A implicat Israelul într-un război inutil şi perdant, iar luna asta a ameninţat că se va alătura celui mai kahanist [ultraortodox] partid pe care l-a avut Israelul de la moartea lui Rahavam Ze’evi încoace. Ce se întâmplă cu noi, cu Ehud Olmert al nostru? Nimic. Olmert îşi dă arama pe faţă.
Cu un an şi jumătate în urmă, părea că sprijină decizia lui Ariel Şaron de dezmembrare a coloniilor din Fâşia Gaza. Olmert a crescut mare, s-a spus atunci. Şi-a dat seama că teritoriile capturate de Israel în urma războiului de Şase Zile n-au adus decât distrugere, şi că ocuparea lor continuă pune în pericul viitorul Israelului ca stat evreiesc şi democratic. Nu era lipsit de raţiune. La urma urmei, oamenii chiar cresc mari. Mulţi l-au îmbrăţişat atunci.
Pe atunci Olmert părea un om care merită să fie prim-ministru. Tocmai pentru că părea un politician profesionist în costum de om de afaceri, şi nu unul dintre giganţii generaţiei fondatoare, părea capabil să soluţioneze conflictul cu palestinienii. A promis că va dezmembra cele mai multe dintre coloniile din Cisiordania. Mulţi oameni au crezut că avea să fie cel mai îndrăzneţ şi cel mai promiţător plan de pace de la războiul de Şase Zile.
La mai puţin de şase luni după ce a devenit prim-ministru, a devenit clar că Olmert nu era nou, ci doar o iluzie politică. În cele din urmă, Olmert este Olmert este Olmert. Cineva va trebui să explice în cele din urmă cum se face că atât de mulţi israelieni s-au lăsat înşelaţi de credinţa că Olmert este o nouă speranţă. Un răspuns intermiar este că mulţi israelieni aparent aveau nevoie de ceea ce omul pretindea să fie, şi întâi de toate de promisiunea pe care a făcut-o: dacă nu o înţelegere, atunci cel puţin o retragere unilaterală în spatele zidului. Atât de multă naivitate, ipocrizie şi autopăcăleală susţin această credinţă, atât de puţină disponibilitate şi abilitate de a recunoaşte adevărul: retragerea unilaterală NU este cu putinţă.
Ce s-a întâmplat de atunci îl plasează pe “noul Olmert” undeva lângă imaginea uitată a lui Yigael Yadin, poate tatăl tuturor dezamăgirilor politice. Yadin a dat publicului o lecţie importantă, dar şi el este uitat acum. “De ce nu v-aţi interesat cine este adevăratul Yadin înainte de a mă vota?” a întrebat el odată într-un interviu în Haaretz.
Adevăratul Olmert a dispărut doar pentru puţin timp, dar se întoarce acum şi ni se revelează ca persoana care a fost dintotdeauna de când a intrat în politică în urmă cu 40 de ani. Preferă pământul în locul păcii, pentru că nu crede nici în pacea cu palestinienii, nici cu sirienii. Este complet indiferent la teribilul dezastru umanitar în desfăşurare în Gaza, iar ororile ocupaţiei din Cisiordania continuă ca şi înainte. Nu există vreo bază să sperăm că Olmert va dezmembra coloniile din Cisiordania – cu cât întoarce mai mult spatele realităţii, cu atât mai greu este de crezut că a vrut să le dezmembreze vreodată. Toate semnele indică faptul că nu are nici o intenţie să distrugă fie măcar şi pe cele clasificate ca ilegale.
Olmert nu este primul prim-ministru care a ratat şansa unei păci cu Siria, în schimbul Înălţimilor Golan, dar Başar al-Assad pare să fie primul preşedinte sirian din 1949 încoace care practic a cerşit pacea. Olmert ar fi putut să intre în istorie ca un Menachem Begin, care a returnat muntele Sinai Egiptului. În loc de asta, el reacţionează la oferta de pace a Siriei cu dispreţ, aversiune şi ameninţări: atât timp cât el este prim-ministru, Israelul nu va renunţa la Înălţimile Golan, a declarat el, şi pentru un moment, a fost posibil să se creadă că rezultatele războiului împotriva Libanului ar asigura o victorie glorioasă împotriva Siriei. Acesta este Olmert al nostru, cel adevărat.
Iar Olmert cel real este şi omul care-i face ochi dulci lui Avigdor Lieberman. Lieberman vorbeşte despre schimbarea guvernului, despre o comisie de anchetă, despre uniune civilă. Acestea sunt probleme serioase. Dar Lieberman sugerează şi că anumite comunităţi populate de arabi ar trebui să fie lăsate în exteriorul graniţelor acestui stat, pentru a lăsa evreilor o “majoritate solidă”. El sugerează că ar trebui să se renunţe la Wadi Ara ca parte a unei înţelegeri de schimb de teritorii cu palestinienii. Un asemenea târg ar însemna retragerea cetăţeniei israeliene câtorva sute de mii de arabi, forţaţi astfel să devină cetăţeni ai Palestinei. Este luat de bun faptul că o asemenea înţelegere nu va avea loc. Această platformă îl plasează pe Lieberman alături de cei mai duri reprezentanţi ai partidelor de extremă-dreapta active în Europa de azi.
S-a spus că propunerea ca Lieberman să se alăture guvernului are ca scop doar intimidarea partidului muncitoresc şi a partidului Şas. Dar acest gest spune mult despre aspectul etic al ideii lui Olmert despre intimidarea oricărei persoane decente. Da, Lieberman a ocupat deja funcţia de ministru al transporturilor iar Rehavam Ze’evi a făcut şi el parte din guvern, şi în general, cine urmăreşte etica în politică până la urmă? Dar chiar şi în politică, există momente care cer societăţii să ia o pauză de la cinismul ei şi să facă apel la principiile de bază ale democraţiei şi ale drepturilor omului. O persoană decentă n-ar trebui nici măcar să se gândească la aducerea în guvern a unui om care doreşte să scoată în afara ţării un om din fiecare cinci, pentru singurul motiv că nu sunt evrei. Adevăratul Olmert vede în acest personaj un partener convenabil.
Cf. versiunea în limba engleză.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu