din timp în Fâșia Gaza. Traversarea granițelor internaționale din Cisiordania spre Iordania și din Gaza spre Egipt era interzisă 29% și respectiv 50% din timp.

Pierderile economice directe ca urmare a blocadei au fost severe. Infrastructura a înghețat complet. Portul Gaza este paralizat, la fel ca sistemul apelor reziduale în Nablus și rețeaua electrică în Jinin. Multe industrii, în special sectoarele textile și alimentare, s-au închis total, din cauza lipsei de materii prime și a imposibilității accesului la piețele de desfacere. Aproximativ jumătate din industriile Palestinei s-au oprit. Potrivit unui raport al Departamentului de Stat al SUA, sectorul agricol în Gaza e în prag de colaps din cauza blocadei, a distrugerilor masive a mii de hectare de teren arabil și efectiv răzuirea de pe fața pământului a zeci de mii de pomi fructiferi. Intreaga vegetație - inclusiv măslinii și lămâii, plantațiile de banane, livezile de mango, grânarele, serele de legume și palmierii - de-a lungul orașului Gaza până la Khan Yunis a fost distrusă.

În primele patru luni de Intifada, economia Palestinei, care producea în jur de 4 miliarde de dolari anual, a pierdut mai mult de 1,15 miliarde de dolari la producția primară brută și 243,4 milioane de dolari venituri din munca în Israel. Aceste pierderi sunt estimate la 50% din PPB și la 75% din veniturile din salariile câștigate de muncitorii palestinieni în Israel sau 11 milioane de dolari pe ziua de muncă. La acestea se adaugă daune de sute de milioane de dolari rezultând din distrugerea clădirilor publice, a proprietății private, infrastructurii și terenurilor agricole, precum și costurile îngrijirilor medicale a mai mult de 11.000 de răniți și 1.500 de oameni cu dizabilități fizice permanente. Potrivit Ministerului de Finanțe al PA, totalul pierderilor economice înregistrate până la 20 martie 2001 se ridica la aproximativ 3,9 miliarde de dolari.

Până în aprilie 2001, rata medie de șomaj crescuse mai mult decât triplu, de la 11%(sau 71.000 de oameni) în primele nouă luni ale anului 2000, la 40%(sau mai mult de 250.000 de oameni);în Gaza rata a crescut până la 60%.
Mai mult decât atât, dat fiind raportul de puternică dependență al palestinienilor, șomajul afectează în realitate 900.000 de oameni sau 29% din populație. Venitul de persoana(per capita) a scăzut cu 47%, de la o medie estimată la 2000$(în 2000) la 1,060$, în jur de 6,2% din cota înregistrată în rândul israelienilor.

În ianuarie 2001, sucursala din Gaza a agenției umanitare UNRWA  raporta că 127.000 de familii(mai mult de 700.000 de oameni) sau 85% din populația locală refugiată au nevoie de ajutor alimentar. Potrivit Băncii Mondiale, rata sărăciei a crescut cu mai mult de 50% între septembrie 2000 și ianuarie 2001, estimând că o treime din populația Palestinei, în jur de un milion de oameni, trăiește sub limita sărăciei. Cu alte cuvinte, în primele patru luni de Intifada, numărul oamenilor trăind sub limita sărăciei a crescut de la 650.000 la 1 milion, sau de la 21% la 32% din populație. Până în aprilie 2001, doar trei luni mai târziu, numărul palestinienilor care trăiesc sub limita sărăciei s-a dublat de la 1 milion la 2,1 milioane. In taberele de refugiați pe care le-am vizitat în sudul Fâșiei Gaza, femeile spuneau că nu au suficientă mâncare pentru a-și hrăni copiii. O masă obișnuită era compusă din pâine, zatar (amestec de condimente), ceai și zahăr. 

Un raport întocmit de Agenția SUA pentru Dezvoltare Internațională (USAID) în decembrie 2000, semnala că „dacă situația actuală rămane neschimbată, vor apărea fenomene de criză umanitară - măsurată în cote ridicate de malnutriție, mortalitate și morbiditate crescută - în rândul grupurilor vulnerabile, în decurs de trei luni.” Deciziile recente ale guvernului israelian de a opri combustibilul în Fâșia Gaza și apa din Hebron evidențiază faptul că economia Palestinei are puține șanse de a produce și că obiectivul actual este pura supraviețuire.


Un Vacuum Politic Emergent

În contrast izbitor cu prezența sa aproape hegemonică în Cisiordania și Fâșia Gaza pe parcursul perioadei Oslo, PA a devenit, practic, o nonprezența, eșuând în articularea vreunui rol cârmuitor, politic sau organizațional de la începutul Intifadei al-Aqsa. În timpul crizei curente, în scopuri practice, Autoritatea Palestiniană a încetat să furnizeze serviciile necesare populației sale. Organele legislative și judiciare palestiniene au încetat și ele să funcționeze, la fel ca părți din sectorul public, o dinamică destabilizatoare atât pentru palestinieni cât și pentru israelieni. Însăși Autoritatea Palestiniană a fost divizată în două parți complet izolate: una în Gaza și cealaltă în Ramallah, unde Arafat nu a putut să intre până când nu s-a întâlnit acolo cu Secretarul de Stat al SUA Colin Powell, pe 25 februarie 2001.

Dispariția PA este legată de pierderea aproape completă a rolului de securitate care i-a fost atribuit de către Israel(și SUA). Șubrezirea funcției sale de securitate - de exemplu, coordonarea securității cu Israelul - i-a răpit scopul primar și cadrul de operare. De asemenea, legitimitatea PA deriva din procesul de pace; faptul că acesta a luat sfârșit nu a făcut decât s-o marginalizeze și mai mult. O altă cauză pentru declinul PA este de natură financiară. Politicile de blocadă ale Israelului și alte sancțiuni, suprapuse peste corupție și proasta conducere, au adus PA la marginea prăpastiei. De exemplu, veniturile sale pe ianuarie 2001 erau de aproximativ 45 de milioane de dolari, din care guvernul israelian a refuzat să transfere 30 de milioane. Astfel încât PA a rămas cu doar 15 milioane din care trebuia achitată o factură de 55 de milioane$ reprezentând salariile a 100.000 de funcționari publici. În orice caz, personalul de securitate a continuat să fie plătit complet și la timp.

Vacuumul politic creat de prăbușirea instituțională a PA a fost umplut de o varietate de miliții armate, majoritatea sub conducerea Fatah și având legături mai degrabă cu PLO(Organizația de Eliberare a Palestinei) decât cu PA(ducând la speculații potrivit cărora PLO, marginalizată de procesul Oslo în favoarea PA, și-ar relua acum apariția). Aceste miliții includeau - acum faimoasa Fatah tanzim( aripa militarizată a Fatah), shabiba(mișcarea de tineret a Fatah), membrii opoziției seculare, facțiuni islamiste(în special Jihadul Islamic), grupuri de tineri, studenți și prizonieri eliberați.
„Strategia” aripii tanzim era confruntarea militară a armatei israeliene și provocarea acesteia de a folosi forța letală. Obiectivul ei politic era forțarea retragerii Israelului la granițele din iunie 1967, stoparea ocupației făcând-o prea costisitoare pentru ca Israelul să o mențină. Acțiuni armate palestiniene sunt de asemenea direcționate către coloniile israeliene, cu scopul izolării acestora și forțării coloniștilor de a părăsi teritoriile ocupate.

Aceste diferite grupări armate, ce operau sub nume noi, cum ar fi Brigada Martirilor al-Aqsa(kata'ib shuhada' al-Aqsa)sau Organizația Badr(quwwat badr), păreau a fi forțe autonome în cadrul Mișcării Naționale Palestiniene, nu părți ale PA.
Își enunțau politicile în mod independent și de asemenea, și prin intermediul Forțelor Islamice și Naționale (NIF), o coaliție formată din paisprezece facțiuni politice în încercarea de a asigura structura organizațională și operațională pentru Intifada și de a coordona acțiuni specifice, cum ar fi boicotarea produselor israeliene. În ciuda faptului că PA rămâne responsabila oficială pentru politică națională, NIF începe să-și asume un rol politic. Deloc surprinzător, agenda NIF - eliberarea națională - se deosebește considerabil față de cea a PA, care este renașterea procesului Oslo. Pentru primii, Intifada este un război, pentru ceilalți, o formă de influență diplomatică. Confruntarea dintre aceste două viziuni pare inevitabila.

Nu este clar până în ce punct există o concepție unificată care ghidează acțiunile palestinienilor sau dacă aceste acțiuni sunt coordonate în vreun fel. Cel mult, ele par a fi tactici lipsite de strategie și gândire pe termen lung. Ce pare limpede, totuși, este că grupările politice sunt mobilizate mai degrabă de o agendă negativă, aceea de a distruge Acordurile Oslo și manifestările nocive ale acestora, decât de una pozitivă de reconstrucție și reabilitare. În felul acesta, natura mișcării de rezistență a Palestinei și praxisul politic sunt caracterizate de facțiuni armate, nu de instituții civice. Așadar, Fatah încearcă să-și restaureze legitimitatea din trecut ca o mișcare de eliberare națională prin militarizarea Intifadei și nu prin încorporarea și mobilizarea societății civile palestiniene, care este tot mai marginalizată.

Absența autorității politice și instituționale, cuplată cu puternica fragmentare politică și combativitatea Intifadei, a dus, inevitabil, la anarhie și violența internă. Unele miliții armate au degenerat în bande și au luat legea în mâinile proprii, amenințând cu pedeapsa sau chiar cu moartea oficialii guvernului și alți acuzați de corupție.
O altă manifestare a violenței interne este execuția de către PA a doi presupuși complici, fără un proces corect, ceea ce unii analiști consideră a fi o tentativă a PA de a-și reabilita imaginea în ochii populației.

În circumstanțele actuale, este greu de imaginat un proces de reconstrucție sau reafirmare, fie politică, socială sau economică. Nu există în Palestina o instituție de guvernământ care să-și poată proteja cetățenii sau să se poată angaja într-un serviciu public însemnat sau într-o formă de conducere. Nu există proces corect sau vreun sistem real de tragere la răspundere, recurs sau justiție. Nu există dezvoltare economică și nici perspective. Ceea ce există, într-adevăr, este un regres inexorabil spre subzistență, și economică și politică. Arbitrul imediat și decisiv al puterii și controlului rămâne Israelul, al cărui comportament a devenit tot mai brutal și mai abuziv.

Totuși, nicio situație nu este complet lipsită de speranță. Instituțiile societății civile, în ciuda pierderii poziției centrale, continuă să țină piept dezmembrării legăturilor sociale cheie și astfel își păstrează nucleul moral. Aceste instituții includ un spectru de organizații de bază, religioase și seculare, care pun umărul la reconstruirea comunităților locale prin furnizarea de servicii sociale de educație, sănătate și altele. Există de asemenea, organizații ale drepturilor omului care continuă să informeze și să protesteze față de violarea legilor de către guvernul Israelului și de către PA, cu toate că își pun viețile în pericol în permanență.

Conflictul israeliano-palestinian a fost dintotdeauna o luptă între două popoare care încearcă să-și potrivească istoria personală într-un set de aranjamente teritoriale. În această luptă, însușirea și controlul teritoriilor a definit existența evreilor din Israel, dar nu le-a normalizat-o. Normalizarea nu poate veni decât odată cu sfârșitul ocupației. Israelienii, la fel ca palestinienii, trebuie să se întrebe ce fel de societate își doresc. Viziunea critică și autoexaminarea sunt esențiale pentru a putea răspunde la întrebarea aceasta, iar lipsa lor atrage după sine costuri uriașe, poate mai mari decât au fost vreodată.

Sara Roy este cercetător asociat în cadrul CMES(Center for Middle Eastern Studies) Universitatea Harvard.

Niciun comentariu: