Campania pentru cenzura mondială a televiziunii Hizballah a debutat la sfârşitul lui 2003 la iniţiativa statului-major al forţelor armate israeliene. Acuzată de difuzarea unor programe antisemite, al-Manar n-a fost niciodată condamnată pentru asemenea fapte, ci interzisă pentru motive de ordin public. Această campanie, căreia Thierry Meyssan îi face aici istoria şi-i revelează actorii ascunşi, a fost explicit concepută în vederea suprimării vocii Rezistenţei libaneze înainte de a ataca şi distruge ţara Cedrului.
Este un principiu imuabil al propagandei: pentru ca o minciună să pară adevăr, este util pentru început să te asiguri că nici o voce dizidentă nu va veni s-o contrazică, iar apoi s-o repeţi fără încetare. Aşadar, înainte de a lansa ofensiva în Palestina ocupată şi în Liban, evocând legitima apărare, Israelul s-a asigurat că al-Manar, canalul de televiziune al Rezistenţei împotriva ocupaţiei din Libanul de Sud, din Golanul sirian şi din Palestina, nu ar mai ajunge să emită în Europa, în Americi şi în Oceania.
Se pare că mulţi dintre actorii care au participat la această cenzură nu i-au măsurat consecinţele dramatice. Dar toţi voiau să împiedice o dezbatere contradictorie şi să favorizeze minciunile israeliene. Toţi au deci o parte din responsabilitatea pentru crimele pe care le-au făcut posibile.
În plus, istoria acestei cenzuri ne învaţă multe despre filierele şi metodele de influenţă ale forţelor armate israeliene în Franţa şi în lume.
Preludiu: “Când vrei să-ţi îneci câinele, spui că e turbat”
Să ne reamintim: al-Manar este un canal de televiziune creat de către Hizballah în 1991 şi difuzat prin satelit din 2000. Îşi propune în principal buletine de ştiri şi emisiuni de informaţii consacrate ocupaţiei militare israeliene, întrerupte de emisiuni de divertisment.
Israelul şi Statele Unite, dar şi Canada şi Olanda, consideră Hizballahul ca fiind o “organizaţie teroristă”, adică un inamic non-statal. În contradicţie, Franţa şi statele care-i sunt apropiate întreţin relaţii de curtoazie cu Hizballah, într-atâta încât preşedintele Jacques Chirac l-a invitat să participe la întâlnirea la nivel înalt a Francofoniei iar Bernardette Chirat a acceptat să inaugureze mai multe dintre operele sale de caritate.
Deşi al-Manar este o formă de comunicare media, sau mai degrabă din cauză că al-Manar este un actor media, a devenit o ţintă obsesivă a Tel-Avivului şi a Washingtonului.
Ostilităţile au început în 3 mai 2003, atunci când secretarul de stat Colin Powell, în vizită oficială în Siria, a interzis accesul al-Manar la conferinţa sa de presă [1]. În octombrie a aceluiaşi an, departamentul de stat al Statelor Unite înaintează un protest omologilor sirieni şi libanezi în urma anunţului difuzării de către al-Manar a unui foileton intitulat al-Şatat (Diaspora). Acesta prezintă într-adevăr o versiune considerată eronată a creării statului Israel şi de natură să resuscite antisemitismul [2]. Neţinând cont de presiuni, canalul începe difuzarea serialului în timpul Ramadanului, dar celelalte televiziuni arabe renunţă să-l preia [3]. În cele din urmă, după difuzarea unui episod litigios, al-Manar retrage restul serialului din grila de program.
Middle East Media & Research Institute (MEMRI) lansează atunci o campanie internaţională pentru interzicerea al-Manar. MEMRI este un lobby puternic, cu sediul la Washington, care se prezintă ca o iniţiativă civilă. În realitate, a fost fondat în 1998 de ofiţerii de informaţii ai forţelor armate israeliene Yotam Feldner şi Aluma Solnick, sub comandamentul colonelului Yigal Carmon. Este integrat într-o reţea de asociaţii neo-conservatoare din Statele Unite [4].
Sprijinind această campanie, Consiliul reprezentativ al instituţiilor evreieşti din Franţa (CRIF), a sesizat la Paris Consiliul superior al audiovizualului (CSA). CSA este “o autoritate administrativă independentă” însărcinată cu reglementarea sectorului audiovizual. Este prezidat de Dominique Baudis, fost reprezentant în Franţa a Carlyle Group, fondul de plasament comun al familiilor Bush şi Bin Laden [5].
Profitând de ceremonia sa de prezentare de urări presei, Baudis anunţă că l-a sesizat pe procurorul Republicii şi a solicitat o întâlnire cu preşedintele comitetului director a Eutelsat pentru a determina metodele de împiedicare a difuzării al-Manar, vinovată, în ochii săi, de incitare la ură şi la violenţă [6].
O săptămână mai târziu, Israelul sărbătoreşte “Ziua naţională de luptă împotriva antisemitismului” [7]. Cu această ocazie, generalul Moşe Yaalon declară: “La aproape 60 de ani după eliberarea de la Auschwitz, antisemitismul ameninţă în continuare viaţa evreilor, după ce şi-a schimbat înfăţişarea şi strategia.” Organizează cu Nathan Şaransky [8] o vizionare de către statul-major a unor extrase din foiletonul transmis de al-Manar [9]. Şaransky cumulează funcţiile de vice-prim-ministru al Israelului şi de consilier al preşedintelui Statelor Unite, căruia îi scrie uneori discursurile.
Radioul militar israelian anunţă că Israelul a angajat diferite acţiuni pentru a ajunge la interzicerea al-Manar în Europa şi califică iniţiativă CSA la cererea CRIF drept primul rezultat al acestei campanii [10], afirmaţie confirmată de către ministrul israelian al afacerilor israeliene.
Primul act: argumentul antisemitismului
În 31 ianuarie 2004, primul-ministru francez (UMP) Jean-Pierre Raffarin, invitat la dineul annual al CRIF, declară că a vizitat caseta video pregătită de către forţele armate israeliene în compania ministrului său Nicole Guedj, concomitent consilieră a CRIF. Anunţă auditoriului său încântat intenţia de a schimba legislaţia astfel încât să permită CSA şi Consiliului de Stat să interzică pe cale administrativă al-Manar fără să aştepte judecarea sau condamnarea penală a canalului [11]. Precipitarea primului-ministru nu se explică decât prin convingerea că acuzaţia adusă al-Manar este exagerată şi că justiţia penală mi va pronunţa nici o sancţiune. Pentru a-şi satisface musafirii, a ales deci să introducă o lege excepţională.
Noile dispoziţii sunt inserate în grabă într-o lege despre serviciile audiovizuale, aprobate de către cele două camere şi publicate în Jurnalul oficial în 10 iulie. Două zile mai târziu, CSA sesizează Consiliul de Stat pentru a pronunţa o interdicţie administrativă. Interogat adupra acestei proceduri, purtătorul de cuvânt al ministerului afacerilor externe declară: “Nimeni nu trebuie să se îndoiasă în privinţa hotărârii Franţei de a lupta împotriva tuturor manifestărilor de rasism şi de antisemitism”, lăsând să se întrevadă ce trebuie să se înţeleagă prin “independenţa” CSA [12].
Stupefiat de această mărturisire, Consiliul naţional al audiovizualului libanez – urmat imediat de toată clasa politică libaneză – face apel ca Franţa să respecte libertatea de expresie [13]. Consiliul libanez cere chiar tuturor reprezentanţilor mass-mediei arabe să respecte o zi de solidaritate cu al-Manar, 12 august [14]. Comentând litigiul în faţa presei, ministrul libanez al afacerilor externe, Jean Obeid, subliniază: “Nu vrem să intervenim în munca justiţiei franceze, car credem că aspectul politic domină în această afacere (…). De fiecare dată când criticăm o injustiţie istorică comisă de anumiţi israelieni sau evrei, acest lucru este perceput ca o critică a poporului evreu sau a religiei sale.” [15] Preşedintele libanez în persoană, Emile Lahud, publică un comunicat solemn indicând: “Orice măsură luată împotriva al-Manar aduce o atingere mass-mediei libaneze şi va împiedica parvenirea punctelor sale de vedere la opinia publică franceză şi europeană care a început să înţeleagă, prin intermediul canalelor libaneze transmise prin satelit, justeţea cauzei arabe şi să denunţe practicile israeliene agresive.” [16]
În acest stadiu al polemicii, este evident că selecţia extraselor de foileton realizată de către statul-major al forţelor armate israeliene este înşelătoare. Decupate din contextul lor, scenele par “insuportabile”, după expresia lui Raffarin. Dar, replasate în cadrul general de unde au fost scoase, ele sunt caricaturale şi comparabile cu multe dintre scenele foiletoanelor anglo-saxone, cu excepţia faptului că nu denigrează aceleaşi populaţii. Putem deplânge faptul că acest foileton lamentabil nu este la înălţimea restului programelor al-Manar, nefurnizând decât un pretext lipsit de temei, cu atât mai mult cu cât canalul a întrerupt difuzarea serialului. Acuzaţia adusă de preşedintele Lahud a fost confirmată de către o depeşă a Agenţiei France Press în care se poate citi: “Dincolo de acest foileton, autorităţile franceze reproşează al-Manar şi faptul că fac apologia terorismului sub acoperirea militantismului politic îndreptat împotriva statului Israel. “Există o linie editorială generală care favorizează enorm imaginea martirului care sare în aer pentru a omorâ israelieni”, explică o sursă CSA, mai ales prin difuzarea complezentă a funeraliilor autorilor de atentate, de cântece şi de clipuri războinice” [17]. Singura şi adevărata miză este de a şti dacă publicul european poate sau nu să aibă acces la punctul de vedere libanez.
În apărarea autorităţilor franceze, trebuie totuşi să observăm că imaginile concepute pentru un public din Orientul Apropiat şi clar lizibile de către acesta pot fi greşit interpretate de către un public european. Mai mult, ele pot contribui la exportarea în Europa a conflictului din Orientul Apropiat.
Aceasta nu este o problemă specifică pentru al-Manar şi se pune în legătură cu toate imaginile produse în zonele de conflict. Nu poate fi rezolvată decât printr-o educaţie a telespectatorilor adaptată unei perioade de mondializare a canalelor prin satelit.
Foarte rare sunt organizaţiile care se mobilizează pentru libertatea de expresie atunci când este aplicată arabilor. Reţeaua Voltaire trimite o delegaţie în Liban care-şi aduce susţinerea pentru al-Manar şi-l întâlneşte pe şheikh-ul Naim Qassem, secretar general adjunct al Hizballah [18].
Împotriva oricărei aşteptări, Consiliul de Stat, departe de a interzice al-Manar, se mulţumeşte să ceară canalului să respecte noua lege. Televiziunea libaneză incriminată depune atunci un dosar în vederea încheierii unui acord cu CSA care, negăsind nici un motiv să-l respingă, este constrâns să-l accepte [19], în detrimentul CRIF. Asociaţia zionistă tună şi fulgeră reamintind “promisiunile primului-ministru”, arătând lipsa de consideraţie pe care o are faţă de “independenţa” CSA şi a judecătorilor administrativi. Cu un umor involuntar, CRIF stigmatizează “presiunile străine” în acest dosar [20].
Conform acordurilor internaţionale, deşi eliberată de CSA-ul francez, autorizaţia de emisie se aplică întregii Uniuni Europene.
Al doilea act: argumentul tulburării ordinii publice
Ieşind la atac, fostul prim-ministru socialist Laurent Fabius este invitat la Forumul Radioului J, un radio creat de Fondul social evreiesc unificat şi al cărui domicilui se găseşte în localurile CRIF. El se declară “şocat” şi se indignează de “dublul limbaj” al guvernului Raffarin, arătându-şi la rândul său înalta concepţie despre “independenţa” CSA [21].
CRIF publică şi el un nou comunicat: “Decizia CSA de a stabili o convenţie cu canalul de televiziune al Hizballah, al-Manar, echivalează cu o autorizaţie oficială dată de către Franţa propagandei antisemite. Dacă acest Comitet interministerial de luptă împotriva antisemitismului mai are încă un sens, niciodată convocarea sa n-a fost atât de urgentă. Ne-ar place să cunoaştem poziţia Preşedintelui Republicii în privinţa situaţiei create astfel de către CSA.” [22] Partidul Socialist nu se odihneşte nici el. Califică al-Manar drept “instrument de propagandă în serviciul terorismului şi al antisemitismului” [23]. Primul său secretar, François Hollande, scrie către CSA: “Cum îşi poate cineva imagina în mod serios că televiziunea Hizballahului, care difuzează până la saţietate ore şi ore la rând clipuri incitând copiii la ură şi la martiriu, şi-ar putea reconsidera din temelii programele concepute pentru a sprijini o frazeologie incompatibilă cu valorile care fondează Uniunea Europeană?” [24] În timp ce cu notoriul său simţ al măsurii, Centrul Simon Wiesenthal afirmă: “CSA şi ceilalţi oficiali care au acordat Hizballahului un nou permis pentru crimă (…) vor fi consideraţi co-responsabili pentru toate consecinţele violente care ar putea decurge din asta.” [25]
Purtătorul de cuvânt al Partidului socialist, Julien Dray, insinuează că decizia CSA ar fi putut fi luată în cadrul unei negocieri relative la eliberarea ostatecilor francezi din Irak, amabil amalgam preluat imediat de toată presa [26].
Toată această zarvă nu este fără efect. În 30 noiembrie, CSA sesizează Consiliul de Stat pe baza noii legi acuzând al-Manar de a fi difuzat cuvinte care tulbură ordinea publică şi sunt lipsite de onestitate în tratarea informaţiei. Canalul citase, într-adevăr, în cursul unei reviste a presei, un articol care afirma: “Am asistat, în timpul ultimelor ani, la tentative zioniste de transmitere a unor maladii periculoase, prin intermediul exporturilor către ţările arabe, ca de exemplu sida. Acest inamic nu va avea nici un scrupul atunci când va fi vorba de comiterea unor acte care ar putea aduce atungeri sănătăţii cetăţenilor arabi şi musulmani.” [27].
Interpelând ministrul comunicaţiilor în Adunarea naţională, deputatul Rudy Salles, preşedinte al grupului parlamentar de prietenie Franţa-Israel, reia argumentul tulburării ordinii publice: “Acest canal difuzează în arabă dar şi în franceză. Imaginaţi efectul pe care ar putea să-l producă în oraşele şi în suburbiile noastre mesajele sale de ură şi de violenţă împotriva evreilor”. La aceasta ministru răspunde că, dat fiind că Adunarea adoptase o nouă lege, aceasta va fi aplicată cu severitate [28].
Dar temându-se că i-ar veni greu Consiliului de Stat să se lase convins să interzică un canal de televiziune pentru că a realizat o revistă a presei, grupul UMP din Adunarea naţională propune imediat înăsprirea noii legi [29]. În timpul unei alte şedinţe de întrebări adresate guvernului, deputatul UMP Pierre Lellouche, concomitent preşedinte al Adunării parlamentare NATO, îl interpelează la rândul său pe ministrul comunicaţiilor în aceşti termeni: “Canalul al-Manar aparţine grupului terorist al Hizballah, care este la originea atentatelor din strada Rennes şi din Galeriile Lafayette din Paris în 1985 şi 1986, şi a răpit mai mulţi cetăţeni francezi, mai ales pe Jean-Paul Kaufmann şi Marcel Fontaine. Acest canal difuzează cotidian apeluri la moartea evreilor din Israel şi, accesoriu, a creştinilor. În urmă cu un an a difuzat în Franţa un foileton intitulat al-Şatat, Diaspora în franceză, care, reluând propaganda nazistă a “Protocolului înţelepţilor Sionului”, arăta complotul evreiesc mondial ilustrând mai ales prin sacrificarea unui copilaş creştin, al cărui sânge servea la fabricarea azimei pentru Paştele evreiesc. Acest foileton îl împinsese pe preşedintele CSA, domnul Baudis, să sesizeze justiţia şi procurorul republicii în luna ianuarie. De atunci, nici o noutate în privinţa acestei plângeri (…). De ce am ajuns astăzi să stabilim o convenţie cu o televiziune teroristă?” [30] O intervenţie care a făcut senzaţie prin lipsa respectării onestităţi informării. Într-adevăr, nici o anchetă judiciară n-a stabilit vreodată legătura între atentatele din 1985 şi 1986 şi Hizballah; Jean-Paul Kaufman şi Marcel Fontaine au fost deţinuţi de gruparea Jihadului islamic; al-Manar nu face apel la omorârea evreilor şi a creştinilor, ci la lupta împotriva ocupaţiei militare şi a colaboraţionismului; foiletonul Diaspora nu se inspiră din Protocolul înţelepţilor Sionului; iar în ce priveşte plângerea formulată de CSA, nu era decât o semnalare adresată procurorului Republicii care a solicitat o anchetă încredinţată judecătorului Emanuelle Ducos şi care nu a găsit suficiente motive ca s-o iniţieze. Prea puţin contează, busculat de socialişti şi de UMP, ministrul Renaud Donnedieu de Vabres exclamă: “Dacă trebuie mijloace juridice suplimentare [pentru a interzice al-Manar], primul-ministru şi guvernul vi le vor propune” [31].
În timpul unei dezbateri televizate găzduite de France 3, vice-preşedintele Reţelei Voltaire, Issa al-Ayubi, pledează în prezenţa lui Pierre Lellouche pentru ca sancţiunea penală să fie pronunţată în legătură cu foiletonul, dacă există motive temeinice, dar ca nici o sancţiune colectivă să nu fie aplicată discreţionar ansamblului canalului. Dar timpul dezbaterilor a trecut şi animatorul pune capăt discuţiei [32].
Nimeni nu mai ascunde faptul că scopul este interzicerea al-Manar pentru a împiedica difuzarea buletinelor sale de informaţii, că se va vota orice lege şi se va găsi orice pretext pentru asta. Preşedintele CSA, Dominique Baudis, nemaicăutând să apere ficţiunea independenţei instituţiei sale, năvăleşte la primul-ministru pentru a găsi împreună cu acesta o soluţie [33]. Jean-Pierre Raffarin îşi anunţă intenţia de a relansa procesul legislativ trecând prin Uniunea Europeană [34] şi “sfătuieşte” CSa să rezilieze sine die convenţia încheiată cu al-Manar [35], suscitând în schimb felicitările ministrului israelian al afacerilor externe [36].
În acest moment, primul-ministru primeşte o delegaţie a American Jewish Committee (AJC), o puternică organizaţie neo-conservatoare americană din care face Şaransky şi care lucrează în strânsă colaborare cu CRIF. Împreună, aceste două organizaţii coordonează o strategie… europeană. Într-un comunicat, AJC îl felicită pe Raffarin şi precizează: “Al-Manar şi alte canale care difuzează mesaje la fel de antisemite, anti-americane şi anti-occidentale, nu pot avea un loc într-o Europă care promovează toleranţa, pluralismul şi pacea” [37]. Pentru a da o lovitură de graţie, Consiliul de Stat este sesizat a treia oară, de data asta de către CRIF în baza noii legi [38].
O emoţie vie zguduie lumea arabă. Manifestaţii şi colocvii la Liban şi în Egipt. Intervenţii politice din toate părţile, până la secretarul general al Ligii Arabe, Amr Mussa [39]. Consiliul naţional libanez al audiovizualului anunţă măsuri de reciprocitate, adică suprimarea privilegiilor acordate mass-mediei franceze în Liban dacă al-Manar este interzisă în Franţa [40].
În cele din urmă, hotărârea Consiliului de Stat este emisă în 13 decembrie 2004. Canalul este interzis, dar nu pentru antisemitism imaginar. “N-ar fi exclus ca reiterarea emisiunilor contrarii în mod deschis dispoziţiilor articolului 15 al legii din 30 septembrie 1986 [protecţia copilului şi a adolescentului] să conducă la incidente nefaste în privinţa prezervări ordinii publice.” Cu alte cuvinte, canalul este cenzurat din cauza faptului că informaţiile pe care le difuzează sunt susceptibile să-i revolte pe tineri care ar tulbura atunci ordinea publică [41]. Ministrul israelian al afacerilor externe exultă: “Nu putem decât să ne felicităm pentru această măsură luată împotriva acestei televiziuni, care difuzează discursuri ale urii feroce împotriva evreilor, creştinilor şi a ţărilor occidentale.” [42].
Cu ambiguităţile ei obişnuite, asociaţia Reporteri fără frontiere (RSF), deplânge metoda folosită împotriva al-Manar pentru a acuza mai bine canalul de difuzarea unor “cuvinte antisemite inacceptabile” [43]. De atunci am aflat în ce fel NED/CIA finanţează această asociaţie care-şi propune să apere liberatea presei [44].
Tehnic, pentru ca Eutelsat să înceteze difuzarea al-Manar în Europa, ar fi fost necesar să se taie concomitent Şarjah TV, Quatar TV, Saudi Arabian TV, Kuwait Space Channel, Jamahirya Satellite Channel, Sudan TV, Oman TV, Egyptian Satellite Channel. Îngrijorată să nu-i facă şi pe alţii să poarte greutatea cenzurii căreia i-a căzut ea victimă, al-Manar reziliază contractul de difuzare [45]. Canalul este însă în continuare accesibil prin internet şi prin ArabSat 2B la 30,5 grade est, Bard 3 la 26 de grade şi NileSat 102 la 7 grade vest.
Pentru a aduce decizia la cunoştinţa publicului, ministrul comunicaţiilor organizează o campanie denumită “Să trăim împreună”. Stabilimentele culturale şi audiovizualul public împrăştie mesaje care explică faptul că “ura şi intoleranţa n-au ce căuta printre noi”, ceea ce a condus la interzicerea al-Manar. Pentru edificarea tinerilor revoltaţi, Arte redifuzează serialul Holocaust [46].
În acest timp, preşedintele UMP, Nicolas Sarkozy, întreprinde un turneu triumfal în Israel unde îl întâlneşte pe Ariel Şaron şi numeroşi responsabili politici. Se laudă că a jucat, împreună cu partidul său, un rol central în cenzurarea vocii Hizballahului [47].
Al treilea act: generalizarea cenzurii
În timp ce clasa politică franceză se bătea pentru fabricarea unui cadru juridic care să permită cenzurarea al-Manar, un proces identic se derula în Australia la iniţiativa deputatului muncitoresc Robert Ray. A condus la interzicerea satelitului TARBS.
La cererea primului-ministru israelian Ariel Şaron, o celulă de coordonare a fost creată la Washington pentru a extinde cenzura în lumea întreagă: Coaliţia împotriva mass-mediei teroriste (CATM). Ea s-a instalat în spaţiile Foundation for the Defense of Democracies, o puternică organizaţie zionistă [48]. Documentarea acestei fundaţii nu lasă nici un dubiu asupra finalităţii campaniei: este vorba de reducerea la tăcere a vocii Hizballahului în perspectiva unei intervenţii militare în Liban. Şi printre responsabilii fundaţiei, se regăsesc autorii planului de atacare a Libanului ca Richard Perle [49] şi miliţieni libanezi de sinistră memorie ca Walid Pheres [50]. Până atunci, francezii şi australienii nu ştiau poate cu toţii ce gen de crime pregăteau, de acum nimeni nu o mai ignoră.
Transformat în ştafetă a statului-major al forţelor armate israeliene, guvernul francez pune în operă strategia concepută cu American Jewish Committee: înscrierea problemei cenzurii acestui tip de canal pe ordinea de zi a Consiliului miniştrilor europeni [51]. Dosarul este preluat de comisarul european însărcinat cu Socitatea informaţiei şi a mass-mediei, Viviane Reding. Ea lucrează în colaborare cu biroul de la Bruxelles pe care fostul preşedinte ceh Vaclav Havel l-a deschis pentru Foundation for the Defense of Democracies.
În Statele Unite, departamentul de stat înscrie canalul de televiziune pe lista sa a “organizaţiilor teroriste” [52]. Este primul reprezentant al mass-mediei calificat astfel şi, dacă nu cumva ştirile al-Manar sunt “adevărate bombe”, nu este de înţeles ce anume înseamnă concret acest lucru. Orice ar fi, Intelsat şi Globecast (o filială a France-Telecom) încetează să mai difuzeze al-Manar în America de Nord [53].
Pentru fostul prim-ministru libanez Salim al-Hoss, Statele Unite au manipulat toată această afacere pentru a interzice exprimarea unui punct de vedere în Europa şi în America. “Washingtonul califică drept “terorism” dreptul la rezistenţă împotriva ocupaţiei israeliene şi drept “legitimă apărare” terorismul israelian şi uzurparea de către Israel a unui pământ care aparţine unui alt popor”, urmează el [54]. În revansă, cei mai mulţi dintre operatorii libanezi de cablu încetează să mai difuzeze canalul francez TV5.
În iulie 2005, este rândul ministrului spaniol al industriei şi al comerţului de a retrage semnalul al-Manar de pe satelitul public Hispasat îndreptat asupra Americii latine. Apoi, Centrul Simon Wiesenthal intervine pe lângă guvernul francez pentru ca Globast (altă filială a France-Telecom) să taie semnalul spre Asia. În ianuarie 2006, ministrul justiţiei din Olanda ordonă tăierea semnalului al-Manar prin New Skies Stallite, care încă mai emitea spre Statele Unite. În martie 2006, departamentul trezoreriei din Statele Unite îngheaţă conturile societăţilor care au legătură cu al-Manar din băncile americane.
Al patrulea act: eliminarea fizică
În 12 iulie 2006, Hizballah capturează doi soldaţi israelieni în timpul unei hărţuieli din zona fermelor Şaaba. Acest teritoriu este recunoscut ca fiind libanez de către comunitate internaţională, dar ocupat de către Israel care, în ceea ce-l priveşte, îl consideră ca fiind sirian. Incidentul serveşte drept pretext pentru o vastă ofensivă militară îndreptată împotriva Libanului. La începutul operaţiunilor, în 13 iulie, aviaţia israeliană bombardează studiourile al-Manar din Beirut în scopul anulării pentru totdeauna a vocii Hizballahului [55]. Raidul face trei răniţi grav.
Totuşi, Rezistenţa libaneză continuă să emită din locuri secrete după ce-şi înregistrează ştirile şi emisiunile incognito [56]. Secretarul general al Hizballah, Hassan Nasrallah, izbuteşte astfel să se adreseze concetăţenilor săi şi să aducă ştiri de pe front. Pentru a sfârşi cu al-Manar, forţele israeliene bombardează în 22 iulie toate staţiile de difuzare ale tuturor canalelor libaneze, pentru a fi sigure că nici una nu difuzează semnalul al-Manar [57], dar Arabsat continuă să emită.
În plus, al-Manar continuă să fie vizibilă pe site-ul său internet. Ca precauţie, Hizballah utilizează un server din India. Dar, utilizând o prerogativă guvernamentală, guvernul indian grijuliu să nu compromită recentul său contract nuclear cu Statele Unite, a deconectat siteul pentru a “păstra bune relaţii cu un stat prieten”. Site-ul a reapărut totuşi.
Pentru a înţelege ce se petrece în Liban şi în Palestina ocupată, lumea trebuie să se mulţumească cu informaţii provenite de la marile agenţii de presă supuse cenzurii militare israeliene [58]. Eforturile desfăşurate timp de trei ani de către Israel pentru a reduce la tăcere al-Manar sunt direct proporţionale cu crimele pe care vrea să le ascundă.
Note:
[1] « La TV du Hezbollah indésirable au point presse de Powell », Reuters, 3 mai 2003.
[2] « Un documentaire de la TV du Hezbollah accusé d’antisémitisme » de Karim Marouni, Reuters, 29 octombrie 2003.
[3] « Un feuilleton d’Al-Manar TV accusé d’antisémitisme », Le Monde, 6 decembrie 2003.
[4] « Les marionnettistes de Washington » de Thierry Meyssan, Voltaire, 13 noiembrie 2002.
[5] « Le Carlyle Group, une affaire d’initiés », Voltaire, 9 februarie 2004.
[6] « Le CSA veut empêcher la diffusion d’Al Manar. », Reuters, şi « CSA - M. Baudis dénonce la diffusion par satellite de “propos intolérables” », AFP, 20 ianuarie 2004.
[7] “Ziua naţională a luptei împotriva antisemitismului a fost fixată de către guvernul israelian pe 27 ianuarie, data aniversară a eliberării lagărului de exterminare de la Auschwitz.
[8] « Natan Sharansky, idéologue de la démocratisation forcée », Voltaire, 24 februarie 2005.
[9] « Israël dénonce une résurgence de l’antisémitisme » de Marius Schattner, AFP, 27 ianuarie 2004. Montajul video al statului-major a servit de punct de plecare pentru publicarea, în aprilie 2004, a DVD-ului Beacon of Hatred : Inside Hizballah’s Al-Manar Television şi a unui livret de retranscriere al The Washington Institute for Near East Policy.
[10] « Israël veut l’interdiction de diffusion de la TV du Hezbollah en Europe », AFP, 30 ianuarie 2004.
[11] « Le gouvernement va interdire les chaînes par satellite diffusant des programmes antisémites », Associated Press, 31 ianuarie 2004.
[12] Point de presse du ministère des Affaires étrangères, 28 juillet 2004.
[13] « Soutien de l’audiovisuel libanais à la TV du Hezbollah poursuivie en France », AFP, 30 iulie 2004.
[14] « Journée de solidarité le 12 août avec la TV du Hezbollah », AFP, 2 august 2004.
[15] « L’interdiction de la TV du Hezbollah en France est “politique” (ministre) », AFP, 5 august 2004.
[16] Comunicat al preşedinţiei Libanului, 12 août 2004.
[17] « Al-Manar, chaîne ennemie d’Israël qui verse aussi dans l’antisémitisme », AFP, 20 august 2004.
[18] « CSA : le censeur supérieur de l’audiovisuel », Voltaire, 20 august 2004.
[19] « Le CSA aurait décidé d’autoriser Al Manar (presse) », AFP, 18 noiembrie 2004.
[20] « Feu vert à Al Manar : le Crif dénonce des “pressions” étrangères », AFP, 22 noiembrie 2004.
[21] « France/Al Manar-Fabius demande des explications au gouvernement », Reuters, 21 noiembrie 2004.
[22] « Al-Manar : déclaration du Président du CRIF Roger Cukierman », CRIF, 23 noiembrie 2004.
[23] « Le PS “s’indigne” du feu vert accordé par le CSA à la TV Al Manar », AFP, 23 noiembrie 2004.
[24] « Al Manar : M. Hollande demande des éclaircissements au CSA », AFP, 26 noiembrie 2004.
[25] « Protestations de plusieurs associations au feu vert donné à Al Manar », AFP, 23 noiembrie 2004.
[26] De exemplu, « Bienvenue sur Al-Manar, chaîne judéophobe », Libération, 26 noiembrie 2004.
[27] « Al Manar : le Conseil met la chaîne en demeure et saisit le Conseil d’État », Communiqué 568 du CSA, 30 noiembrie 2004.
[28] Adunarea naţională, 23 noiembrie 2004.
[29] « Affaire Al-Manar : les députés UMP souhaitent renforcer la législation », Associated Press, 30 noiembrie 2004.
[30] Adunarea naţională, A doua şedinţă din 30 noiembrie 2004.
[31] Ibid.
[32] În mod paradoxal, acest animator va face în cele ce urmează obiectul unei condamnări penale pentru a fi înscris pe ecran formulări rasiste împotriva lui Dieudonné. Nu va demisiona din funcţiile sale şi nimeni nu va cere interzicerea canalului public.
[33] « Le président du CSA à Matignon ce mercredi à la suite de l’affaire Al Manar », AFP, 1er decembrie 2004.
[34] « Images racistes : Raffarin veut renforcer le dispositif législatif », AFP, 1er decembrie 2004.
[35] « Al-Manar/Raffarin - La convention avec le CSA sera résiliée », Reuters, 2 decembrie 2004.
A se vedea şi răspunsul lui Jean-Pierre Raffarin la întrebarea orală a senatorului Ladislas Poniatowski, Senat, 2 decembrie 2004.
[36] « Israël félicite Paris pour la résiliation de la convention avec Al-Manar », AFP, 2 decembrie 2004.
[37] « Le Comité juif américain félicite le premier ministre français d’avoir suspendu la chaîne TV du Hezbollah », PR Newswire, 3 decembrie 2004.
[38] « CRIF - Al Manar : Le Conseil d’Etat à nouveau saisi », News Press, 6 decembrie 2004.
[39] « Manifestations de solidarité tous azimuts avec Al-Manar », AFP, 6 decembrie 2004.
[40] « Al-Manar : Beyrouth menace les médias français de mesures réciproques », AFP, 10 decembrie 2004.
[41] Ordonnance du juge des référés du 31 décembre 2004, Conseil d’État n° 274757.
[42] « Israël se félicite de l’interdiction de la diffusion d’Al-Manar », AFP, 13 decembrie 2004.
[43] « Pour RSF, la méthode employée pour interdire Al Manar n’est pas la bonne », AFP, 14 decembrie 2004.
[44] « Quand Reporters Sans Frontières couvre la CIA » de Thierry Meyssan şi « Le financement de Reporters sans frontières par la NED/CIA » de Diana Barahona şi Jeb Sprague, Voltaire, 25 aprilie 2005 şi 7 august 2006.
[45] « En mettant fin à ses émissions, Al Manar calme le jeu », AFP, 14 decembrie 2004.
[46] « Audiovisuel et culture mobilisés pour promouvoir la tolérance », AFP, 15 decembrie 2004.
[47] « Reçu en Israël en homme d’Etat, M. Sarkozy s’est posé en héraut de la lutte contre l’antisémitisme », Le Monde, 17 septembrie.
[48] « Les trucages de la Foundation for the Defense of Democracies », Voltaire, 2 februarie 2005.
[49] « Les néo-conservateurs et la politique du “chaos constructeur” » de Thierry Meyssan, Voltaire, 25 iulie 2006.
[50] Comentator la Fox News, Walid Phares este fostul şef al Gardienilor Cedrilor, o miliţie pro-israeliană vinovată de atrocităţi împotriva refugiaţilor palestinieni în timpul ocupaţiei Libanului.
[51] « Al Manar : Paris souhaite que la question soit abordée au niveau européen », AFP, 14 decembrie 2004.
[52] « USA - Al Manar dans le collimateur du département d’Etat » et « USA-El Manar rangée parmi les “organisations terroristes” », Reuters, 17 decembrie 2004.
[53] « Globecast retire Al Manar de son offre satellitaire aux Etats-Unis », AFP, 18 decembrie 2004.
[54] « Le Liban fustige les mesures de Washington et Paris contre Al-Manar », AFP, 18 decembrie 2004.
[55] « La télévision du Hezbollah touchée par un raid israélien (Hezbollah) » şi « Raid israélien contre la télévision du Hezbollah : 3 blessés (Hezbollah) », AFP, 13 iulie 2006.
[56] « Al-Manar, la télévision du Hezbollah qui ne veut pas se taire », AFP, 31 iulie 2006 ; « La télévision du Hezbollah émet toujours », Le Figaro, 1 august 2006 ; « Al-Manar, la voix du Hezbollah qui fait écran à Israël » de Jean-Pierre Perrin, Libération, 4 august 2006.
[57] « Israël impose la loi du silence au Libanais », AFP, 22 iulie 2006.
[58] « Les agences de presse occidentales victimes consentantes de la censure militaire israélienne », Voltaire, 18 iulie 2006.
Cf. versiunea in limba franceza.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu