Gerladina Colotti – Aveaţi şapte ani atunci când satul dumneavoastră a fost atacat de către Israelieni. A trebuit să fugiţi în Liban, unde aţi trăit ca exilat. Aţi cântat periplurile din Beirut într-un poem splendid care se găseşte în antologia palestiniană publicată de către Manifestolibri (Editura Il Manifesto). Totuşi, în această vară, atunci când ziarul nostru v-a contactat telefonic n-aţi vrut să vă exprimaţi în privinţa noii agonii a Beirutului agresat de către Israel. De ce?
Mahmud Darwiş - Eram asaltat de către mass-media, care aştepta din partea poetului răspunsurile pe care doar politicienii le pot da. Ştiu că nu aceasta era intenţia ziarului Il Manifesto, vă prezint scuze tardive, dar am vrut să mă sustrag bazarului. Azi aş vrea să adresez o întrebare celor care mă cautau din Europa spunând că sunt “dezorientaţi” de noul război de agresiune: unde este inteligenţa Israelului dacă, pentru a împiedica rezistenţa libaneză sau palestiniană, determină condiţiile care o produc? Credeţi că Fermele de la Şeeba conţin posesiuni miniere? Ele nu valorează nimic, şi dacă Israelul s-ar retrage, Hizballah n-ar mai avea nevoie de arme. Dacă Israelul nu ar dori rezistenţă palestiniană, ar trebui să se retragă în interiorul frontierelor dinainte de ’67. Dacă vrea pacea cu arabii, trebuie să se retragă din Înălţimile Golan. Ce face Israelul la Ramallah şi în Gaza? Palestinienii nu cer decât 22% din teritoriul naţional istoric, toate problemele ar putea lua sfârşit dacă am recunoaşte cel puţin atâta. Israelienii sunt ca albii Africii de Sud, iar noi ca negrii. Am acceptat să fim negri, dar nu ajunge, pentru ei noi nu putem fi nici albi, nici negri: ce mai vor? Singura mea concluzie este următoarea: israelienii nu sunt pregătiţi pentru pace, le este teamă de pace.
Gerladina Colotti – Distrugerea statului Israel, totuşi, a fost un slogan utilizat mult timp…
Mahmud Darwiş – Israelienii au o obsesie securitară datorată unor tipuri diferite de teamă: una, legitimă, de înţeles, pornind de la ceea ce au suferit din cauza europenilor. Dar au fost despăgubiţi pentru asta într-o oarecare măsură pe spinarea Palestinei, şi, sprijinindu-se pe sentimentul de culpabilitate al Europei, trăiesc dintr-un credit infinit pe plan moral, economic şi militar. Până într-acolo încât azi, a critica politica israeliană echivalează cu un act de antisemitism. Dar mai există un alt tip de frică pe care n-am putea să-l rezolvăm nici dacă ar apărea un nou Freud: frica de ceea ce ei au comis împotriva noastră. Dar noi suntem gata să uităm şi să-i iertăm dacă ne restituie anumite drepturi. Ura şi ranchiuna nu sunt eterne, dacă victima obţine o despăgubire. Israelul este singurul care poate decide în această problemă.
Gerladina Colotti – La un an după tragicele evenimente din ’48, tatăl dumneavoastră s-a reîntors în Palestina şi şi-a găsit casa ocupată de colonişti. S-a instalat atunci în satul Deir el-Asad, trăind ca “refugiat în propria lui ţară”, şi transmiţându-vă simţul înstrăinării care determină în întregime poezia dumneavoastră. În calitate de de lider al Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, v-aţi opus acordurilor de la Oslo, care au eşuat ulterior mai ales în privinţa dreptului refugiaţilor palestinieni la întoarcere. Credeţi că azi acesta continuă să fie principalul obstacol al reconcilierii?
Mahmud Darwiş – Chestiunea refugiaţilor nu este cel mai mare obstacol la problema păcii, aşa cum ar dori Israelul. Ea se poate rezolva cu mult mai uşor decât problema coloniilor. Nimeni nu mai cere reîntoarcerea tuturor refugiaţilor, nici refugiaţii nu vor să se reîntoarcă în masă în Palestina. Timpul a trecut. Este vorba de reafirmarea unui principiu. De ce refugiaţii evrei care au plecat în urmă cu două mii de ani pot să se întoarcă şi palestinienii care au fost alungaţi în ’48 nu pot s-o facă? Dacă Israelul ar fi un stat atât de puternic, ar putea să prezinte scuzele sale celui slab, şi să accepte reîntoarcerea câtorva mii de refugiaţi. Dreptul de reîntoarcere ar putea rămâne un text juridic. De ce nu fac decât să-i favorizeze pe coloniştii veniţi din exterior? Vor un stat evreiesc pur? Ar putea s-o obţină retrăgându-se din teritoriile locuite de arabi. De ce oprimă 2 milioane de palestinieni în Cisiordania? Dacă se retrag, vor avea un stat evreiesc pur în care nu vor fi arabi. Adevărul este că, dintru început, Israelul n-a fost niciodată pur pentru că exista încă o comunitate, cea arabă. Ei vorbesc de un pericol demografic. O problemă care poate fi rezolvată în două feluri: fie restituind drepturile palestinienilor, ajungându-se la o conciliere şi trăind ca buni vecini cu ei, fie distrugând cu o bombă atomică un întreg continent de arabi în care, la începuturi, trăia un milion şi jumătate de evrei.
Gerladina Colotti – În timpul anilor din urmă, chiar şi în Italia – unde susţinerea cauzei palestiniene a condus întotdeauna opţiunile în politica externă, chiar şi în cazul guvernelor anti-populare – percepţia simbolică a palestinienilor s-a schimbat, transformându-i din victime în barbari terorişti periculoşi. Cum explicaţi acest lucru?
Mahmud Darwiş – Israelienii încearcă să monopolizeze rolul de victimă istorică şi nu suportă alţi pretendenţi. Chiar şi Bush se auto-numeşte victimă a terorismului. Dar cum se face că o victimă ocupă Irakul şi Afghanistanul, terorizează lumea întreagă şi are chiar o hegemonie politică în Europa – o Europă care nu mai este la fel de independentă ca şi înainte? Nu doresc rolul de victimă. Între călău şi victimă există o a treia cale: cea a omului normal. Israelienii nu doresc să aibă un stat normal pentru că ar putea să-şi piardă trăsătura distinctivă şi unitatea internă. Viaţa normală ar putea ridica întrebări privitoare la natura societăţii israeliene.
Gerladina Colotti – Mulţi au interpretat războiul din Liban ca unul din primele semne ale unui proiect de agresiune mai amplu îndreptat împotriva “semilunii şiite”, în cadrul unui Mare Orient Apropiat imaginat de Bush.
Mahmud Darwiş – Mă întreb dacă americanii înşişi au o definiţie precisă a acestui Mare Orient Apropiat. În urmă cu doi ani vorbeau de un Nou Orient Apropiat, termen preluat de Şimon Peres. Cu toţii vrem un Orient Apropiat nou, o lume arabă nouă, un Orient Apropiat fără ocupaţie, fără dictatură, fără sărăcie, analfabetism, în care să nu existe nici tensiuni, nici război – asta am vrea noi, dar nu înţeleg ce vrea Bush. Nu vreau să înţeleg semnificaţia cuvintelor sale, dar o înţeleg pe cea a acţiunilor lui. Îmi dau seama că a distrus Irakul care, la umbra ex-dictaturii, era încă, cel puţin, o ţară unită. Irakienii erau la adăpost, nu era nici un conflict între sunniţi şi şiiţi, nici între kurzi şi arabi, dimpotrivă acum există un proiect de stat la fiecare colţ de stradă. Dacă Noul Orient Apropiat urmează modelul irakian – adică un stat complet dezagregat şi dezmembrat – nu este unul nou ci foarte vechi: Orientul Apropiat din vremea cavernelor, înainte de naşterea conceptului însuşi de cetăţenie şi de drepturi ale omului, un Orient Apropiat barbar. În ceea ce priveşte războiul, cred că nu este cazul să-i subliniem prea mult semnificaţia, dincolo de episodul specific – Hizballah a răpit doi soldaţi israelieni pentru parveni la un schimb de prizonieri libanezi, este vorba de un simplu incident de frontieră, lipsit de mari scopuri strategice. Probabil că Hizballah n-a calculat eventuala reacţie israeliană, iar Israelul a evaluat prost reacţia Hizballahului. Iar apoi, cum se întâmplă adesea, războaiele îşi crează propria dinamică şi nu mai sunt controlabile.
Gerladina Colotti – În martie, Epochè va publica o carte de interviuri în care vorbiţi de războiul asimetric şi de conceptul de crimă.
Mahmud Darwiş – Sunt cu adevărat dezgustat atunci când un civil este ucis în Irak. Dar de ce nu văd acelaşi dezgust atunci când un pilot extermină mii de persoane, sau în cazul masacrului din Qana? Pilotul a apăsat pe un buton şi zece minute mai târziu a ajuns la el, poate s-a jucat imediat cu copiii săi, şi nu i-a văzut pe copiii altora ucişi. Dacă o crimă este comisă prin intermediul unor instrumente sofisticate, nu mai există? Răpirea unui ziarist american este o crimă, dar răpirea unei patrii în totalitatea ei nu este? Nu vreau să creez echivocuri, nu apăr sechestrarea de ziarişti în Irak, dar trebuie să definim conceptul de crimă: cu cât crima este mai mare, cu atât este mai curată. Ştirile despre uciderile de palestinieni seamănă cu buletinele meteo, sunt în medie 5 martiri pe zi, se moare la posturile de control şi lângă Zid, dar când crima devine rutină, nimeni nu se indignează, suferinţa devine plictisitoare şi solidaritatea aşişderea.
Gerladina Colotti – Ce deznodămât prevedeţi pentru conflictele interne ale palestinienilor?
Mahmud Darwiş – În calitate de cetăţean palestinian, nu înţeleg cum anumite persoane pot rămâne la putere fără să ajungă să rezolve această criză. Dacă aş fi în locul lor, aş recunoaşte eşecul şi aş trece în opoziţie. Se pare că puterea urmează întotdeauna aceeaşi logică: atunci când cineva ajunge la ea, îşi schimbă mentalitatea. Aşteptând acest moment, din cauza embargoului, societatea palestiniană este înfometată şi şi-a deplasat atenţia de la chestiunile naţionale spre cele din toate zilele. Ceea ce se întâmplă este o catastrofă politică, socială şi morală, şi nu ştiu cum va izbuti înţelepciunea naţională să le rezolve.
Interviu publicat în Il Manifesto, ediţia din 20 octombrie 2006.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu