Aş vrea să dedic aceste cuvinte tuturor băieţilor şi fetelor palestinieni, tuturor băieţilor şi fetelor libanezi, precum şi tuturor băieţilor şi fetelor irakieni care au fost masacraţi de soldaţii israelieni şi americani al căror spirit a fost contaminat, şi care s-au alăturat recent fetiţei mele în regatul subteran al copiilor morţi, cel care se întinde sub picioarele noastre în vreme ce vă vorbesc…
… Aş vrea să le spun să nu se neliniştească. Aş vrea să le spun: copii, veţi fi bine primiţi în el şi nimeni nu vă va răni doar pentru că aţi chiulit de la şcoală sau pentru că purtaţi un voal sau pentru că trăiaţi într-un anume loc. Odihniţi-vă în pace, fiecare are dreptul la egală demnitate în noua voastră lume. Este o lume în care copiii israelieni rămân alături de copiii palestinieni. Acolo se odihnesc, victime şi ucigaşi, al căror sânge a fost mult timp sorbit de Pământul Sfânt, cel întotdeauna indiferent la sânge. Acolo se odihnesc cu toţii, victime ale înşelăciunii.
Voi toţi, copiilor morţi, aţi fost păcăliţi, pentru că moartea voastră n-a izbutit nimic şi lumea continuă să trăiască ca şi cum sângele vostru n-ar fi curs niciodată. Pentru că liderii lumii continuă să joace jocuri ucigaşe, folosindu-vă ca pe nişte zaruri şi utilizând tristeţea noastră drept combustibil pentru maşinile lor de ucis. Pentru că pruncii sunt entităţi abstracte pentru generali şi necazul este instrument politic. Trăind şi de o parte şi de alta a baricadei, cea a victimei şi cea a ucigaşilor, continui să mă întreb care sunt mijloacele care-i fac ca bunii copii israelieni să se transforme în monştri asasini, care sunt mijloacele care contaminează atâtea spirite pentru ca ei să ajungă să ucidă, să tortureze şi să umilească alţi copii, rudele şi bunicii lor, să-şi sacrifice propria viaţă pentru nimic altceva decât nebunia şi megalomania şefilor lor. În pretinsa lume occidentală luminată fiecare se simte foarte legitim atunci când blamează Islamul pentru atentate sinucigaşe şi teroare. Dar cui i-ar trece prin cap să blameze Iudaismul pentru crimă? Copiii evrei ultra-ortodocşi care n-au părăsit niciodată Brooklynul ştiu că uciderea arabilor este o “miţva” (poruncă sacră) căci pentru ei aceştia sunt “vilde hayeths” (animale sălbatice). Iar copiii israelieni comit realmente crime, masacre şi torturi. Nici Iudaismul, nici Islamul nici o altă religie nu sunt cauza crimelor şi a terorii. Educaţia rasistă este cauza. Imperialismul american, nemilosul regim de ocupaţie israeliană sunt alte cauze. Femeile şi copiii care suferă cel mai mult de pe urma violenţei occidentale din zilele noastre sunt femeile şi fetele musulmane, dar rasismul ambiant face ca suferinţa lor să fie imputată faptului că ele sunt musulmane.
Lumea occidentală este azi infectată de teama de Islam şi de matricea musulmană. Marea Franţa a libertăţii-egalităţii-fraternităţii este înfricoşată de fetiţele cu voal, Israelul evreiesc îi numeşte pe cetăţenii săi arabi, în discursurile publice şi în cărţile şcolare, “coşmar demografic” şi “duşmanul interior”. În ceea ce priveşte refugiaţii palestinieni care trăiesc sub ocupaţie, ei sunt definiţi în cărţile israeliene de istorie ca “o problemă care trebuie rezolvată”. În urmă cu nu foarte mult timp, evreii erau o problemă care trebuia rezolvată.
Şi toate acestea în ciuda faptului că oamenii care distrug lumea de azi nu sunt musulmani. Oamenii care utilizează armele dezastroase cele mai sofisticate pentru a omorâ mii de civili inocenţi nu sunt musulmani. Sunt creştini şi evrei. Totuşi cei care aparţin culturilor iudeo-creştine susţin crimele împotriva umanităţii americano-britanice şi israeliene, şi îndeosebi împotriva musulmanilor de peste tot în lume, tot ei sunt persoanele care-şi trimit copiii în luptă în aceste războaie inutile nemiloase în numele democraţiei şi a libertăţii, care sunt numele de cod pentru avariţie şi megalomanie, tot ei se văd ca fiind luminaţi şi blamează toate acestea în numele nu ştiu cărei ciocniri imaginare a civilizaţiilor. Ce soluţie oferă această lume timorată palestinienilor, irakienilor sau afghanilor care sunt hărţuiţi, maltrataţi, torturaţi şi înfometaţi de crimele şi exploatarea occidentală? Oferta generală pe care lumea luminată le-o face constă în a spune: fiţi ca noi. Constituiţi o democraţie ca a noastră, îmbrăţişaţi valorile noastre care vă dispreţuiesc, care vă consideră ca o gloată de primitivi inferiori, care trebuie să fie cultivaţi sau epuraţi.
Aceasta, doamnelor şi domnilor, este atitudinea care permite soldaţilor americani să violeze, să tortureze şi să omoare bărbaţi, femei şi copii musulmani cu miile, care permite soldaţilor israelieni să ordone femeilor palestiniene să se dezbrace în faţa copiilor lor din raţiuni de securitate, temnicierilor să le ţină în condiţii inumane, fără regulile igienice necesare, fără apă şi saltele curate, separate de noii lor născuţi şi de copiii lor mici. Să le blocheze calea spre educaţie, să le confişte pământurile, să le distrugă puţurile de apă, să le dezrădăcineze copacii şi să-i împiedice să-şi muncească ogoarele. Este ceea ce permite piloţilor israelieni să atunce o sută de bombe de o tonă pe zi deasupra sectorului cel mai populat din lume – Gaza. Este ceea ce permite Israelului să voteze legile rasiste care separă mamele, taţii şi copiii lor.
Femeile palestiniene, irakiene şi afghane sunt mame ca şi mine. Şi atunci când ele-şi pierd un copil, chiar dacă este un copil de 12 ani, durerea lor este egală cu a mea. Numai că pe lângă faptul că pierd un copil, ele-şi pierd şi casele, vieţile şi viitorul pentru că lumea nu le ascultă suferinţa şi nu-i pedepseşte pe ucigaşi. Onoarea femeilor şi a mamelor este zdrobită. Identitatea lor este distrusă şi vaietul lor de disperare nu este ascultat. Credinţa şi tradiţiile lor, modurile lor de viaţă seculare sunt tratate cu dispreţ.
Soldaţii americani nu sunt singurii care-i masacrează pe “arabi”, soldaţii israelieni o fac şi ei cu palestinienii şi cu libanezii. Soldaţii israelieni probabil că n-au văzut niciodată figura unui arab înainte de a ajunge în armată. Dar au aflat, de-a lungul a 12 ani, că aceşti oameni sunt primitivi, că-şi cresc copiii pentru a-i trimite în drum să arunce cu pietre în soldaţii noştri care-veghează-la-menţinerea-păcii, că sunt inculţi pentru că nu primesc educaţia noastră, fiind ticăloşi şi murdari pentru că au alte noţiuni decât noi în privinţa politeţii, că se îmbracă diferit de noi şi-şi acoperă capul cu diferite bucăţi de cârpă. Ei bine, din experienţa mea, sunt cu mult mai multe keffie [acoperământ simbolic al capului islamic] decât kippa [acoperământ simbolic al capului iudaic] în tabăra partizanilor păcii. Copiii israelieni sunt împiedicaţi să-i cunoască pe vecinii lor cei mai apropiaţi, istoria şi cultura lor, meritele lor. Copiii israelieni sunt educaţi să-i vadă pe vecinii lor drept elemente indezirabile. Aceasta nu e educaţie, ci poluare mentală.
Omul de ştiinţă Richard Dawkins a fost primul care a vorbit de viruşi mentali. Copiii, pentru că spiritele lor sunt încrezătoare şi deschise aproape oricărei sugestii, nu sunt imunizaţi împotriva poluărilor mentale de orice fel ale propagandei şi ale modei. Se lasă convinşi cu uşurinţă atunci când este vorba să-şi găurească obrajii (piercing) şi să-şi tatueze fesele, să-şi pună căştile invers şi să-şi dezgolească pântecele, să creadă în îngeri sau în zâne. Adoptă cu uşurinţă credinţele politice şi hărţile mentale care le vor influenţa mai târziu deciziile în privinţa viitoarelor frontiere ale statului şi a necesităţii războiului. Toţi copiii noştri au spiritul contaminat de la o vârstă precoce. Astfel încât în momentul în care au vârsta la care pot deveni soldaţi adevăraţi au învăţat deja să fie buni soldaţi, adică spiritele lor sunt total contaminate şi sunt incapabili să pună în dubiu cauza “adevărului” care l-a fost inoculat. Aceasta este o parte din explicaţia care se poate da pentru actele teribile care sunt comise azi de bravii băieţi israelieni, care sunt definiţi în continuare ca “oameni ataşaţi unor sisteme de valori”. A venit vremea, până nu este prea târziu, să ne întrebăm despre ce valori este vorba. Rândurile următoare fac parte dintr-o prefaţă personală scrisă de Tal Sela, unul dintre studenţii mele de la unviersitate, şi sunt extrase din memoriul lui redactat la sfârşitul studiilor, care include analiza unui manual de istorie.
“În 5 septembrie 1997 mă găseam în Liban, într-o misiune de întărire. Toţi prietenii mei erau în luptă, 12 soldaţi au fost ucişi. În zilele următoare eram fericit: “sunt viu, am supravieţuit”, îmi spuneam mie însumi. Dar un an mai târziu, eram pradă unei depresii profunde. Trist şi morocănos. Am decis să consult un psiholog. După câteva şedinţe am izbutit să-mi adun puterile, fizice şi morale. Am putut să-mi reorganizez gândurile. Atunci am înţeles că criza mentală pe care o avusesem era de fapt o criză morală, o criză de conştiinţă. Ceea ce resimţisem realmente era frustrare, ruşine şi mânie…
Cum putusem să fiu atât de credul şi să mă las înşelat? Cum se explică faptul că un om pacifist se expune unei experienţe atât de morbide de bunăvoie? Azi, ca la fiecare două săptămâni, am participat la activităţi pacifiste la posturile de control militare ale armatei israeliene din teritoriile palestiniene ocupate. Am văzut un ofiţer punând cătuşe unui şofer de taxi pentru că nu se supusese ordinului soldaţilor de a parca aici şi nu acolo. “I-am spus-o de o mie de ori”, spuneau soldaţii. Omul era culcat la pământ în cea mai cumplită caniculă de vară, însetat, timp de ore la rând. Prietenul lui a avut mai mult noroc: a trebuit să rămână în picioare într-o celulă, fără cătuşe.”
Ce i-a împins pe aceşti tineri israelieni să joace rolul judecătorilor supremi până şi-au pierdut orice judecată? În opinia mea este vorba despre mitul fondator zionist care serveşte drept conştiinţă colectivă întregii societăţi israeliene, atât în mod explicit cât şi implicit. Povestea fondatoare este sistemul de valori care ne incită să aparţinem acestui colectiv anume.
Sistemul este cel care dictează raporturile dintre noi şi palestinieni. Altfel cum se poate explica faptul că tineri care au fost educaţi să-şi iubească aproapele aşa cum se iubesc pe ei înşişi, îşi omoară vecinii, le distrug şcolile, bibliotecile şi spitalele, pentru nici un alt motiv aparent decât acela că sunt vecinii lor? Singura explicaţie este aceea că spiritele lor au fost contaminate de către părinţi, profesori şi lideri, care îi conving că ceilalţi nu sunt la fel de oameni ca şi noi, şi deci că uciderea lor nu este într-adevăr o crimă. Pentru a fi legitim, acest act are alte nume: “epurare”, “curăţire”, “pedeapsă”, “operaţiune”, “misiune”, “campanie” şi “război”. Chiar dacă vorbesc de băieţii israelieni, nu este vorba de o afacere pur israeliană pentru că, aşa cum ştiţi, epidemia este mondială. Nepotul meu, Doroni, care are 7 ani şi trăieşte în Statele Unite, a venit acasă în ziua de Halloween şi a declarat că voia să fie soldat, să meargă în Irak şi să salveze America. Câţi tineri americani ignorând ca şi el absurditatea acestei declaraţii, au plecat cu adevărat în Iraq şi au murit acolo fără să ştie de ce, dar cu cuvintele “să salvăm America” pe buze? Întrebarea este: cum s-au imprimat aceste valori false în spiritele lor şi cum ar putea ele să fie şterse de acolo?
Psyché-ul omenesc, spune Dawkins, cunoaşte două mari maladii: tendinţa de a transmite vendetta din generaţie în generaţie şi tendinţa de a transmite etichete de la grupuri la persoane mai degrabă decât de a vedea indivizii ca atare. Suferim cu toţii din cauza etichetelor, dar numai acei dintre noi care au murit din cauza etichetelor şi-au dat seama că modul de a le combate este a le refuza. Modul în care se înving falsele sisteme de valori este dezgolirea lor de aparenţe. Viruşii spiritului nu sunt decât parţial slăbiţi de tineri ca Tal şi de alţi refuznici israelieni precum “Luptătorii pentru pace”. Dar cei mai mulţi dintre copiii noştri contaminaţi nu vor fi liberi de influenţa acestori viruşi decât atunci când îşi vor găsi odihna de pe urmă în regatul din ce în ce mai întins şi subteran al copiilor morţi. Doar acolo îşi vor da seama că nu este important dacă creştetul lor a fost sau nu acoperit într-o sinagogă, o biserică sau o moscheie, dacă au fost circumcişi sau nu, dacă au pronunţat sau nu cuvinte interzise, dacă au mâncat carne de porc sau de vacă sau dacă au servit co ciocolată caldă după pizza cu salam tocmai înainte de a sări în aer sub bomba cuiva. Mamele israeliene, americane, englezoaice, italiene îşi cresc copiii cu toată dragostea şi grija pentru a-i sacrifica zeului morţii, ca şi cum uterul lor ar fi un capital naţional sau mai degrabă internaţional. Părinţii îşi împing copiii să se angajeze în armate ale căror interese n-au nimic în comun cu apărarea. Şi când aceşti copii mor în beneficiul altcuiva, părinţii lor poartă doliul cu demnitate şi mândrie, aşa cum au fost educaţi, punând fotografiile copiilor lor morţi deasupra şemineului şi suspinând: era atât de frumos în uniformă.
A venit timpul să li se spună acestor părinţi că nimeni nu este frumos în uniforma brutalităţii. A venit timpul să li se spună că uniformele, gradele şi medaliile au devenit urâte. Să li se spună că demnitatea şi mândria lor sunt deplasate. A venit timpul să li se spună evreilor că singura manieră de a descuraja antisemitismul este să fie condamnat singurul guvern din lume care-i trimite deliberat pe tinerii evrei, băieţi şi fete, la o moarte sigură şi care persecută, până la genocid, o întreagă naţiune semitică. Trebuie să li se explice că guvernul evreiesc şi acţiunile armatei sale, nu nu-ştiu-care-ură-primară-împotriva-rasei-evreieşti, sunt motivele invenţiei noului semn pe care îl vedem adesea în manifestaţiile pro-palestiniene, în care steaua lui David este pusă la egalitate cu svastica nazistă.
Este o sarcină teribil de dificilă pentru persoanele care au fost educate în Israel şi în SUA sau în oricare altă ţară “democratică occidentală” să admită că am fost educaţi în virtutea unor false valori rasiste. A heterofobiei. Singurul lucru care poate pune în valoare o asemenea schimbare în spirite este imaginea constantă a micuţelor corpuri mutilate ale victimelor făcute de aceste valori.
Mâine este Yom Kippur, ziua cea mai sfântă pentru evrei. În această zi oamenii trebuie să ceară iertare. Nu pentru a ierta, ci pentru a încerca să fie iertaţi. Aş vrea să citesc o strofă dintr-o poezie scrisă de regretatul Hanoh Levin, unul dintre cei mai mari dramaturgi ai Israelului, în anii ’70:
Scump tată, când vei fi aplecat asupra mormântului meu,
Bătrân, obosit şi foarte singur,
Şi când vei vedea în ce fel m-au înmormântat –
Cere-mi să te iert, tată al meu.
Trebuie cu toţii să cerem iertare copiilor noştri pentru că n-am fost mai vigilenţi, pentru că nu ne-am bătut suficient ca să ne ţinem promisiunile pentru o lume mai bună, pentru că n-am refuzat mai repede viruşii răului şi pentru că i-am lăsat să cadă pradă contaminării oribile, contaminării mentale de care suferim cu toţii. Priviţi-le feţişoarele inocente, zăpăcite şi fără iluzii şi întrebaţi-vă: de ce lacrima aceasta de sânge le brăzdează petala obrazului?
Dr. Nurit Peled-Elhanan este titulara unui curs de ştiinţe ale limbajului la Universitatea ebraică din Ierusalim, este specializată în discursul din sânul educaţiei israeliene, cu un accent pus pe reprezentările vizuale şi verbale ale palestinienilor şi ale evreilor non-occidentali. În septembrie 1997, Samarder, fata lui Nurit, a fost ucisă de un palestinian într-un atentat sinucigaş. Ea şi familia sa sunt membri ai organizaţiei Familii îndoliate palestiniene şi israeliene pentru pace. Tatăl lui Nurit, generalul Matti Peled, a fost un erou al războiului din 1948, devenit partizan al păcii spre sfârşitul vieţii.
Fiii ei sunt activi în mişcările pentru pace a Refuznicilor (soldaţi care refuză să servească în teritoriile ocupate) şi a Combataţilor pentru pace o nouă mişcare a ex-combatanţilor israelieni şi palestinieni. Nurit Peled-Elhanan a primit în 2001 Premiul Sakharov al Parlamentului European pentru drepturile omului şi libertatea gândirii. Ea este acum într-un turneu în SUA cu o femeie palestiniană (Hanan Abu Ghoş) care şi-a pierdut fratele în vârstă de 17 ani din cauza tirurilor israeliene.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu