Arafat, omul Palestina (de Josette Alia)

Erou sau terorist? Josette Alia revine asupra incredibilului destin al celui care rămâne, în ciuda tuturor acestor aspecte, simbolul nefericirilor şi al luptei palestinienilor.

Nu i-ar fi plăcut să părăsească scena în mijlocul altercaţiilor, al certurilor tragice ale unui anturaj care pune problema puterii şi a moştenirii sale politice înainte chiar de a se face anunţul oficial al morţii sale. Nu, nu i-ar fi plăcut această busculadă nepotrivită, această precipitare şocantă. Desigur, confuzia era previzibilă, din lipsa unei succesiuni clare. Dar Arafat voia să rămână, şi va rămâne într-adevăr în istorie, ca un mit, o icoană, părintele fondator al unei Palestine visate, croită pe măsura speranţelor şi a iluziilor sale.

“Moise mai degrabă decât Iosua”, va spune despre el, fascinat şi înciudat, fostul ministru israelian Şlomo Ben-Ami, care a fost la Taba ultimul său interlocutor. “Arafat este o expresie mitologică a cauzei palestiniene mai degrabă decât un lider în sensul politic al termenului.” Desigur. Dar a crede că Arafat ar fi putut fi altfel înseamnă să nu cunoşti bine istoria.

“Persoana mea nu contează. Eu nu sunt decât reflecţia sentimentelor poporului meu. Memoria mea este memoria lui”, spunea el adesea, cu o rea-credinţă evidentă şi cu o sinceritate profundă. Credea că viaţa lui este în mâinile lui Dumnezeu, dar era precaut, şi încă cu ce grijă a detaliilor, în ceea ce priveşte securitatea personală. Imposibil de anticipat în mişcări, imprevizibil, la Beirut ca şi la Tunis, în timp de pace ca şi în timp de război, era întotdeauna acolo unde nu-l aştepta nimeni, modificându-şi itinerariile în ultimul moment, culcându-se în fiecare noapte în locuri diferite – precauţii care l-au făcut să scape de vreo zece atentate şi de două sau trei bombardamente care au năruit casele pe care tocmai le părăsise. Ştia că e urât cu barba lui rară, cu nasul prea mare, cu buzele groase, şi-şi afişase în biroul din Tunis câteva caricaturi nu tocmai flatante. Dar după o vreme oricine uita lipsa lui de farmec pentru a nu mai vedea decât inteligenţa ascuţită din priviri, căldura surâsului. Îi îmbrăţişa întotdeauna de două ori, după maniera orientală, pe şefii de stat arabi care încercaseră să-l asasineze. Dar ştia să le plătească, atunci când putea, cu aceeaşi monedă.

Şi-a transformat erorile în atuuri politice. Şi-a ascuns slăbiciunile. A ştiut să zvâcnească atunci când toată lumea-l credea terminat, lichidat. S-a prezentat la ONU cu un pistol la centură dar cu o ramură de măslin în mână. Rege al vagului, prinţ al ambiguităţii. Întotdeauna în uniformă, magistral şi răsunător atunci când lansa din înălţimea unei tribune imprecaţii şi chemări la luptă. Şi apoi, o oră mai târziu, în civil, atent cu ceilalţi, aproape prea prevenitor.

În ajunul războiului din Golf, în 14 august 1990, la Cartagena, atunci când îi povesteşte lui Claude Cheysson, trimisul de urgenţă a lui François Mitterrand, întrevederea sa recentă cu Saddam Hussein, care-i spusese: “Aştept bombardamentul nuclear american, dar nu mă voi retrage din Kuweit”, Arafat se întrerupe în momentul cel mai tensionat pentru a-l invita pe Cheysson să compare sortimentele de miere cu care-şi îndulceşte întotdeauna ceaiul: “Salcâm? Tei? Nu? Încercaţi mierea de munte, este cea mai bună.”

Gazdă atentă şi şef de bandă. Prompt la atac, imparabil în eschivă. Capabil să suscite fidelităţi pasionate: în 1992, atunci când pilotul avionului săi îi spune, deasupra deşertului libian, că un motor nu mai răspunde şi că prăbuşirea pare ineluctabilă, gărzile de corp şi echipajul îl transportă repede în coada aparatului, îl acoperă cu tot felul de pături, de costume de salvare, de orice haine se pot găsi, fără să se gândească nici o clipă să-şi utilizeze paraşutele şi să vegheze asupra propriei lor securităţi. Avionul se zdrobeşte. Echipajul îşi va găsi moartea, dar Arafat va scăpa cu viaţă.

Dintotdeauna, Arafat derutează, intrigă. Remarcabil tactician politic sau eternul ezitant incapabil să ia decizii curajoase? Un terorist sau titularul premiului Nobel pentru pace? Vizionarul care a ştiut să inventeze sentimentul naţional palestinian şi apoi să încarneze patruzeci de ani de luptă a palestinienilor, sau cel care, prin lipsă de curaj şi miopie politică, prin gestiunea sa aventuroasă, nepotismul, autoritarismul său, n-a putut să-şi asume sarcina de om de stat şi să dea în cele din urmă poporului său o patrie?

Istoricii vor tranşa poate această dilemă într-o zi. Vor avea de lucru, căci acest om s-a înconjurat fără încetare de mister. Toată viaţa i-a fost marcată de gustul, de nevoia, de cultura secretului. Să despartă legenda de realitate, faptele de aproximaţii va fi un coşmar pentru biografii săi. Se ştie de exemplu că Muhammad Abdel Rauf Arafat al-Kudua al-Husseini, fiu al lui Abdel Rauf al Judua şi al Zahua Abu Saud, s-a născut în 4 august 1929. Dar unde cu exactitate? A afirmat întotdeauna că s-a născut la Ierusalim, “într-o casă apropiată esplanadei Moscheilor”, îmi precizase într-o zi la Tunis cu o convingere care nu s-a schimbat niciodată. Totuşi, două săptămâni mai târziu, la Cairo, fratele său mai tânăr Fathi, medic dedicat rigorii ştiinţifice, îmi dădea o altă versiune – cea adevărată, fără nici o îndoială. Da, Yasser şi cu el, ultimii doi din şapte fraţi, s-au născut la Cairo, strada Tursina, în cartierul Sakakini, în care mica burghezie musulmană, evreiască şi coptă coabita în bună înţelegere. Familiile palestiniene emigrate în Egipt trăiau acolo un exil care nu era aurit – adesea banii lipseau. Dar amintirile glorioase compensau: tatăl aparţinea (prin ramura săracă) puternicului clan Husseini, figuri istorice ale Palestinei, şi mama, Zahua, o Abu Saud, afirma că aparţine descendenţei Profetului.

Din această copilărie a priori fericită, Yasser şi Fathi au păstrat un accent egiptean puţin curent printre palestinieni şi, se pare, câteva amintiri frumoase. Dar la moartea mamei lor, în 1933, copiii sunt trimişi la unchiul Selim, care locuieşte în Ierusalim. Acolo vor asista, terorizaţi, la ferocea represiune a englezilor împotriva răscoalei palestiniene din 1936. În câteva ore oraşul Jaffa este ras de pe faţa pământului, 4000 de palestinieni vor fi spânzuraţi sau împuşcaţi. “Auzeam zgomotul cizmelor soldaţilor englezi în stradă”, povesteşte Fathi. Sub ochii copiilor înspăimântaţi, englezii năvălesc în casă, îl bat şi-l iau cu ei pe unchiul Selim. Yasser are 7 ani, Fathi, 4 ani. Nu vor uita niciodată.

În 1937, tatăl se recăsătoreşte, Yasser şi Fathi se reîntorc la Cairo. Locuiesc de acum înainte într-un imobil de pe strada Baron-Empain din Heliopolis, care va rămâne pentru cei doi fraţi casa lor familială. Fathi m-a condus acolo, îmi arată arborele de mango plantat de Yasser într-o grădiniţă abandonată mai târziu, bariera pe care Yasser o sărea seara pentru a ieşi cu prietenii. Sunt ofrani şi nu le place prea mult de mama vitregă. Sora mai mare, Im’aan, devenită văduvă de tânără, va avea grijă de ei. Graţie ei, familia se uneşte, şi Yasser Arafat, care o iubea ca pe o mamă, îi va păstra întotdeauna o mare recunoştinţă.

1948. Războiul din Palestina. Yasser Arafat are 19 ani, face studii de inginerie la Universitatea din Cairo. Foc şi pară, se angajează în armata egipteană ca să participe la lupte şi ca să elibereze Palestina. Prima umilinţă, prima lecţie politică. “Eram la Gaza. Un ofiţer egiptean a venit spre grupul mei şi ne-a cerut să depunem armele. Nu puteam să-mi cred urechilor. De ce să depune armele? Ofiţerul ne-a răspuns că era un ordin al Ligii Arabe. Mi-a dat o chitanţă în schimbul puştii.” Arafat a învăţat un lucru pe care nu-l va uita: nu va trebui să conteze pe liderii arabi pentru a elibera Palestina.

În 1950, universitatea din Cairo este în plină fierbere politică. Fraţii Musulmani se luptă împotriva englezilor? Arafat li se alătură, apoi preferă să regrupeze studenţii palestinieni în cadrul unei organizaţii independente. Atunci când “ofiţerii liberi” îl înlătură pe regele Faruk în iulie 1952, Yasser Arafat al-Kudua, tânăr zvelt în costum şi cravată, cu părul negru şi mustăcioară scurtă, prezintă generalului Neguib, în numele studenţilor palestinieni, o petiţie scrisă cu sânge care spune: “Nu uitaţi Palestina.”

O voce izolată. Nasser nu are încredere în aceşti agitatori pe care îi crede în legătură cu Fraţii Musulmani şi pune poliţia pe urmele lor. În 1955, Yasser şi Salah Khalaf (care-şi va lua mai târziu numele de Abu Iyad) vor încerca să atunce în aer cu dinamită o staţie de pompare a Israelului. Sunt arestaţi de poliţia egipteană, apoi eliberaţi. Dar este evident că climatul nu e prielnic. În 1957, Arafat decide deci să emigreze în Kuweit. Pe vremea aceea, Kuweitul este un Far West suprarealist. Fără hoteluri, fără aeroporturi, fără şosele. Dar case în formă de aparate radio, de avioane, de pagode, palate iluminate de mii de ghirlande electrice sclipind zi şi noapte. Yasser, inginer cu diplomă, este însărcinat cu constuirea de autostrăzi care, în lipsă de loc ca să se desfăşoare într-o ţară minusculă, vor desena cercuri în jurul capitalei. “Aveam şapte maşini, dintre care una era americană, mare, roşie, o maşină de sport superbă”, mi-a povestit într-o zi Yasser Arafat cu puţină nostalgie. Mai târziu, la Paris, când Jean-Pierre Elkabbach îl va primi la Crillon, Arafat va răspunde: “Cunosc locul. Mergeam acolo când eram miliardar.”

După ce face avere timp de doi ani, Arafat (cu numele de război Abu Ammar) şi prietenii săi Abu Jihad şi Abu Iyad, sosiţi să-l întâlnească, decid să-şi unească energiile şi banii în serviciul unei singure cauze: Palestina. În octombrie 1959, crează în Kuweit o mică organizaţie militară clandestină pe care o numesc Fatah. Im’aan primeşte în Cairo un mic plic conţinând un drapel palestinian împăturit cu grijă. “Am înţelesc că Yasser intrase în clandestinitate”, spuse ea.

Urmarea este cunoscută mai bine. În anii ’60. nebuloasa palestiniană se împarte în două mari tendinţe. La Beirut, FPLP condusă de Georges Habache, tânăr medic creştin, este panarabă, marxizantă şi pro-nasseriană. O orientare în acord cu vremurile, în momentul naţionalizării Canalului Suez, al unităţii egipteano-siriene, al Bandungului şi al non-alinierii. La Cairo, Fatah se vrea dimpotrivă naţionalist palestinian, iar modelul său este FLN-ul algerian, care a câştigat de puţină vreme războiul de independenţă. Primul birou al Fatah s-a deschis în Alger în 1963, într-o indiferenţă generală (“Fatah? Cum se scrie asta pe litere?”, m-au întrebat la ziar). În timpul întâlnirii la nivel înalt din 1964, Nasser, pentru a contracara pericolul reprezentat de tinerii revoluţionari naţionalişti arabi, crează Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei şi o pune în mâna unuia dintre oamenii săi, Ahmed Şukheiry. Acesta adptă o cartă care cheamă la lupta armată şi la distrugerea Israelului. Între organizaţiile palestiniene clandestine dar rivale, lupta se duce cu arma albă. Oamenii Fatahului sunt torturaţi în închisorile de la Amman, Damasc sau Cairo. Şefii de stat arabi n-au decât o grijă: să controleze şi dacă se poate să utilizeze mişcarea palestiniană abia născută care suscită deja în masele “străzii arabe” o popularitate care lor le este refuzată.

Războiul din 1967 va regla problema. Bătute în şase zile, regimurile arabe umilite, înfrânte, îşi pierd orice credit. Panarabismul a murit. Gaza şi Cisiordania sunt în mâinile Israelului, Ierusalimul de asemenea. În 1968, Fatah, singura supravieţuitoare a onoarei arabe, iese din clandestinitate. În 21 martie 1968, bătălia de la Karameh, prima victorie palestiniană împotriva israelienilor, consfinţeşte definitiv puterea lui Arafat. Silueta lui greoaie, barba de trei zile, keffieh-ul drapat amintind de harta Palestinei au devenit emblematice. Istoria lui Abu Ammar se confundă de acum încolo cu cea a OEP, al cărui preşedinte este ales în 1969.

De acum, el conduce, el îşi va asuma erorile tactice sau strategice, el va domina neprevazutul, el cel care va trece drept mort sau resuscitat. Din 1967 în 1970, după aproape 20 de ani de clandestinitate, Arafat este eroul lumii arabe umilite. Îşi trăieşte orele de glorie. Epoca aparţine stângii. Grupările radicale palestiniene Habaş şi Hawatmeh, susţinute de stânga germană, franceză şi japoneză, decid să ia puterea într-o ţară arabă. Care? Iordania, regat reacţionar populat în majoritate de refugiaţi palestinieni, pare să fie destinată actului. Arafat nu este convins, dar dă undă verde. În 6 septembrie, trei avioane sunt deturnate în deşert, aproape de Amman. Palestinienii vor să-i utilizeze pe ostateci ca monedă des schimb. Hussein nu doreşte să negocieze. În 17 septembrie, armata iordaniană intră în arenă. Rezultat dezastruos: cei 50.000 de luptători palestinieni trebuie să se replieze în dezordine spre Beirut, lăsând pe teren 3.500 de morţi. Arafat, deghizat, zboară spre Cairo.

Din 1970 până în 1983 se deschide o perioadă haotică. Noua strategie definită de OEP, refugiată în Beirut, prevede “atacarea intereselor zioniste peste tot în lume” şi “mobilizarea bazei libaneze alături de palestinieni”. Două decizii ale căror rezultate vor fi catastrofale. Prima se traduce printr-o serie de atentate semnate “Septembrie Negru” pentru a-i răzbuna pe combatanţii morţi la Amman în 1970. Deturnări de avioane, masacru provocat de kamikaze japonezi la aeroport din Lod în 1972, capturarea şi uciderea atleţilor israelieni la München în septembrie 1972. În ciuda protestelor sale, Arafat este considerat de către lumea întreagă instigatorul atentatelor şi devine terorist internaţional nefrecventabil. Nici discursul său la ONU în 1974, nici recunoaşterea sa de către statele arabe nu vor şterge această imagine.

A doua decizie, în loc de a “mobiliza baza populară libaneză”, aruncă Libanul într-un nemilos război civil care va dura cinsprezece ani, va ruina definitiv ţara şi va face mii de morţi. Arafat, care a angajat OEP alături de stânga libaneză, va fi în cele din urmă respins de ambele părţi. Dar civilii palestinieni refugiaţi în Liban vor plăti preţul acestei erori politice. La Tell el-Zaatar în 1976, şi mai ales la Sabra şi Şatila în 1982, unde vor fi sistematic asasinaţi de falangiştii libanezi sub ochii lui Şaron, impasibil, care deja pregăteşte braţul de fier împotriva celui a cărui pierdere a jurat-o. În 30 august 1982, Arafat, încercuit de armata israeliană, nu va ieşi viu din Liban decât graţie navelor franceze care-i protejează fuga în Tunis, unde Burguiba îl acceptă cu statul-major dar fără trupe, dispersate în lumea arabă neîncrezătoare mai mult ca niciodată.

Cel puţin pentru a treia dată este anunţată moartea sa politică. Prea devreme. Căci de data asta “Bătrânul”, cum este numit acum, a tras o lecţie din eşecurile sale: acţiunea armată peste tot şi sub toate formele eşuează. Diplomaţia, realismul, negocierea sunt singurele căi încă deschise pentru a obţine recunoaşterea unui stat palestinian. Arafat ezită.

Poate prea mult. În 1988, tinerii palestinieni din Gaza şi Cisiordania, excedaţi de ocupaţia israeliană, iau iniţiativa şi declanşează “războiul pietrelor”. Sunt ierarhii din exilul tunisian depăşiţi de noua generaţie “din interior”? Arafat se decide: în 15 noiembrie 1988, la Alger, proclamă un stat palestinian care implică recunoaşterea statului Israel. Şase luni mai târziu, la Paris, declară “depăşită" carta OEP. Dar o enormă eroare îl scoate din joc în 1991. Îl sprijină pe Saddam Hussein, care tocmai invadase Kuweitul. Arabia Saudită şi alte state petroliere taie creditele alocate OEP, mii de palestinieni care munceau în ţările din Golf sunt expulzaţi, occidentalii îl pun la carantină, este exclus în mod oficial de la conferinţa de la Madrid care relansează negocierile între Israel şi lumea arabă.

“Bătrânul” nu mai are viitor politic. Totuşi, zvâcneşte din nou. Negocierile secrete angajate la Oslo de ministrul său Abu Ala şi de emisarii lui Şimon Peres îl salvează. Arafat se reintroduce în proces şi el este cel care, în 13 septembrie 1993, va fi fotografiat în faţa Casei Albe, alături de Clinton, Rabin şi Peres. Succes inesperat şi, în sfârşit, întoarcerea acasă! În 1994, este primit ca un erou în Gaza şi aclamat de poporul său plin de bucurie.

Totuşi, nimic nu e cu adevărat decis. Aplicarea acordurilor de la Oslo trenează, coloniile israeliene continuă să se multiplice, Hamas şi Djihad reîncep atentatele. În replică, Israelul închide teritoriile, condamnate la asfixie economică. Ar fi trebuit Arafat să taie în carne vie, să juguleze grupurile armate în loc de a juca versiunea unui consens improbabil? Nu vom şti niciodată. În 4 noiembrie 1995, primul-ministru israelian Iţak Rabin este asasinat de un extremist evreu. Era garantul păcii.

Pentru Arafat este mai mult decât o lovitură groaznică, este o dramă. Avea cu Rabin legături de încredere care nu se vor mai reînnoda ulterior cu nici un lider evreu. Şi Likud ajunge la putere în Israel, blocând pe teren orice tentativă de aplicare a calendarului de la Oslo, care se goleşte puţin câte puţin de conţinut. Reîntoarcerea la putere a stângii în Israel ar putea relansa convorbirile de pace. Dar între noul prim-ministru israelian Ehud Barak şi Arafat nu se leagă nimic. La Camp David, în iulie 2000, Clinton îşi încearcă şi el şansa. Degeaba. Cine este responsabil pentru eşec? Se spune că Barak este neîndemânatic, iar Arafat, ezitant. Fractura se agravează la Taba, în ianuarie 2001, atunci când cele două delegaţii israelienă şi palestiniană reunite înaintea alegerilor israeliene par pe punctul de a ajunge la un rezultat. După un vals al ezitărilor inexplicabil, în orice caz inexplicat, Arafat se opreşte în cele din urmă la dreptul de reîntoarcere al refugiaţilor şi la statutul Ierusalimului. Refuză propunerile israeliene. Ştie că vor fi ultimele? Asupra acestui aspect va trebui într-o zi să se stabilească responsabilităţile.

În orice caz, este prea târziu. Şaron soseşte la putere în Israel şi Bush este ales preşedinte al Statelor Unite. Izbucneşte a doua Intifada, din ce în ce mai ucigaşă, cu cortegiul ei de atentate sinucigaşe şi de represalii militare. Arafat, încolţit la Ramallah, în bunkerul său pe jumătate ruinat de la Muqataa, izolat de lume, bolnav, slăbit politic, trăieşte un lung calvar. Batjocorit în Israel, unde Şaron îl ameninţă cu moartea, îndepărtat de Bush sub acuzaţia de interlocutor imposibil, este din ce în ce mai contestat de către exact cei pe care i-a apărat întotdeauna, palestinienii obişnuiţi.

Această ultimă tristeţe marchează lunga sa agonie şi afundarea, asemenea unui bătrân rege abandonat, în crepusculul unui destin ieşit din comun, un destin shakespearian.

Nelson Mandela“Ştim cu ce ardoare preşedintele Arafat s-a angajat în negocierile de pace în scopul obţinerii recunoaşterii mutuale între Israel şi statul palestinian. Mi-a zis că este în continuare decis să ducă la bun sfârşit procesul de pace şi doreşte crearea unei comisii de Adevăr şi Reconciliere care să fie însărcinată cu cazul israeliano-palestinian, după imaginea celei create la noi. M-a întrebat în privinţa experienţei noastre în această privinţă.”
Prefaţă la cartea lui Amnon Kapeliuk, “Arafat, l’irréductible”, Fayard, 2004.

Edward Said
“Capitularea lui Arafat [în faţa Israelului] a făcut din el, care încarna lupta poporului său pentru independenţă, un fel de Buthelezi al Israelului, adică administratorul unui bantustan…”
“Peace and its Discontents, Gaza-Jericho 1993-1995”,Vintage, 1995

Bill Clinton
“I-am spus: “Aţi ratat o ocazie în 1948. Aţi ratat o alta în 1978 [în timpul primei întâlniri de la Camp David]. Şi iată că reîncepeţi [la a doua întâlnire de la Camp David, în 2000]! N-o să aveţi nici un stat, relaţiile care leagă Statele Unite şi palestinienii se vor sfârşi. […]” Exact înainte de a părăsi preşedinţia, în cursul ultimelor noastre conversaţii, Arafat mi-a mulţumit pentru eforturile pe care le desfăşurasem şi mi-a spus că sunt un mare om. “Domnule preşedinte, i-am răspuns, nu sunt un mare om, am eşuat, şi asta v-o datorez dumneavoastră.” L-am prevenit că atitudinea sa era cea mai bună metodă de a contribui la realegerea lui Şaron şi c-o să-şi muşte degetele.”
“Viaţa mea”, Odile Jacob, 2004.

Henry Kissinger
“Nici una dintre persoanele prezente nu va uita vreodată reticenţa dureroasă cu care Rabin va strânge mâna lui Arafat, nici speranţa reţinută din cuvintele cvasi-biblice ale primului-ministru israelian, de regulă atât de taciturn. Şi nimeni n-a putut să nu fie emoţionat de lungul şi sinuosul parcurs al lui Arafat, acest fost terorist care sfârşise prin a se face acceptat ca responsabil naţional pe picior de egalitate cu ceilalţi protagonişti.”
“Noua putere americană”, Fayard, 2003.

François Mitterrand
“Trebuie ca Israelul să se exprime clar, şi dumneavoastră de asemenea. […] Cuvintele dumneavoastră sunt juste, dar trăiţi într-o stare de suspiciune reciprocă. Trebuie să repetaţi de zece ori ca să fiţi crezut.”
Conversaţie cu Yasser Arafat la Elysée, 2 mai 1989. « Verbatim III. », de Jacques Attali, Fayard, 1995.

Articolul face parte din Dosarul Yasser Arafat, publicat de Le Nouvel Observateur in noiembrie 2004, la moartea liderului palestinian