de Doaa Hammoudeh, Layaly Hamayel, Lynn Welchman
Este o soluție temporară la problema reședinței noastre...zona ar putea deveni Cisiordania oricând și nu știm ce vom face în cazul ăsta. Faptul că este separată de Ierusalim prin zid și faptul că Israelul permite asemenea ‘ashwa’iyat (lucru lăsat la voia întâmplării) înseamnă că va fi izolată de Ierusalim într-o zi. Iar asta ar presupune să nu mai pot locui cu familia mea.
- Kareem, 33
Suntem ca oile, prin politicile și legile lor ne împing încolo și încoace după cum doresc. Noi nu controlăm încotro se vor îndrepta viețile noastre. Kufr ‘Aqab va rămâne așa cum e pentru că nu vor ca toți palestinienii de acolo să migreze înapoi în Ierusalim. Anchetatorul mi-a spus că Kufr ‘Aqab este spațiu de depozitare pentru Israel, ca o magazie pe care o păstrezi pentru a nu ține în casă toate vechiturile de care nu ai nevoie.
- Ismail, 38
Zidul de separație și punctul de control Qalandiya, lângă Ierusalim
Spre sfârșitul lui octombrie 2015, data scrierii acestui articol, presa israeliană comunica afirmațiile recente ale lui Benjamin Netanyahu asupra luării în considerare a revocării statusului de reședință al palestinienilor din Ierusalimul de Est care trăiesc în partea estică a zidului de separație. Netanyahu pretindea că rezidenții acestor cartiere „nu își îndeplinesc îndatoririle de rezidenți, deși se bucură de privilegiile pe care Statul Israel le acordă.”
Strategia Israelului de a minimaliza numărul palestinienilor în Ierusalim trece dincolo de materialitatea zidului de separație, până la controlul intim al vieții palestiniene la nivel de capilaritate, prin stricta impunere a regimului de permise pentru Ierusalim. Combinația dintre politica „centrului vieții”, care solicită rezidenților palestinieni în Ierusalim să dovedească în permanență că trăiesc între granițele municipale ale Ierusalimului și interdicția reunificării familiale a soților palestinieni cu statusuri legale diferite, a complicat viața de familie, ușurința deplasării și deciziile legate de reședință. Prin interviurile luate câtorva rezidenți ai cartierului Kufr ‘Aqab, una dintre cele mai nordice zone din estul zidului de separație la care se referea Netanyahu, acest studiu clarifică impactul unor asemenea mecanisme asupra vieții de zi cu zi. În același timp, subliniază felul în care aceste mecanisme au devenit puternic înrădăcinate în structurile individuale, familiale și comunitare, influențând alegerea partenerului de viață și formarea familiei; nașterea și înregistrarea copiilor și felul în care se manifestă, prin sistemul omniprezent de supraveghere sub forma anchetatorilor.
FOND ȘI CONTEXT
Ca urmare a anexării ilegale și unilaterale a Ierusalimului de Est de către Israel în 1967, granițele orașului s-au extins triplu pentru a include noile terenuri capturate reprezentând 28 de orășele împrejmuitoare. Expansiunea controlului administrativ și municipal asupra întregului nou Ierusalim anexat, codificată de Israel sub forma amendamentului adus „Legilor Statului” și „Legii de bază” privind Ierusalimul, se va traduce ulterior prin regimul impunerii „reședinței permanente”. La vremea respectivă, autoritățile israeliene au făcut un recensământ în cadrul căruia statusul de „reședință permanentă” israeliană a fost acordat unui număr de 66.000 de ierusalimiteni care erau fizic prezenți în Ierusalim în momentul acela; rezidenții care nu se aflau în oraș în momentul respectiv și-au pierdut dreptul de a locui în Ierusalim.
Comparativ cu situația palestinienilor ce locuiesc în Cisiordania și Fâșia Gaza, statusul de reședință permanentă oferă un oarecare grad de libertate a mișcării, dreptul de a locui și a munci în Israel, precum și dreptul de a beneficia de îngrijire medicală și socială furnizată de Institutul Național de Asigurare Israelian. Totuși, în ciuda îndelungatei lor legături cu Ierusalimul, rezidenții permanenți nu au drepturi de cetățeni și singura lor conexiune legală cu statul este reședința permanentă. Acest lucru înseamnă că, spre deosebire de cetățenii israelieni, nu au voie să treacă la liber granițele Israelului (doar dacă au permis de la Ministerul de Interne) și nu pot transmite copiilor statusul lor legal în mod automat (cu excepția unor circumstanțe limitate și la discreția ministrului de Interne). Mai mult decât atât, în timp ce revocarea cetățeniei israeliene este imposibilă, riscul retragerii statusului de reședință permanentă este omniprezent și lăsat în voia absolută a ministrului de interne. De aici și greutatea afirmației prim-ministrului Netanyahu cu privire la posibilitatea revocării reședinței în cazul palestinienilor ierusalimiteni „din afara” zidului.
Din 1967 încoace, se estimează că în jur de 14.200 de posesori ai reședinței permanente din Ierusalimul de Est și-au pierdut acest status. Israelul pretinde că motivul revocării statusului majorității respectivilor rezidenți ar fi fost acela de a nu mai îndeplini condițiile politicii de „centru al vieții”, intrată în vigoare în 1995 și care solicită ca rezidenții permanenți să dovedească mereu că locuiesc între granițele municipale ale Ierusalimului și să prezinte în mod regulat documentație care să ateste acest lucru.
Odată cu ridicarea zidului de separație în 2002, Israelul și-a consolidat în mod fizic controlul asupra teritoriilor anexate ilegal. Orașul Ierusalim, inclusiv interiorul zidului, acum este izolat de restul Cisiordaniei și accesibil numai prin câteva porți ale punctelor de control și numai în baza permiselor israeliene de intrare. Palestinienii traversează punctele militare de control printr-un culoar îngust îngrădit pe ambele părți de bare metalice, prin niște uși rotative care duc la punctele de identificare și verificare. Odată trecuți de porți, rezidenții permanenți ai Ierusalimului pot trece de partea cealaltă în virtutea documentației lor legale; rezidenților Cisiordaniei le este interzis accesul dacă nu dețin un permis israelian de trecere, eliberat în prealabil. Acestea sunt acordate numai în circumstanțe speciale și sunt extrem de greu de obținut. Asemenea bariere fizice pur și simplu au deplasat Ierusalimul de Est, odată nucleul vieții politice, economice, religioase și culturale palestiniene, la periferiile societății, agravând un proces deja început.
Punctul de control Qalandiya, lângă Ierusalim
Pentru a obstrucționa și mai mult libertatea rezidenților permanenți, un amendament adus Legii Naționalității în 2003, le interzicea palestinienilor cu reședința permanentă în Ierusalim căsătoriți cu rezidenți ai Cisiordaniei sau Gazei să aplice pentru reunificarea familială așa încât soțul sau soția să poată obține reședință de Ierusalim. Astfel, mulți rezidenți permanenți cărora le-a fost refuzată reunificarea familială și nu pot trăi în mod „legal” cu familiile în Ierusalim, au fost forțați să se mute în zone în care și-ar păstra drepturile de reședință, prin îndeplinirea cerințelor „centrului vieții” în timp ce locuiesc cu soții/soțiile, copiii și alți membri ai familiei, posesori de acte de identitate de Cisiordania care nu pot locui în Ierusalim, nici intra fără un permis de la Israel.
Kufr ‘Aqab este o astfel de zonă. Pentru că este (diz)locată în afara zidului de separație și a punctului de control Qalandiya, dar totuși între granițele municipale ale Ierusalimului, așa cum le definește Israelul, furnizează o bază legală pentru ca familiile cu statusuri de rezidență mixte să poată locui împreună. Așa cum au argumentat Noura Alkhalili, Muna Dajani și Daniela De Leo, asemenea spații reziduale la periferiile Ierusalimului sunt manifestările unor strategii segregaționiste care urmăresc izolarea palestinienilor ierusalemiteni. Aceste zone au fost create pentru a găzdui palestinienii ierusalemiteni strămutați, dându-le iluzia că locuiesc în Ierusalim. Unele estimări sugerează că peste 100.000 de palestinieni trăiesc în cartierele Ierusalimului de Est dincolo de zidul de separație, laolaltă cu populația din Kufr‘Aqab și Semiramis (încă un astfel de cartier al Ierusalimului, localizat dincolo de zid) care se ridică la un total de 60.000 - 80.000. Dat fiind afluxul în masă dictat politic, Kufr ‘Aqab, odată un orașel liniștit, s-a transformat într-o zonă caracterizată de supraaglomerație, construcții nesistematizate și extindere urbană și ca o consecință, de condiții ambientale dezavantajoase. Deși rezidenților li se cere să plătească taxele municipale, serviciile publice lipsesc cu desăvârșire în aceste zone, marcând astfel o paradoxală absență oficială, manifestată prin retragerea fizică din zonă. În plus, izolarea fizică a Kufr‘Aqabului prin zidul de apartheid – și, implicit, natura instabilă a actualului său status față de Ierusalim – semnalează posibilitatea unei viitoare re-demarcări a granițelor municipale ale Ierusalimului, care să nu o includă, lăsând mulți rezidenți într-o stare de nesiguranță cu privire la viitorul status legal al familiilor.
Deși o explorare a manifestărilor fizice ale spațiului ca rezultat al politicilor de discriminare și izolare precum și a mecanismelor de control este importantă, studiul de față se concentrează să privească dincolo de materialitatea spațiului pentru a înțelege impactul acestor măsuri asupra intimității vieții de zi cu zi. Într-adevăr, această cercetare ilustrează cât se poate de clar, că rezidenții din Kufr ‘Aqab sunt expuși diverșilor factori de stres psiho-social, incluzând anxietatea cauzată de constantele bătălii juridice și administrative pentru păstrarea reședinței; neplăcerea mutării forțate în zone cu condiții inferioare de trai, pentru menținerea statusului de rezidență în Ierusalim; și sentimente de neîncredere și dezintegrare comunitară. Elia Zureik, Nigel Parsons și Mark B. Salter au accentuat nevoia încorporării unei analize a tacticilor biopolitice de controlare a libertății de mișcare, pentru a explica contextul teritoriilor palestiniene ocupate. Practicile biopolitice, care includ manifestări fizice ale controlului, așa cum sunt zidul de separație, punctele de control ale armatei israeliene ce împânzesc peisajul și alte obstrucționări ale circulației, dimpreună cu documentația identitară și un regim sever al permiselor, toate acestea fragmentând familiile, constituie nucleul acestei discuții. Mai mult decât atât, dată fiind natura puterii Israelului, răspândită pe întreg teritoriul Palestinei ocupate, perspectiva biopolitică este utilă, în măsura în care controlul se manifestă peste tot.
Dezvoltăm conceptul de biopolitică ilustrând controlul profund exercitat asupra intimității vieții de familie și contribuția la dezintegrarea comunității, prin studiul de caz Kufr ‘Aqab. Urmărind politicile și restricțiile impuse de Israel pătrunzând în viața palestiniană de familie, recunoaștem un gen ciudat de „dislocare” în Kufr ‘Aqab, unde tipul de imobilitate impusă nu e doar de natură fizică și birocratică, ci include și o paradoxală mobilitate ce forțează familiile să se mute în zone precum Kufr ‘Aqab din cauza circumstanțelor (inclusiv politici discriminatorii privind regimul caselor și terenurilor în zonele vestice ale zidului),dar în mod ironic, implementate chiar de familii, în scopul supraviețuirii și păstrării viabilității. În plus, date fiind restricțiile de mișcare impuse și controlate de Israel în virtutea statusului legal definit de Israel și a regimului permiselor, familiile formate din indivizi cu statusuri legale diferite sacrifică orice drept de „mobilitate” pentru a menține familia unită, chiar dacă un individ din cadrul familiei este ceva mai „mobil”. Această paradoxală „mobilitate imobilă”, în care familia trebuie să se mute într-o zonă cu un viitor politic incert, pentru a păstra statusul de rezidență al unor membri, este reificată în repercusiuni birocratice și forme indirecte dar acute de violență. Studiul de față reliefează nesiguranța și suspiciunea severă ce caracterizează viețile multor locuitori din Kufr ‘Aqab.
METODOLOGIE
Concluziile expuse în acest studiu se bazează pe analiza a 63 de interviuri minuțioase, realizate cu 27 de femei, 20 de bărbați și 16 tineri (cu vârste cuprinse între 18 și 25) rezidenți în Kufr‘Aqab. Interviurile cu femeile și bărbații au fost conduse de autorul principal al lucrării, iar interviurile cu tinerii au fost realizate de autorul secund al lucrării. Munca de teren s-a efectuat în perioada dintre octombrie 2013 și august 2015, în locuri în care participanții s-au simțit confortabil vorbind.
Programul semi-structurat al interviului a conținut întrebări legate de motivele mutării în Kufr ‘Aqab, condiții de trai, calitatea vieții individuale și de familie. Participanții la studiu au fost aleși prin metoda de eșantionare pe bază de raționament, pentru a include palestinieni cu reședința în Ierusalim căsătoriți cu rezidenți de Cisiordania și viceversa și au fost solicitați pe baza selecției în lanț(metoda bulgărelui de zăpadă). Comisia de Etică a Institutului de Sănătate Publică a acordat avizul etic. Subiecților studiului li s-a înmânat o declarație de confidențialitate și și-au dat consimțământul informat. Au fost luate măsuri de precauție în vederea păstrării anonimatului subiecților în transcrierea relatărilor și ascunderea identităților la publicarea cercetării. Numele folosite pe cuprinsul acestei lucrări sunt pseudonime. Relatările au fost analizate tematic prin citiri și recitiri repetate, identificând pattern-uri, teme și subteme. În această lucrare încercăm să ne adresăm unor categorii particulare de probleme, extrapolând de la informațiile obținute. Acestea sunt subliniate prin relatările subiecților prezentate mai jos.
ALEGEREA PARTENERULUI DE VIAȚĂ ȘI FORMAREA FAMILIEI ÎNTR-UN LIMBO POLITIC
Din 1967 până în 2000, era posibil ca rezidenții palestinieni ai Ierusalimului și cetățenii palestinieni ai Israelului căsătoriți cu rezidenți din Cisiordania și Gaza, să obțină status legal pentru soții lor prin solicitarea de reunire familială. Practic, străinii non-evrei căsătoriți cu cetățeni israelieni sau rezidenți (presupunând că o anchetă realizată în prealabil le dădea acordul) puteau obține același status cu al „girantului”. El sau ea ar fi parcurs un „proces gradual” în care ințial ar fi primit un „permis temporar” de a trăi în Israel, urmat de un „status temporar de rezidență” iar apoi „rezidența”. Iar dacă „girantul” era cetățean israelian, el sau ea ar fi obținut cetățenia. În 2003 Knessetul a adoptat Legea Cetățeniei și Intrării în Israel (Ordinul Temporar),interzicând reunirea familială între rezidenții și cetățenii israelieni (majoritatea fiind cetățeni palestinieni ai Israelului) și soții lor din Cisiordania și Gaza.
Promulgarea acestui ordin ce interzicea reunirea palestinienilor cu statusuri legale diferite a avut consecințe dezastruoase asupra formării familiilor și relatările obținute exemplifică felul în care factorii de stres induși politic s-au întrețesut în mod intim în viața familială de zi cu zi. Deși ordinul afectează atât rezidenții Ierusalimului cât și cetățenii palestinieni ai Israelului căsătoriți cu rezidenți din Cisiordania și Gaza (cu excepția Ierusalimului de Est ocupat), studiul se concentrează asupra palestinienilor cu acte de identitate de Ierusalim (rezidenții Israelului) căsătoriți cu rezidenți cu acte de identitate de Cisiordania și Gaza.
În lumina unui viitor deja nesigur, participanții la studiu și-au exprimat griji legate de felul în care problemele ce țin de statusul legal le stresează relația de cuplu și creează tensiuni maritale. Reacțiile soților la unirea maritală a statusurilor legale diferite oscilează între sentimente de reconfirmare a perseverenței și umbre de regret. Unii dintre ei se mândresc cu capacitatea lor de a-și păstra relația în ciuda dificultăților. Simt că astfel ripostează în fața unui stat hotărât să le controleze libertatea de a trăi și a iubi așa cum își doresc. Pentru ei, acest obstacol devine o marcă a rezistenței. Alții regretă că s-au supus pe ei și pe copiii lor acestui tip de suferință. Privind în urmă, Sawsan, 34, declară: „Dacă aș fi știut că va fi atât de greu, nici nu m-aș fi uitat în direcția asta.”
În alte relatări, regretul a fost exprimat sub forma sfaturilor împotriva unirii statusurilor legale mixte, îndemnându-și familiile și prietenii să învețe din experiențele lor. În timp ce unii au fost izbitor de descurajatori, alții doar au atenționat în legătură cu dificultățile extreme care pot fi depășite dacă există dorință pentru asta și dacă există disponibilitatea de a face compromisuri majore. În baza povestirilor, există indicatori că tinerii necăsătoriți devin tot mai conștienți de greutățile ce îi așteaptă și decid în mod rațional să evite o astfel de suferință. Sara, 30, spune:
„Am început să realizez cât de tragică e problema ID-ului de Ierusalim abia când m-am căsătorit. După ce au văzut prin ce am trecut eu și soțul meu, surorile mele au hotărât că un ID de Ierusalim este o prioritate atunci când se vor căsători. E primul filtru, orice altceva vine după.”
Un alt participant (Ahmad, 50) povestea de încercarea sa de a-i face cunostință unui coleg de facultate cu o potențială parteneră. „La început păreau o pereche potrivită. Chiar se plăceau, dar în momentul în care el a realizat că ea are ID de Cisiordania, a decis să se retragă. A spus că nu are puterea necesară pentru a lupta cu așa ceva și nu vrea să-și petreacă toată viața pe la Ministerul de Interne (al Israelului). E păcat că s-a terminat așa, dar asta e situația.”
O altă participantă la studiu (Dina, 28), a cărei mamă se căsătorise cu un rezident din Cisiordania și nu voia același lucru pentru copiii ei, analizează perspectiva mariajului cu un „străin”:
„Mama glumește spunând că sunt destule cazuri de reunire în familia noastră. Dar de fapt, o îngrijorează lucrul acesta. Chiar folosește cuvântul yatagharribu (în limba arabă cuvântul se referă de obicei la oamenii care emigrează într-o țară străină; emigrant) când vorbește despre asta...Oamenii spun asemenea lucruri din cauza tragediilor pe care le-au trăit. Poate că la sfârșitul zilei, oamenii decid să nu se căsătorească cu cineva cu ID diferit, din cauza circumstanțelor, dar în adâncul sufletului, ei știu că nu sunt diferiți,tot palestinieni sunt.”
Deși membrii familiei posesori de rezidență în Ierusalim își pot păstra, teoretic, propriul status legal și libertatea alegerii partenerului, locuind în Kufr ‘Aqab, cuplul își compromite calitatea vieții și coeziunea familială. Interacțiunile cu sistemul de stat, sub forma birocrației juridice și a punctelor fizice de control ce restricționează mișcarea, fac menghina invizibilă a biopoliticii cât se poate de evidentă în aspectele obligațiilor și problemelor de familie. Aceste lucruri au consecințe catastrofice asupra familiei, culminând adesea cu anxietate și tensiuni prelungite.
Punctul de control Qalandiya, lângă Ierusalim
Barierele fizice se fac simțite în ipostazele pragmatice ale vieții cotidiene, obstrucționând mobilitatea familiilor cu statusuri legale diferite. Momentele de interacțiune directă cu soldații la punctele de control nu sunt doar bariere fizice care restricționează mișcarea. Pentru cuplurile posesoare de statusuri de rezidență diferite, servesc drept markeri ai poziției individului în cadrul ocupației. Așa cum își amintește Mohammad, 33:
„Cumnatul meu se căsătorea; procesiunea de nuntă a început în afara zidului, unde s-au întâlnit familiile. Acolo am putut fi prezent, dar am întâmpinat probleme când ceremonia s-a mutat în interiorul zidului, lângă casa socrilor. Imaginați-vă situația mea. Toată lumea era îmbrăcată elegant, de nuntă. Ne-am oprit la punctul de control și toți cei cu ID de Ierusalim au putut să treacă, numai eu, nu. Eu am ID de Cisiordania. Tot alaiul a trebuit să aștepte până am fost interogat de soldat și am reușit să-l conving să mă lase să trec. Mi-a fost atât de rușine că lumea a trebuit să stea după mine...M-am simțit ca un străin, m-am simțit de parcă aș valora mai puțin decât toți ceilalți pentru că ei pot veni și pleca...Adică, știu că nu le sunt inferior, dar așa mă simt...Eram în stare de șoc.”
Cu toate că nu putem extrapola sau conchide că schimbările în tiparele de căsătorie apar din cauza statusului legal, aceste relatări trag semnale de alarmă cu privire la faptul că politicile Israelului de a interzice reunirea familială fragmentează și mai puternic comunitățile palestiniene. Unii subiecți au notat că aceste politici au fost asimilate într-o asemenea măsură, încât se manifestă printr-o auto-politizare a iubirii. Într-adevăr, experiențele trăite de cuplurile care jonglează cu posibilitatea alegerii partenerului de viață și sustenabilitatea familiei pe culoarele înguste ale unui sistem juridic prestabilit politic în mod excesiv, atestă acest fenomen.
VIAȚA LA PERIFERII: NAȘTERE, BARIERE ȘI STARE DE BINE
Deși potrivit legii israeliene un copil născut dintr-un cetățean israelian are dreptul la cetățenie în virtutea părintelui sau părinților, acest lucru nu este valabil pentru rezidenții permanenți ai Ierusalimului. Aceștia nu pot transmite copiilor statusul de rezidență în mod automat și trebuie să se asigure că nașterea copiilor se va petrece într-un spital din Ierusalim recunoscut de Israel, pentru a putea demara procesul de înregistrare. Pentru cei ce locuiesc în Kufr ‘Aqab, nașterea într-un spital din interiorul Ierusalimului este și mai problematică din cauza barierelor fizice, mai ales dacă soția are rezidență de Cisiordania, deci un acces foarte limitat în Ierusalim. În acest context, experiența nașterii devine o șaradă particulară pentru cuplurile din Kufr ‘Aqab, mai ales pentru cele cu status legal mixt.
Descoperirile acestui studiu coroborează multe dintre concluziile Naderei Shalhoub-Kevorkian, în lucrarea sa de cercetare asupra politicilor nașterii în Ierusalimul de Est ocupat. Shalhoub-Kevorkian a expus istorisirile unor femei care și-au asumat riscuri considerabile pentru a se asigura că vor naște în Ierusalim și susține că violența împotriva femeilor palestiniene face parte dintr-un sistem mai amplu de deposedare structurală. Într-o notă comună, femeile din Kufr ‘Aqab intervievate au descris o stare de stres și anxietate pronunțată pe timpul sarcinii și în preajma nașterii, din motive legate de teama unei nașteri neplanificate în afara granițelor municipale ale Ierusalimului definite de Israel. Iar dată fiind izolarea Kufr ‘Aqab-ului în afara zidului de separație, precum și obstacolele de care s-ar putea lovi cuplurile încercând să ajungă în Ierusalim în interiorul zidului, aceste temeri s-au reflectat în mentalul femeilor influențând în mod negativ sarcina și experiența nașterii.
Femeile au articulat deseori frica de a nu naște cumva la un punct de control, temându-se de negarea certificatului de naștere al copilului de către autorități. Într-adevăr, în contextul Palestinei ocupate, din cauza ermetizării amplificate și a restricțiilor de circulație, nașterile la punctele de control au devenit o problemă presantă, exercitând o mutație în cadrul tiparelor obișnuite în teritoriile palestiniene ocupate. Între 2000 și 2007 de exemplu, 10% dintre femeile palestiniene care se îndreptau spre spitale pentru a naște au fost reținute și întârziate la punctele de control, rezultând 69 de nașteri, 35 de morți infantile și 5 decese materne.
O femeie din Kufr ‘Aqab, care fusese martora unei nașteri la un punct de control, dezvoltase o gândire obsesivă în legătură cu posibilitatea de a păți la fel în timp ce se deplasează din Kufr ‘Aqab la un spital ierusalimitean din interiorul zidului de separație. Un mare procent din starea sa psihică alterată în timpul sarcinii a fost atribuit acelei amintiri, adâncind o anxietate deja prezentă din cauza propriiilor experiențe sub ocupație. O altă participantă la studiu a mărturisit că a suferit un avort spontan în timp ce se afla la un punct de control, acest lucru confirmând legătura dintre barierele politice fizice și o stare de stres exacerbat și anxietate cu efecte evident nocive asupra sănătății.
Locul nașterii a fost atât de important pentru una dintre femei, încât s-a supus unui mare risc pentru a asigura copilului actul de identitate dorit. Multe femei au discutat despre sentimente de ruptură familială, în ciuda distanțelor mici din punct de vedere geografic. Natașa, 38, povestește:
„Eram proaspăt căsătoriți, era prima mea sarcină și mă aflam în a opta lună. M-am strecurat în Ierusalim în casa socrilor mei și am locuit acolo „ilegal” timp de o lună. Dar cel mai rău a fost că mă simțeam ca o străină. Adică, tocmai ne căsătoriserăm, soțul meu lucra în nord și venea acasă o dată pe săptămână. Și bineînțeles, mama nu putea să ajungă la mine. Și toate acestea pentru a mă asigura că voi naște în spitalul potrivit. M-am simțit ca la închisoare.”
Aceste sentimente de suport social și familial slăbit sunt cu certitudine stări induse în mod „artificial” de puterea biopolitică a birocrațiilor și barierele fizice impuse de ocupația israeliană, ce duc la surparea rețelelor tradiționale de sprijin. Pentru femeile din Ierusalim, sistemul de sprijin este compromis chiar în nucleul său, prin comuna excludere a tatălui copilului dacă este rezident de Cisiordania și nu are permis militar de acces în Ierusalim. Mariam, 35, a descris sentimentele produse de o astfel de situație:
„Când mă aflu în spital singură, simt de parcă sufletul mi s-ar întinde în afara corpului; vreau ca soțul meu să fie lângă mine să mă ajute. Când îmi amintesc cât de greu mi-a fost, îmi sfătuiesc familia și prietenii să ia în considerare doar mariajul cu cineva cu același act de identitate, ca să nu treacă prin ce am trecut eu.”
În timp ce femeile suferă din cauza rupturii sistemelor tradiționale de sprijin, bărbații care nu pot intra în Ierusalim când le nasc soțiile sunt privați de inițierea în paternitate, de a fi martori la acele prețioase prime ore din viața nou-născutului lor. Kareem, 33, a fost unul dintre bărbații care au participat la studiu și au descris experiențe agonizante:
„Soția mea se dusese în Ierusalim la un control medical, era însărcinată în 7 luni. Au intervenit niște complicații și trebuia să nască urgent. M-a sunat cu disperare spunându-mi că trebuie să intre sub operație. Era 10:00 pm și permisul meu expirase la 7:00 pm. Nu am putut intra în oraș...tot ce am putut să fac a fost să o iau pe sora ei și să o las la punctul de control. Eu am rămas în mașină și am început să plâng. A fost una dintre puținele dăți din viața mea în care am plâns. M-am simțit cumplit. Îmi tot repetam : De ce eu? De ce acum? Sentimentul era teribil. Cumnatul meu putea să fie prezent, dar eu, soțul, nu aveam voie.”
Un alt bărbat care, de asemenea, nu a putut intra în Ierusalim când soția sa a intrat în travaliu și-a povestit, sobru, experiența. Pe măsură ce îi ceda vocea, devenea incapabil să-și articuleze sentimentele și aproape a ridiculizat faptul că a trebuit să-și transmită urările de bine (hamdillah al-salama) la telefon, deși era la doar câțiva kilometri de soția sa.
Pentru a evita o astfel de experiență, o femeie și-a rugat medicul să-i inducă nașterea în conformitate cu perioada permisului primit de soțul său, pentru a se asigura că acesta va fi prezent la nașterea copilului. Înțelegând cât de greu se obține un permis, doctorul a empatizat cu cuplul și a fost de acord cu un travaliu indus. Această poveste ilustrează interferența statului în ritmurile naturale ale nașterii, practic, abuzul asupra corpurilor femeilor de-a lungul procesului de naștere.
Într-adevăr, teama de a naște în momentul și locul „nepotrivit” este o emoție dictată politic, rezultată din posibila incapacitate de a obține actele vitale pentru viitor și nu se încadrează în spectrul „normal” al experiențelor legate de naștere cu care se confruntă majoritatea cuplurilor. Aceste temeri împing femeile să-și asume potențiale riscuri de sănătate și reflectă felul în care o realitate politică interacționează cu sistemele tradiționale de suport și stres.
Punctul de control Qalandiya, lângă Ierusalim
RECUNOAȘTEREA FAMILIEI: (I)LEGALITATE ȘI SUPRAVEGHERE ÎNTR-UN VIITOR NESIGUR
Dincolo de politicile nașterii în momentul și locul „potrivit”, mulți dintre participanții la studiu au discutat despre greutățile înregistrării copilului uneori mult după naștere. „A dovedi” existența copilului necesită ani de consolidare a documentației solicitate și diverse anchete sunt efectuate de către Institutul Național de Asigurări al Israelului.
Pentru a-și înregistra copilul, familiile trebuie să demonstreze din nou că „centrul vieții” lor se află în Ierusalim. Acest proces necesită colectarea tuturor actelor care leagă diversele domenii din viața familiei de granițele municipalității. Și deși această colectare minuțioasă e demoralizantă și consumatoare de timp, aceste acte mai degrabă mundane au devenit markeri ai identității lor sau, cum s-a exprimat cineva, „dovada existenței”. Așa cum explică Dina, 28:
„Nu putem arunca nimic. Păstram chitanțele de plată a taxelor, contractele de închiriere, facturile de apă și curent, rețetele medicale și certificatele școlare. Pentru că fiecare dintre noi avem un ID diferit, mama păstrează câte un dosar pentru fiecare, marcat de o culoare diferită. Fratele meu are 16 ani și încă nu are act de identitate. Dosarul lui e cel mai gros. Al doilea dosar este pentru cei care au număr de identificare, mama și celălalt frate. Cel mai subțire dosar e al meu și al surorii mele – amândouă avem acte de identitate de Cisiordania.”
Subiecții au povestit despre ani întregi de experiențe tulburătoare legate de neplăcutele dar necesarele excursii la Ministerul de Interne, pendularea între a nu avea număr de identificare, a avea un număr „temporar” și obținerea unui număr de rezidență „permanentă”. În unele cazuri, înregistrarea copiilor născuți din aceeași părinți, a fost caracterizată de tipare diferite ale experiențelor pentru fiecare copil în parte, în funcție de noi politici implementate în diverse momente. Mariam, 40, a descris lupta ei pentru a-și înregistra copiii:
„Mi-am înregistrat copiii după multă insistență și onorarii plătite avocatului. A fost o mare realizare. Dar e umilitor în același timp. Vreme de trei ani (până să îi fie aprobat)Sara, fiica mea, nu a avut act de identitate. A primit unul în 2006. Yusuf, fiul meu, a primit un ID temporar pentru doi ani și apoi un număr permanent în 2009. Deci din 2006 până în 2009 abia dacă am avut un certificat de naștere, deși i-am născut în Ierusalim. Acei ani au fost stresanți. Nu puteam dormi la gândul că ai mei copii nu au o dovadă de existență pe lume. Gândurile astea îmi incendiau sufletul.”
Adițional documentației necesare, ca să demonstrezi că Ierusalimul este „centrul vieții” tale trebuie să treci cu brio de o investigație efectuată de Institutul Național de Asigurări al Israelului. Familia trebuie să „treacă” ancheta pentru procesarea înregistrării copilului și obținerea reședinței permanente. Acest proces de investigare a fost descris ca fiind extrem de intruziv, creând o sursă de anxietate profundă pentru mulți. Asma, 36, povestește un incident:
„Soțul meu era plecat din oraș, eram singură acasă. Anchetatorul a venit pe neașteptate și a cerut să inspecteze casa. S-a uitat în frigider, în coșul de gunoi, a verificat dacă periuțele de dinți sunt ude și mi-a deschis dulapul. S-a uitat printre hainele mele. Se pare că o asemenea invadare a intimității este normală. Continua să mă interogheze acuzându-mă că mint, că nu locuiesc acolo. Știu că lucrurile acestea sunt de așteptat, dar trei zile după aceea am fost în stare de șoc. Tremuram în continuu. Mă simțeam în nesiguranță în propria-mi casă. Anchetatorul era palestinian, dar mie mi s-a părut de parcă ar fi fost israelian.”
Participanții și-au exprimat diverse păreri în legătură cu procesul de investigație. În timp ce unii discreditau anchetatorii palestinieni, spunând că munca lor este o formă de colaborare cu Israelul, alții îi priveau într-o lumină mai puțin negativă. De fapt, unii chiar considerau investigația un „deranj necesar” care indica faptul că există un progres în procesul obținerii actelor, oricât ar fi fost de intruziv. Laila, 43, spunea:
„E normal să fie intruzivă, e o anchetă. De fapt, odată ce au venit, simți că măcar se întâmplă ceva; e un element pozitiv, semnalând că aplicația îți este procesată. Eu încerc să mă port cât mai bine, să folosesc ocazia pentru a arăta că într-adevăr locuiesc acolo, că mă pot deplasa cu ușurință în spațiu și face cafea, de exemplu.”
În toate cazurile, anchetatorii sunt priviți ca fiind cei care dețin puterea asupra viitorului familiei. Impresia personală pe care o fac acestora își are rostul ei în documentația oficială care decide, în ultimă instanță, dacă statul este convins sau nu de rezidența aplicanților. Puterea deciziei oficiale consolidează dinamica puterii inerente relației dintre birocrația statului și subiecții acesteia. În timp ce unii rezidenți încearcă să impresioneze anchetatorul organizând miriada de documente necesare sau fiind amabili și ospitalieri cu „musafirul”, alții reacționează sfidându-l, încercând să-și revendice spațiul domestic ce a fost invadat. În acest sens, aceștia renegociază dinamica puterii inerente sistemului și creează puncte de rezistență. Dalia, 28, povestește despre reacția mamei sale:
„Când vine anchetatorul, mama nu îi permite să ne chestioneze separat. Insistă să fim toți în aceeași cameră. De asemenea, refuză să-i răspundă la întrebări până când anchetatorul nu își spune numele complet și numele de familie și apoi începe să traseze ea harta genealogică și să o ia pe urmele istoriei familiilor și să spună : ah, tu ești băiatul lui cutare și cutare...”
TEAMĂ, NEÎNCREDERE ȘI FRAGMENTARE COMUNITARĂ
Participanții la studiu au descris felul în care munca anchetatorilor trece dincolo de cadrul restrâns al familiei, până la cel extins. Mai mult decât atât, relatările indică faptul ca acest tip de supraveghere este trăit și experimentat în spații publice, acolo unde subiecții se simt vulnerabili și se supun investigației. Samah, 35, își amintește de un anchetator care „mi-a arătat fotografii cu mine lângă vechea mea casă din Ramallah; m-a acuzat că locuiesc acolo...I-am explicat că doar strângeam câteva lucruri.”
Participanții au povestit despre infiltrarea investigatorilor în comunitate pentru a obține informații ce ar putea fi folosite la revocarea statusului de reședință permanentă în Ierusalim sau la obstrucționarea unui proces de înregistrare. Așa cum nota Ayman, 40:
„Vin îmbrăcați obișnuit, la fel ca ceilalți bărbați din comunitate sau se deghizează în angajați la compania de telefonie și întreabă vânzătorii și vecinii despre cutare și cutare. Vorbesc ca și când ar fi din zonă și întreabă de Abu sau Ahmad, de exemplu, să verifice dacă îi cunoaște lumea. Sunt vicleni. De fiecare dată când vedem pe cineva uitându-se în direcția noastră, primul gând e - e un anchetator”.
În consecință, mulți rezidenți au descris insecuritate comunitară și teama de a clădi relații sociale. Aceste sentimente generează o refractaritate în a forma relații apropiate în cadrul comunităților pătrunse de neîncredere. Dia, 37, povestește:
„Regimul de anchetare ne afectează, cauzează teamă. Eu, de exemplu, nu vreau să mă întâlnesc cu vecinii, ca să nu facem schimb de povești și să nu fiu nevoită să mint într-o zi dacă voi fi întrebată despre ei și pentru ca nici ei să nu trebuiască să facă asta pentru mine. Deși în clădirea mea locuiesc 36 de familii, eu știu doar trei vecini și chiar și cu ei doar mă salut. Nu așa ar sta lucrurile oriunde altundeva.”
Însă, supravegherea de către stat prin intermediul anchetatorilor nu este singurul motiv din spatele dezintegrării comunitare și al neîncrederii. Rezidenții subliniază faptul că Kufr ‘Aqab este un spațiu „funcțional” dictat de o necesitate politică și nu de o preferință sau confort al traiului. Mai mult decât atât, îi lipsesc componentele tradiționale ale societății palestiniene, care se caracterizează prin cunoașterea vecinilor și a comunităților înconjurătoare. Sireen, 32, mărturisește:
„Ceea ce ne unește este dorința de a ne păstra reședința, nimic mai mult. În zonă s-au adunat oameni din toată țara, cu moravuri și stiluri de viață diferite, toți cu același scop.”
În plus, această situație are repercusiuni asupra stării psihice și emoționale particulare. Noor, 23, a descris acest impact:
“Mă simt singură în toată mulțimea aceasta pentru că nu cunosc pe nimeni...Îmi tot compar viața de acum cu viața dinainte de a mă muta în Kufr ‘Aqab...Dincolo simțeam că fac parte din comunitate. Îi cunoșteam și mă cunoșteau. Aparțineam unui loc și asta mă făcea fericită; acum mă simt goală pe dinăuntru. Israelienii ne-au răpit sentimentul de apartenența și ne-au distorsionat tradițiile.”
Kufr ‘Aqab
CONCLUZIE
Fenomenul Kufr ‘Aqab este situat într-un context mai larg al colonialismului de tip settler, care caută să golească Ierusalimul de locuitorii săi palestinieni prin strămutare graduală către periferiile din „afara” zidului de separație. Deși mulți rezidenți își înțeleg situația neplăcută ca parte dintr-o politică mai largă de segregare și excludere, imediata lor conexiune cu aceasta creează o tensiune inerentă. Adevărul este că mutarea în Kufr ‘Aqab a contribuit la succesul politicilor separatiste ale Israelului. Aceste politici au forțat rezidenții să trebuiască să „își dovedească existența” în mod constant, lucru pe care trebuie să-l susțină cu documentație meticuloasă atestând legătura cu Ierusalimul și prin supunerea la anchete intruzive care cauzează dezintegrare comunitară și influențează negativ sentimentul de apartenență, și deci, de stare de bine.
Acest limbo perpetuu a compromis calitatea vieții și libertatea de mișcare a familiei este constrânsă de o serie de obstacole fizice și birocratice. Așa cum se exprima unul dintre rezidenți, „stingi un incendiu, doar pentru ca altul să izbucnească imediat și continuă așa la nesfârșit”. Într-adevăr, prezența copleșitoare a statului israelian este manifestată și consolidată prin bariere fizice care obstrucționează mișcarea în și în afara Ierusalimului (și orașele vecine). Pentru rezidenții cu familii posesoare de statusuri legale diferite, barierele fizice au consecințe severe asupra relațiilor sociale și familiale, infiltrându-se în toate aspectele vieții, inclusiv, la modul cel mai propriu, la nivel de corp uman.
Familiile palestiniene ce trăiesc în Kufr ‘Aqab, ai căror membri dețin statuturi legale diferite trăiesc într-un continuum de mobilitate și imobilitate. Deși există niște „libertăți” relative pentru cei cu reședința în Ierusalim, dacă e să-i comparăm cu palestinienii posesori de rezidență de Cisiordania, formarea unei familii compuse din statusuri legale diferite, neutralizează aceste „libertăți”. Acest lucru creează o situație paradoxală de „mobilitate imobilă”, în care familia trebuie să se mute într-o zonă incertă și precară pentru a păstra rezindența unor membri (în ciuda posibilității de mișcare „liberă”, în teorie, în virtutea statusului legal). Această situație este exacerbată de consecințele unor forme birocratice și indirecte, dar acute, de violență. Acestea constituie, după cum susține Shalhoub-Kevorkian, o formă de violență structurală ca parte a unei tactici de eliminare. Așa cum ilustrează și relatările, practicile biopolitice de control al mișcării s-au înrădăcinat puternic în chestiuni deopotrivă intime și mundane. Acestea includ dreptul unui individ de a iubi, de a se căsători, de a întemeia o familie și a trăi împreună cu aceasta. De asemenea, ele încătușează posibilitatea individului de a-și înregistra copiii prin sisteme oficiale și păstrarea sistemelor tradiționale de sprijin familial imediat și extins. Segregația biopolitică a fost asimilată până în punctul în care unele femei palestiniene recurg să-și manipuleze corpul prin tehnologii pentru a se conforma restricțiilor Israelului, de exemplu,inducerea prematură a nașterii. Aceste politici au distrus viabilitatea familiei ca organism de sine stătător, amenințându-i supraviețuirea și destabilizând orice sens de normalitate familială.
Ramificațiile acestui cadru particular sunt atotcuprinzătoare, afectând viața individuală, viața familială și cea socială, comunitară, precum și structurile și sistemele sale de sprijin. De fapt, aceste politici și presiunea lor constantă accentuează impactul identificării politizate a rezidenților din Kufr‘Aqab, asimilată și exprimată în limbaj. De exemplu, așa cum relata unul dintre participanții la studiu, palestinienii cu ID de Ierusalim spun ihna (noi) când se referă la posesorii de acte de Ierusalim și intu (voi) când vorbesc despre palestinienii cu ID de Cisiordania iar palestinienii cu ID de Cisiordania folosesc reversul, ca și când nu ar mai face parte din aceeași politică națională palestiniană. După cum indică și relatările, asimilarea acestor politici este reificată într-o potențială auto-politizare a iubirii, condiționată de statusul legal, cu impact asupra tiparelor nubilității și mariajului. Toate acestea reprezintă niște semnale de alarmă cu privire la o și mai mare izolare a comunității ierusalimitene față de restul comunității palestiniene cauzată de politicile Israelului care modifică tiparele căsătoriilor pentru adaptarea la o realitate extrem de dură.
Aceste atotcuprinzătoare politici de apartheid și reglementare biopolitică, mascate de formalitatea și rigiditatea birocrației de stat, penetrează cele mai intime și aparent mundane aspecte ale vieții individuale și de familie. Consecințele unor asemenea forme cotidiene de violență evidențiază că, în acest context, nimic nu poate fi luat drept sigur. Situația din Kufr ‘Aqab subliniază suferința socială a unui grup în mod particular vulnerabil, dominat de ambiguitate și nesiguranță în contextul ocupației militare israeliene prelungite, al subjugării și opresiunii politice. Deciziile legate de viața de familie devin dictate de calcule induse politic, ceea ce întărește și creează forme noi de suferință socială ajungând să definească mobilitatea familiei. Kufr ‘Aqab ca și caz de studiu exemplifică o stare paradoxală de mobilitate imobilă precum și natura mundană dar totalitaristă a violenței politice sistemice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu