Acest studiu vizează analizarea poziţiilor conducătorilor şi teoreticienilor mişcării zioniste, de la Herzl până la Şaron, în legătură cu ceea ce ei numesc “problema demografică”.
Transferul după războiul din iunie 1967
Euforia victoriei şi delirul societăţii israeliene şi al diverselor sale partide s-au generalizat după războiul din iunie 1967, datorită înfrângerii armatelor arabe şi a ocupării unor mari teritorii arabe. Ceea ce a contribuit la răspândirea acestui delir amestecat cu nebunia grandorii este căderea Cisiordaniei, a Fâşiei Gaza şi a altor regiuni arabe sub ocupaţia israeliană, pe care mişcarea zionistă şi statul Israel le-a considerat întotdeauna ca făcând parte din “pământul occidental al israelului”, deschizând astfel apetitul pentru expansiune, iudaizare şi anexare. În acest climat, la două săptămâni după sfârşitul războiului, guvernul israelian a ţinut o reuniune specială pentru a-şi defini politica în conformitate cu noile circumstanţe.
Până în ziua de azi, nimic n-a fost deconspirat, în mod oficial, din ceea ce s-a decis în timpul acestei şedinţe. Dar cercetătorul israelian Meir Avidan a publicat o parte din această şedinţă a guvernului, după ce a citit jurnalele particulare ale lui Jacob Herţog, care era în acea vreme directorul general al primului-ministru israelian. Informaţiile indică faptul că guvernul israelian a discutat, în detaliu, “chestiunea demografică”, sau “problema” prezenţei palestinienilor în teritoriile ocupate, ceea ce constituia o piedică la anexarea de către Israel a acestor regiuni. În cursul discuţiei şi a studierii “problemei” au fost avansate mai multe propuneri şi soluţii în vederea debarasării de ceea ce ei au numit ”pericolul demografic”, în scopul surmontării piedicilor care împiedică anexarea regiunilor palestiniene ocupate.
Pinhas Sapir, susţinut de Abba Eban, amândoi pacifişti în cadrul partidului muncitoresc, au propus alungarea refugiaţilor palestinieni din Cisiordania şi din Fâşia Gaza, şi “reinstalarea” lor în ţările arabe, cu precădere în Syria şi Irak. În ce-l priveşte pe Menahim Begin, acesta a cerut, în cadrul aceleiaşi şedinţe, distrugerea taberelor palestiniene din regiunile ocupate şi “transferarea” locuitorilor lor spre deşertul Sinai.
Surse israeliene afirmă că spiritul şedinţei era în perfectă armonie cu ideile vice-prim-ministrului israelian, Ygal Allon, care a făcut apel la transferarea refugiaţilor palestinieni spre Sinai şi statele arabe.
Un organism special însărcinat cu expulzarea palestinienilor
Sursele israeliene nu menţionează dacă guvernul israelian a informat Statele Unite şi alte ţări despre voinţa expulzării palestinienilor, dar se pare că teama de reacţii internaţionale, precum şi costurile de transport şi reinstalare în Sinai au împiedicat executarea planului de expulzare colectivă a palestinienilor, plan care a fost lăsat în aşteptare pentru a fi înlocuit cu altul, secret, vizând alungarea progresivă a palestinienilor din regiunile ocupate. În urma războiului din 1967, guvernul israelian a eşafodat un organism special, cu participarea mai multor ministere, însărcinat cu expulzarea palestinienilor din regiunile ocupate spre America de Sud şi Libia. Este prezidat de ministrul de război, Moşe Dayan (participarea activă a lui Dayan la acest plan a fost dezvăluită într-o conferinţă a Raanan Weiss, la Centrul Internaţional pentru Pace în Orientul Apropiat, Tel Aviv, 2/6/1985).
Sursele israeliene raportează că acest organism a cumpărat pământuri în Brazilia, în Paraguay şi în Libia în cursul celor doi ani care au urmat războiului, pregătind expulziunea palestinienilor. Aceleaşi surse adaugă că acest organism, cu multiplele mijloace de care dispunea, utilizând tehnicile “morcovului şi ale bastonului”, forţează 1000 de palestinieni din Fâşia Gaza să plece în Paraguay, oferind fiecărei familii un paşaport, suma de 4000 de dolari şi nenumărate promisiuni, precum cea a obţinerii de noi paşapoarte şi dreptul de lucru. Dar se pare că acest organism nu şi-a onorat promisiunile făcute victimelor, ceea ce i-a constrâns pe unii să riposteze. În mai 1970, un “necunoscut” intră în consulatul israelian din Paraguay şi cere o întâlnire cu consulul israelian, Moşe Veron.
În momentul în care consulul acceptă să-l întâlnească, necunoscutul trage câteva focuri, şi în condiţii obscure, omoară o persoană şi răneşte o alta, înainte de a dispărea. N-a mai fost niciodata găsit. Anumite surse israeliene informează că necunoscutul nu este altul decât Talal Dimassi, unul dintre cetăţenii Gazei pe care organismul israelian îl făcuse să călătorească în Paraguay. Ele adaugă că atunci când Talal şi confraţii săi şi-au dat seama că organismul nu are intenţia să-şi ducă la îndeplinire promisiunile, el şi alţi colegi au decis să atace consulatul, ceea ce a pus capăt planului temerar al organismului.
“Problema demografică”
De la ocuparea restului pământului palestinian, în 1967, Israelul se confruntă cu o problemă esenţială pe care n-a putut-o rezolva, sau surmonta, până acum. Guvernul israelian şi mişcarea zionistă, cu toate partidele sale, consideră că Cisiordania şi Fâşia Gaza fac parte din “pământul occidental al Israelului”, şi pornind de la această premisă, doctrina zionistă revendică anexarea tuturor regiunilor statului Israel.
Problema care apare, şi care continuă să subziste, este faptul că Israelul, dacă anexează aceste regiuni, pornind de la principiile şi bazele zionismului, fondează un stat binaţional, în care arabii palestinieni reprezintă jumătate din populaţie, ceea ce pune capăt proiectului zionist ce vizează fondarea unui stat uni-naţional. Pe de altă parte, retragerea Israelului din teritoriile ocupate în 1967 reprezintă o contradicţie cu bazele zioniste care consideră că aceste pământuri fac parte din “pământul occidental al Israelului”. Problema devine şi mai acută având în vedere creşterea naturală a numărului palestinienilor, care este de trei ori mai mare decât cea a evreilor israelieni.
Pe baza acestei probleme, numită “problema demografică”, două curente israeliene principale se degajă pentru a încerca să rezolve “chestiunea demografică” şi să-i găsească o soluţie corespunzătoare în raport cu scopurile zioniste. Primul curent este reprezentat de partidul muncitoresc israelian şi de aliaţii săi, micile partide zioniste de stânga, al doilea este reprezentant de Likud şi aliaţii săi, dreapta zionistă religioasă şi dreapta zionistă extremistă.
Ca în toate situaţiile, atunci când dificultăţile se acumulează, partidul muncitoresc, căutând o soluţie la această problemă, a recurs la ajutorul regimului iordanian pe care partidul muncitoresc îl consideră ca fiind aliatul său istoric, cu care împărtăşeşte interese comune şi neschimbate, reprezentate de refuzul de a recunoaşte drepturile naţionale ale poporului palestinian, şi mai cu seamă dreptul la autodeterminare şi la crearea unui stat palestinian independent. În iulie 1967, Ygal Allon propune un proiect care să salveze Israelul de pericolul demografic. Acesta a fost modificat în iunie şi decembrie 1968, apoi în decembrie 1969 şi în septembrie 1970.
Planul Allon propune ajungerea la un acord regional între Israel şi Iordania, Israelul anexând zonele relativ puţin populate din Cisiordania şi Fâşia Gaza, iar regele Iordaniei instalându-şi din nou dominaţia asupra regiunilor palestiniene populate, anexate regatului său. Planul Allon, numit uneori alternativa iordaniană, care a constituit, de fapt, timp de mai multe decenii, baza programului partidului muncitoresc, este o tentativă de ajungere la o soluţie de mijloc între orientarea de extindere şi apetitul pentru anexare, pe de o parte şi debarasarea de problema demografică, pe de alta. Pentru a ajunge la îndeplinirea lui, guvernul israelian, dominat în această perioadă, până în 1977, de partidul muncitoresc, a evitat în linii mari instalarea de colonii zioniste în regiunile foarte populate, amplasându-le mai degrabă în regiunile relativ puţin populate, pe care dorea să le anexeze.
Begin îşi bate joc de partidul muncitoresc
În ceea ce-i priveşte pe Likud şi aliaţii săi, numeroşi după ocuparea Cisiordaniei şi a Fâşiei Gaza, printre ei fiind partidele religioase ale căror poziţii se apropiau progresiv de cele ale partidului Likud, şi care-l potenţau pe acesta din urmă, deşi istoric erau apropiate de partidul muncitoresc, aceştia nu s-au preocupat prea mult de chestiunea demografică, ataşându-se de doctrina zionistă care cerea impunerea suveranităţii israeliene asupra “pământului occidental al Israelului”, cerând anexarea regiunilor palestiniene ocupate.
Ceea ce a ajutat tabăra Likudului să câştige mai multe puncte, şi mai ales în cursul primilor ani ai ocupaţiei (67), în timpul discuţiilor asupra chestiunii demografice, a fost ca ideea anexării şi a extinderii să domine în partidul muncitoresc pe cea care încerca să se debaraseze de problema demografică.
Răspunzând în 1968 pretenţiilor partidului muncitoresc, care afirma că programul său aducea o soluţie la chestiunea demografică, Begin îşi bate joc de aderenţii acestui partid care “ne spun că mai mult de un milion de arabi se vor adăuga celor 320.000 de arabi şi de druzi care se găsesc în Israelul divizat, dacă refuzăm să renunţăm la pământul occidental al Israelului… Dar atunci când se vorbeşte de Fâşia Gaza, a cărei populaţie se ridică la 340.000 de arabi, cu toţii ne spun azi: ne aparţine şi ne-a fost luată, dar vom rămâne aici pentru totdeauna… Atunci când vorbimd e Golan, ne spun: va fi al nostru, şi nu vom renunţa la el. Atunci când vorbim de Ierusalimul unificat, în care trăiesc 70.000 de arabi, ei ne spun cu toţii că acest oraş a fost unificat şi nu va mai fi niciodată împărţit. Atunci când vorbim de al-Khalil, despre muntele al-Khalil şi locuitorii săi, mai mult de 80.000 de arabi, ei spun că le aparţine tot lor. Când vorbim de Qalqylia şi de cei 9.000 de locuitori arabi ai săi, tot ei ne spun: ne aparţine. Tel Aviv-ul a fost bombardat din acest din urmă oraş.”
Mai apoi, Begin execută un calcul foarte simplu, pentru a concluziona că harta partidului muncitoresc conţine aproape un milion de arabi, dar exclude doar 440.000 de arabi care “din cauza lor, ne fac să ne temem de pericolul demografic”. El adaugă “Dacă această supoziţie este justă, cea de a spune că, cu cifra de un milion, vom avea o egalitate între numărul arabilor şi cel al evreilor, după 20 de ani, fără cei 440.000, vom ajunge acolo, să zicem, în 27 de ani. Aceasta este problema demografică? Un popor care mai are de trăit 7 ani?” (6 decembrie 1968).
Pornind de la bazele şi principiile zionismului, care consideră regiunile palestiniene şi siriene ocupate ca făcând parte din “pământul occidental al Israelului”, şi refuzând să acorde un loc important chestiunii demografice, Likud şi aliaţii săi, constituiţi în mici partide, a promovat “realizarea dreptului isoric, impunând suveranitatea evreiască asupra tuturor regiunilor ocupate pentru a le anexa statului evreiesc”.
Pare clar că tentativele Likudului de a minimiza importanţa problemei demografice, pentru a da impresia că nu are nici o influenţă asupra politicii sale privitoare la teritoriile palestiniene ocupate, nu erau justificată pe teren.
De la sosirea sa la putere în 1977, Likudul n-a aplicat nici legea nici suveranitatea israeliană asupra teritoriilor ocupate palestiniene, aşa cum promisese s-o facă, şi nici n-a îndrăznit să le anexeze Israelului, nu de teama armatelor, a liderilor sau a regilor ţărilor arabe, ci pentru că ştia că un asemenea pas va conduce, mai devreme sau mai târziu, la distrugerea proiectului zionist şi la sfârşitului Israelului în calitate de stat evreiesc, pentru a-l transforma în stat arabo-evreiesc. Sub conducerea Likudului, guvernul israelian a anexat Golanul sirian în 1981, fără a ţine cont de ripostele siriene şi arabe, nu pentru că ar crede că are drepturi istorice asupra Golanului sirian ocupat, nu mai mult decât asupra teritoriilor palestiniene ocupate, ci fundamental, pentru că nu există o puternică densitate de populaţie [autohtonă] în Golan, ceea ce nu este cazul regiunilor palestiniene ocupate în 1967.
Cf. versiunea în limba franceză.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu