miercuri, mai 11, 2016

CEL MAI BUN PRIETEN AL ANTISEMITULUI

de Jonathan Cook



                    Nazareth


A fost o declarație la care nimeni nu s-ar fi așteptat din partea adjunctului șefului de stat-major al armatei israeliene. În discursul pe care l-a ținut cu ocazia Zilei Naționale a Comemorării Holocaustului, generalul Yair Golan a comparat direcția politică actuală a Israelului cu cea a Germaniei de la începutul anilor 1930, când se instala nazismul la putere.

În Israelul de astăzi, a spus acesta, pot fi recunoscute „fenomenele de revoltă care au apărut în Europa...Nimic nu e mai ușor decât să-l urăști pe cel străin, nimic nu e mai ușor decât să stârnești spaimă și să intimidezi.”

Furoarea cauzată de remarcile lui Golan a călcat pe urmele unei reacții similare în Marea Britanie, ca urmare a afirmațiilor făcute de fostul primar al Londrei, Ken Livingston. Acesta a menționat că „Hitler a susținut Zionismul în mod practic” în 1933, când naziștii au semnat un acord de transferare, permițându-le astfel câtorva evrei germani să emigreze în Palestina.


În moduri diferite, ambele comentarii fac aluzie la o veche ceartă care s-a iscat între evrei în urmă cu un secol sau mai mult, care punea sub semnul întrebării dacă Zionismul a fost o binecuvântare sau o năpastă. Deși astăzi în mare măsură trecută cu vederea, această dispută clarifică destul de bine conflictul israeliano-palestinian.

Acele diferențe de opinie au fost aplanate în 1917 când guvernul britanic a emis Declarația Balfour, un document oficial care promitea pentru prima dată înfăptuirea țelului Zionist, un „cămin național” pentru evrei în Palestina.

Un singur ministru s-a opus, Edwin Montagu. În mod remarcabil, singurul evreu din cabinetul britanic. Aceste detalii nu erau irelevante. Într-un memorandum, Montagu avertiza că această politică guvernamentală va deveni un „teren fertil pentru antisemitism în toate țările”.

Era departe de a fi singurul cu această părere.

Dintre cei 4 milioane de evrei care au părăsit Europa între anii 1880 și 1920, numai 100.000 s-au dus în Palestina, aliniindu-se speranțelor Zioniste. După cum scria odată romancierul israelian A.B. Yehoshua: „Dacă partidul Zionist ar fi candidat la alegeri la începutul secolului 20, ar fi primit numai 6 sau 7 procente din voturile evreilor.”

Lucrul de care se temeau Montagu și majoritatea celorlalți evrei era crearea unui stat evreiesc pe un teritoriu îndepărtat în concordanță prea clară cu aspirațiile antisemiților Europei, inclusiv - după cum avea să se dovedească - ale guvernului britanic.

Potrivit aserțiunilor dominante ale etnonaționalismului european de la vremea respectivă, regiunea ar fi trebuit împărțită în popoare sau rase umane, urmând ca fiecare să controleze un teritoriu în care să se poată dezvolta.

Evreii erau priviți ca o „problemă” deoarece - pe lângă antisemitismul creștin latent - se considera că periclitează acest model național.

Evreii erau văzuți ca o rasă aparte, una căreia nu i se putea - sau nu ar trebui să i se poată - permite să se integreze. Mai bine era, din punctul acesta de vedere, să fie încurajați să emigreze din Europa. Pentru elitele britanice, Declarația Balfour a fost un mijloc de a obține acel rezultat.

Theodor Herzl, părintele Zionismului, a înțeles foarte bine acest antisemitism categoric. Ideea sa a unui Stat Evreiesc a fost parțial inspirată de infama afacere Dreyfus, în care unui ofițer francez de origine evreiască i s-a înscenat un așa-zis act de trădare în sânul statului major. Herzl era convins că antisemitismul va împiedica întotdeauna acceptarea autentică a evreilor în Europa.

Din acest motiv - cu toată stângăcia cu care au fost formulate - comentariile lui Livingstone punctează un adevăr important. Herzl și alți Zioniști timpurii au acceptat fără rezerve cadrul hidos al bigotismului european.

Evreii, a concluzionat Herzl, trebuie să-și accepte alteritatea și să se considere o rasă separată. Odată ce aveau să găsească un binefăcător care să le dea un teritoriu - în curând Marea Britanie avea să-i gratifice cu Palestina - puteau să rivalizeze cu celelalte popoare europene de la distanță.

Pentru o vreme, câțiva dintre liderii naziști și-au manifestat solidaritatea. Adolf Eichmann, cel care avea să devină unul dintre inginerii Holocaustului, a vizitat Palestina în 1937 pentru a promova „emigrarea Zionistă” a evreilor.

Germanca de origine evreiască Hannah Arendt, teoreticiana
totalitarismului, încă susținea în 1944 - cu mult după ce naziștii abandonaseră ideea emigrației, înlocuind-o cu cea a genocidului - că ideologia care sprijinit Zionismul nu a fost altceva decât „acceptarea fără niciun fel de critică a naționalismului de inspirație germană”.

Israel și susținătorii săi ar prefera ca lumea să uite că înainte de ascensiunea nazismului, majoritatea evreilor s-au opus profund unui viitor în care să fie încredințați Palestinei. Cei care încearcă să amintească lumii de acest capitol uitat al istoriei sunt denunțați, după cum se pare, precum Livingstone, ca antisemiți. Sunt acuzați că fac o comparație simplistă între Zionism și Nazism.

Dar există un motiv foarte bun pentru a examina această perioadă inconfortabilă.

Politicienii israelieni moderni, inclusiv prim-ministrul Benjamin Netanyahu, încă declară periodic că evreii au un singur cămin - în Israel. După fiecare atac terorist din Europa, aceștia îi încurajează pe evrei să se grăbească să vină în Israel, spunându-le că niciodată nu vor putea fi în siguranță acolo unde sunt.

Și totodată ne atenționează că mișcarea Zionistă, chiar și în ziua de azi, după cum pare să considere Golan, nu se poate abține să nu oglindească multe dintre defectele acelor etnonaționalisme europene - astăzi discreditate.

Asemenea caracteristici - toate mult prea evidente în Israel - includ: o definiție exclusivistă a termenului de popor; nevoia de a provoca spaimă și ură între oameni ca modalitate de a ține națiunea  strâns legata; obsesia și foamea de teritoriu; și o cultură puternic militarizată.

Identificarea rădăcinilor ideologice ale Zionismului, ispirate de teoriile rasiste despre oameni care parțial au alimentat cel de-al Doilea Război Mondial, ne poate permite să înțelegem Israelul modern puțin mai bine. Și de ce acesta pare incapabil să întindă palestinienilor o mână cu pace.

Niciun comentariu: