Nu mai este nici posibil, nici util să ignorăm existenţa unei crize palestiniene care se agravează pe zi ce trece. Confruntările repetate între cei care sunt descrişi ca fiind partizanii Hamas şi partizanii Fateh, sau forţele care depind de preşedinte şi cele ale guvernului, criticile acerbe schimbate între preşedinţie şi cei care se declară apărătorii ei, împotriva conducerii guvernului, eşecul arzător al proiectului unui acord privitor la punerea în operă a unui guvern de unitate naţională, în ciuda aprobării acestei idei de către toate partidele, diviziunile şi acuzaţiile proferate de către partidele palestiniene în privinţa apartenenţei unora sau a altora la axele regionale şi internaţionale, instalând o paralizie în domeniul apărării dreptului palestinian în faţa violărilor strigătoare la cer israeliene şi a apatiei internaţionale, blocada economică şi politică ce împinge sute de mii de palestinieni spre prăpastia foametei, toate aceste semne nu pot ascunde o situaţie de criză.
În aparenţă, această situaţie pare să fie consecinţa unui conflict între preşedintele Madmud Abbas şi guvernul condus de Hamas, în jurul câtorva articole ale programului de unitate naţională, dar în realitate criza palestiniană are mai multe faţete, şi conflictul privitor la programul politic nu este decât o aparenţă.
În inima crizei se află victoria obţinută de Hamas la alegerile din ianuarie anul trecut, o victorie căreia unii nu vor să-i realizeze semnificaţiile istorice, comportându-se cu ea ca şi cum ar fi un eveniment pasager evitabil. Pluralismul excesiv este un fenomen tipic istoriei naţionale palestiniene, este vorba despre un fenomen natural provenit din prăbuşirea societăţii palestiniene în urma Nakba din 1948 şi a împrăştierii acestei societăţi în grupuri diverse din interiorul patriei şi din exil. Este un fenomen care ţine de prăbuşirea unanimităţii din societăţile arabo-musulmane de-a lungul secolului XX, după ce aceste societăţi au fost surprinse de importantele sfidări occidentale şi de furtunile modernităţii, este nu mai puţin un fenomen care ţine de ascensiunea ideologiilor în regiunea arabă după cel de-al doilea război mondial, şi de încrederea inteligentsiei palestiniene în eficacitatea ideologiilor. Dar pluralismul excesiv palestinian n-a împiedicat emergenţa unei forţe palestiniene principale, a unei forţe conducătoare, în fiecare dintre etapele istoriei mişcării naţionale, indiferent de justeţea sau de viziunea acestei forţe. De fiecare dată ea şi-a dobândit un loc şi un rol, nu numai pentru că a reuşit să profite de raporturile de forţă arabe, şi uneori de unanimitatea arabă în privinţa adoptării ei, dar şi, într-un mod important, prin reuşita sa în a aduce răspunsuri convingătoare la întrebările puse de poporul palestinian, aflat într-o situaţie dată.
Unitatea palestiniană în jurul conducerii şi a viziunii lui Hajj Amin al-Hussayni era reală, în ciuda prezenţei personalităţilor concurente de-a lungul acelei perioade, de la mijlocul anilor ’30 şi până la Nakba. După o fază tranzitorie de recul a mişcării naţionale, celebra alianţă între conducerea Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei şi proiectul nasserist a constituit o axă pentru o canalizare puternică a energiei palestiniene. Şi atunci când proiectul nasserist a fost înfrânt în 1967, a devenit necesar ca ca şi conducerea fondatoarea a Organizaţiei să-şi asume partea ei de eşec. A fost, evident, momentul în care s-a impus mişcarea Fateh, în momentul în care scena palestiniană era dominată de un pluralism politic, ideologic şi activ fără precedent pentru o mişcare de eliberare naţională.
În acest sens, este necesar să se citească victoria electorală a Hamas ca un indicator pentru o nouă schimbare istorică în constituirea, viziunea şi conducerea mişcării naţionale, şi nu doar ca o simplă concurenţă partizană în guvern şi la putere, căci această putere, cum este de altminterea clar, şi devine din ce în ce mai clar, nu merită nici măcar această concurenţă. După decenii de conducere exclusivă a mişcării Fatah în chestiunea palestiniană, palestinienii sunt acum convinşi că mişcarea naţională dirijată de Fateh a devenit incapabilă să răspundă marilor întrebări ale cauzei naţionale, că timpul a venit să fie înlăturată în beneficiul unei alte forţe şi a unei alte viziuni, noi. Dar clasa politică palestiniană care a fost legată de perioada precedentă nu vrea să audă opinia poporului, ea rezistă, cu toată forţa şi viclenia de care dispune, prin mijloace legitime şi nelegitime, procesului de schimbare.
Este probabil ca rezistenţa la procesul de schimbare să fie datorată convingerilor profunde în justeţea poziţiei pe care o ocupă. Dar acest lucru este datorat, în mare parte, unui sistem de privilegii pe care este eşafodată această clasă şi în sânul căreia ea trăieşte de mai mult de un sfert de secol. Ca şi pluralismul excesiv, mişcarea naţională palestiniană a fost minată de fenomene de corupţie care nu pot fi negate, încă de la naşterea luptei armate începute după înfrângerea din 1967. Fenomenul corupţiei s-a lărgit şi s-a intensificat în cursul fazei libaneze care a durat din 1971 şi până în 1982.
Dar corupţia care înflorea în Iordania şi în Liban a fost înfruntată şi pusă în paralel cu o luptă de egală intensitate, atât în confruntările armate de-a lungul Iordanului cât şi în lupta armată din sudul Libanului şi din nordul Palestinei, şi chiar în mlaştina războiului civil libanez. Confruntările armate au limitat amploarea corupţiei şi au reuşit să limiteze consecinţele sale distrugătoare asupra mişcării naţionale. Dar abia au ieşit forţele palestiniene din Liban şi conducerea OEP precum şi majoritatea instituţiilor ei s-au deplasat spre capitala tunisiană, că dimensiunea luptei a dat înapoi, corpul mişcării naţionale transformându-se în birocraţie de emigraţie, minată de şomaj, plictiseală şi disputa în privinţa poziţiilor şi a rolurilor. Şi în locul valorilor sacrificiului şi a luptei, instituţiile naţionale palestiniene sunt dominate de valorile privilegiilor. În această ambianţă precisă îşi face apariţia o clasă politică ce participă la negocierea acordurilor de la Oslo, pentru a se reîntoarce majoritar în Cisiordania şi în Fâşia Gaza, în scopul conducerii autorităţii palestiniene şi a transmiterii privilegiilor către toţi cei ce intră în contact cu ea şi i se alătură dintre foştii militanţi pentru mişcarea naţională.
Semnificaţia ultimelor alegeri palestiniene, sau a tot ceea ce poate da orice tentativă reală şi serioasă de reconstruire a Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, de reactivare a ei în calitate de entitate care-i uneşte pe palestinieni, nu este doar apariţia unor noi programe, viziuni, moduri de acţiune sau alianţe în interiorul mişcării naţionale palestiniene, ci şi de demisie a unei clase politice şi de limitare a sistemului de privilegii în care şi pentru care ea a trăit timp de decenii. Acest lucru explică faptul că elementele cele mai corupte şi mai privilegiate ale clasei politice palestiniene sunt cele mai ostile guvernului palestinian actual şi cele mai active în direcţia limitării şi a ocolirii rezultatelor alegerilor.
Ceilalţi actori, israelieni, regionali şi internaţionali, se agaţă de acest aspect important al crizei, îi dau forţă şi-l ridică la calitatea de argument, obţinând din aceasta o sursă de legitimitate. Israelienii, a căror conducere consideră în majoritatea ei că a dat în cursul anilor ’90 maximum pe care îl putea da poporului palestinian în timpul acordurilor de la Oslo, caută să transforme lupta pentru Palestina într-o luptă palestiniano-palestiniană, paralizând mişcarea naţională palestiniană şi distrugând capacitatea poporului palestinian de a-şi continua lupta reală
Israelienii găsesc în conflictele palestiniene interne, şi în accentuarea concurenţei pentru conducerea Autorităţii şi a mişcării naţionale palestiniene, o mare ocazie pentru a convinge lumea că palestinienii nu merită mai mult decât ceea ce Israelul a acordat, de bunăvoie. Pentru asta, israelienii încearcă şi acţionează pentru a izola şi a slăbi guvernului Hamas şi au devenit concomitent un actor activ în accentuarea crizei palestiniene interne, susţinând o parte precisă şi încuranjând-o să accentueze criza.
Poziţia americană şi cea a câtorva state europene nu este deloc diferentă. În urma evenimentelor din 11 septembrie 2001, administraţia americană nu mai consideră chestiunea palestiniană ca o problemă care trebuie tratată pentru a se menţine stabilitatea regiunii şi a lumii, ci ca o parte a unui război mondial împotriva terorismului şi a forţelor extremismului, a radicalismului islamic şi a pericolului arab şi musulman istoric împotriva situaţiei occidentale. Această viziune implică, în ciuda a ceea ce i se spune preşedintelui Abbas din timp în timp când au loc întâlniri cu responsabilii americani, faptul că statul evreiesc are mână liberă să scape cum vrea de palestinieni şi că problema palestiniană trebuie să părăsească în totalitate agendele arabe şi islamice.
Este ciudat că clasa politică palestiniană precedentă, preşedintele şi cei care îl înconjoară, nu văd că interesul euro-american de a răsturna guvernul Hamas nu înseamnă că o anume echitate internaţională concretă îî aşteaptă pe palestinieni, la capătul tunelului. Ceea ce vede clasa politică palestiniană, orbită de grija de a-şi fi pierdut sistemul de privilegii care s-a prăbuşit, este că guvernul Hamas a devenit o piedică în calea parvenirii la o soluţie justă şi onorabilă, şi un factor de slăbiciune palestiniană în raportul de forţă internaţional. În timp ce izolarea şi boicotul occidental al guvernului şi al poporului vizează scăderea capacităţii palestinienilor de a rezista, împingându-i pe culmile disperării şi a supunerii la realităţile forţei, unii conducători palestinieni precedenţi consideră că presiunea internaţională asupra Hamas şi a guvernului său acţionează în interesul lor şi în direcţia căderii unui guvern excepţional, pentru reîntoarcerea la situaţia politică palestiniană, aşă cum era ea înainte.
Ceea ce a ajutat la accentuarea crizei palestiniene şi a seriei de iluzii care agită mai mulţi dintre actorii ei, este divizarea politică arabă care s-a exacerbat în cursul verii. De la invazia din Irak, axa tripartită arabă, Egipt-Siria-Arabia Saudită, care a reprezentat centrul puterii politice arabe timp de mai multe decenii şi care a încercat să menţină un minimum de interese arabe, s-a dezagregat. Siria a fost constrânsă, aflată în proximitatea armatei americane dinspre est şi în preajma pericolului reprezentat de statul evreiesc la vest, să-şi întărească alianţa cu Iranul. Siria nu poate fi complet dezvinovăţită de îndepărtarea de Egipt şi de Arabia Saudită, dar problema acestei alianţe tripartite s-a pus în momentul în care Egiptul şi Arabia Saudită s-au raliat, explicit sau implicit, taberei favorabile ocupării Irakului. Lucrurile au evoluat apoi în direcţia punerii Siriei în faţa pericolului şi a ameninţării, şi fără ca Hamas s-o planifice, sau măcar s-o vrea, s-a văzut catalogat ca făcând parte din tabăra siriano-iraniană, ceea ce a dat speranţe clasei politice palestiniene precedente, care a considerat că această catalogare a guvernului Hamas impune nu doar o izolare euro-americană ci şi, ceea ce este încă şi mai important, o izolare arabă.
Problema pe care tabăra clasei privilegiaţilor nu vrea s-o vadă este că, în ciuda gravelor dificultăţi trăite de palestinieni din cauza presiunilor impuse împotriva guvernului palestinian, palestinienii nu vor un guvern care să adopte linia politică precedentă, chiar dacă adoptarea acestei linii ar fi un mijloc de a înlătura dificultăţile, ba mai mult, palestinienii nu mai vor, oricare ar fi situaţia lor, ca dosarul naţional să revină în mâiniel clasei de privilegiaţi şi a personalităţilor cunoscute, sau cel puţin ca această clasă să nu mai revină pentru a decide singură viitorul chestiunii naţionale.
Chiar majoritatea celor care manifestă, fie că au fost incitaţi fie că nu, în străzile Gazei sau ale Ramallahului, ştiu amploarea catastrofei în care clasa politică i-a condus pe palestiniene. În timpul următoarelor alegeri, anticipate sau nu, va fi dificil pentru personalităţile importante ale clasei politice precedente să obţină încrederea poporului. În cazul în care ea izbuteşte, din cauza susţinerii israelien, arabe şi internaţionale, să elimine de la putere guvernul şi să evite rezultatele electorale, orce tentativă din partea ei de a pune mâna în exclusivitate pe dosarul naţional va conduce la o explozie palestiniană fără precedent, care va impune împotriva rezultatelor alegerilor, prin alte mijloace.
Exact acest lucru trebuie să fie evitat de către acei dintre palestinieni care sunt înţelepţi, cu toate eforturile şi înţelepciunea de care sunt în stare, lăsându-le forţelor istoriei timpul de a acţiona.
Mesaj difuzat de lista yahoogroups assawra.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu