Este posibil ca un întreg popor să fie forţat să se supună prin înfometare unei ocupaţii străine? Desigur, este o întrebare interesantă. De fapt, atât de interesantă încât guvernul Israelului, al Statelor Unite, cu colaborarea apropiată a Europei, s-au angajat într-un experiment ştiinţific riguros pentru a obţine un răspuns definitiv. Laboratorul care serveşte pentru exterminare este Fâşia Gaza, iar cobaii sunt cei 1,4 milioane de palestinieni care trăiesc acolo.
Pentru a se răspunde normelor ştiinţifice cerute, era necesar ca la început să se pregătească laboratorul.
Acest lucru s-a făcut în felul următor: întâi, Ariel Şaron a dezmembrat coloniile israeliene care erau prost amplasate acolo. La urma urmei, nu se poate conduce în mod corect un experiment cu animale domestice plimbându-se liber în laborator. Acest lucru s-a făcut cu “hotărâre şi sensibilitate”, lacrimi au curs valuri, soldaţii i-au pupat şi i-au strâns în braţe pe coloniştii evacuaţi, şi din nou am arătat că armata israeliană este crema cremei armatelor lumii.
Laboratorul fiind curăţat, faza următoare putea începe: toate intrările şi ieşirile au fost închise ermetic astfel încât să fie eliminate influenţele din lumea exterioară. Acest lucru s-a făcut fără dificultate. Guvernele succesive israeliene au împiedicat construirea unui port în Gaza, iar marina israeliană veghează ca nici un vas să nu se apropie de coastă. Magnificul aeroport internaţional, construit în timpul perioadei [acordurilor de la] Oslo, a fost bombardat şi închis. Toată Fâşia a fost închisă în spatele unui gard foarte eficace, şi numai câteva puncte de trecere subzistă, toate controlate de către armata israeliană, mai puţin unul.
Rămâne o singură legătură cu lumea exterioară: punctul de trecere al frontierei de la Rafah, spre Egipt. Acesta nu putea să fie pur şi simplu închis, căci Egiptul ar fi fost pierdut pentru colaborarea cu Israelul. S-a găsit o soluţie sofisticată: în aparenţă, armata israeliană a părăsit punctul de trecere şi l-a încredinţat unei echipe de supervizare internaţională. Membrii ei sunt nişte tipi simpatici, plini de bune intenţii, dar în practică ei depind complet de armata israeliană care supervizează trecerea dintr-o cameră de control situată în proximitate. Observatorii internaţionali trăiesc într-un kibuţ israelian şi nu pot să ajungă la locul muncii decât cu consimţământ israelian
Astfel totul era gata pentru experiment.
Semnalul începerii a fost dat de către palestinienii care au organizat alegeri democratice ireproşabile, supervizate de fostul preşedinte american Jimmy Carter. George Bush era entuziast: viziunea sa de a instaura democraţia în Orientul Apropiat devenea realitate.
Dar palestinienii au ratat testul. În loc să aleagă “arabi buni” devotaţi Statelor Unite, au votat pentru arabi foarte nepotriviţi, devotaţi lui Allah. Bush s-a simţit insultat. Dar guvernul israelian era în extaz: după victoria Hamasului, americanii şi europenii erau gata să ia parte la experiment.
Acesta putea să înceapă.
Statele Unite şi UE au anonţat vă vor opri toate ajutoarele destinate Autorităţii Palestiniene, din moment ce aceasta era controlată de “terorişti”. Simultan, guvernul israelian a oprit şi el fluxul monetar [îndreptat spre Palestina].
Pentru a înţelege semnificaţia acestor gesturi: conform “protocolului de la Paris” (anexa economică a acordurilor de la Oslo), economia palestiniană face parte din sistemul vamal israelian. Asta înseamnă că Israelul colectează taxele pentru toate produsele care trec prin Israel spre teritoriile palestiniene, nefiind nici un alt drum posibil. După deducerea unui comision gras, Israelul este obligat să verse banii Autorităţii Palestiniene.
Când guvernul refuză să verse banii aparţinând palestinienilor, are loc, spus simplu, un furt ziua în amiaza mare. Dar când sunt furaţi nişte “terorişti”, cine se va plânge?
Autoritatea Palestiniană, atât în Cisiordania cât şi în Fâşia Gaza, are nevoie de aceşti bani cum are nevoie de aer ca să respire. Acest fapt mai necesită o explicaţie: în timpul celor 19 ani în cursul cărora Iordania a ocupat Cisiordania, iar Egiptul Fâşia Gaza, din 1948 până în 1967, nici o uzină importantă n-a fost construită în aceste două regiuni. Iordanienii voiau ca toate activităţile economice să aibă loc doar în Iordania, la est de fluviu, iar egiptenii au neglijat în totalitate Fâşia Gaza.
Apoi a venit ocupaţia israeliană, şi situaţia a devenit mai rea. Teritoriile ocupate au devenit o piaţă prizonieră a industriei israeliene, iar guvernul militar a împiedicat stabilirea oricărei întreprinderi susceptibile să poată intra în competiţie cu o întreprindere israeliană.
Muncitorii palestinieni au fost obligaţi să muncească în Israel pentru salarii de mizerie (conform normelor israeliene). În plus, guvernul israelian a dedus toate impozitele din salariile palestinienilor, fără ca aceştia din urmă să poată beneficia în schimb de avantaje sociale. În acest fel, guvernul a furat acestor muncitor exploataţi zeci de miliarde de dolari, care au dispărut în buzunarele fără fund ale guvernului.
Atunci când a izbucnit Intifada, şefii industriei israeliene şi ai agriculturii au descoperit că era posibil să renunţe la muncitorii palestinieni. De fapt, era chiar mai profitabil. Muncitori din Tailanda, din România, şi din alte ţări sărace erau gata să muncească pentru salarii şi mai mici, în condiţii care frizau sclavia. Muncitorii palestinieni şi-au pierdut locurile de muncă.
Aceasta era situaţia la începutul experimentului. Infrastructura palestiniană distrusă, practic nici un mijloc de producţie, nici un loc de muncă pentru muncitori. Un cadrul ideal, în cele din urmă, pentru marele “experiment al foametei”.
Aşa cum s-a menţionat mai sus, aplicaţia a început.
Concret, punctul de trecere dintre Gaza şi Egipt a fost închis. O dată la câteva zile sau la câteva săptămâni a fost deschis timp de câteva ore pentru a fi salvate aparenţele, astfel încât unii bolnavi şi morţi sau muribunzi să poată să se întoarcă acasă sau să ajungă la spitalele egiptene.
Punctele de trecere dintre Israel şi Fâşia Gaza sunt închise pentru “raţiuni urgente de securitate”. Întotdeauna apar la ţanc “alerte de atacuri teroriste iminente”. Produsele agricole palestiniene destinate exportului putrezesc în punctele de trecere. Medicamentele şi produsele alimentare nu pot intra, cu excepţia unor perioade scurte, din timp în timp, tot pentru salvarea aparenţelor, imediat ce cineva important din străinatate protestează. Apoi vine o altă “alertă urgentă de securitate” şi situaţia se reîntoarce la normal.
Pentru a completa ansamblul, armata israeliană a bombardat singura centrală electrică din Fâşie, astfel încât o parte din zi acolo nu este curent, iar aprovizionarea cu apă (care depinde de pompele electrice) se opreşte şi ea. Chiar în zilele cele mai calde, cu temperaturi care depăşesc 30 de grade la umbră, nu există electricitate pentru frigidere, aer condiţionat, aprovizionare cu apă şi alte nevoi.
În Cisiordania, un teritoriu cu mult mai mare decât Fâşia Gaza (care reprezintă doar 6% din teritoriile ocupate palestiniene dar adăposteşte 40% dintre locuitori) situaţia nu este atât de disperată. Dar în Fâşie, mai mult de jumătate din populaţie trăieşte sub “pragul de sărăcie” palestinian, care este bineînţeles mult mai jos decât pragul de sărăcie israelian. Mulţi dintre locuitorii din Gaza pot doar să viseze să fie consideraţi ca în aceeaşi situaţieca şi săracii oraşului israelian din apropiere Sirot.
Ce încearcă guvernul Israelului şi al Statelor Unite să le spună palestinienilor? Mesajul este clar: dacă nu vă predaţi, vă va înghiţi mizeria şi chiar mai rău. Trebuie să renunţaţi la guvernul Hamas şi să alegeţi candidaţii aprobaţi de Israel şi Statele Unite. Şi cel mai important: trebuie să vă mulţumiţi cu un stat palestinian format din mai multe enclave, fiecare în întregime dependentă de bunăvoinţa Israelului.
Pentru moment, conducătorii experiementului ştiinţific reflectează la o întrebare care-i lasă perplecşi: cum de palestinienii încă mai rezistă, în ciuda acestor lucruri? Căci după toate regulile, ar fi trebuit să fie frânţi demult.
Bineînţeles, există câteva semne încurajatoare. Atmosfera generală de frustrare şi de disperare crează o tensiune între Hamas şi Fatah. Pe ici pe colo au izbucnit înfruntări, au fost omorâte şi rănite persoane, dar de fiecare dată deteriorarea a fost oprită înainte de a degenera în război civil. Miile de colaboratori ai Israelului ajută şi ei la aţâţarea conflictului. Dar, contrariu tuturor acestor aşteptări, rezistenţa nu s-a evaporat. Nici măcar soldatul israelian n-a fost eliberat.
Una dintre explicaţii este legată de structura societăţii palestiniene. Hamulah (familia mare) joacă în ea un loc central. Atâta vreme cât o persoană din familie munceşte, ceilalţi membri ai familiei nu mor de foame, chiar dacă malnutriţia este larg răspândită. Orice persoană care are un venit îl împărtăşeşte cu fraţii, cu surorile, cu părinţii, cu bunicii, cu verii şi copiii lor. Este un sistem primitiv, dar mai degrabă eficace în aceste circumstanţe. Se pare că planificatorii experimentului n-au ţinut cont de acest factor.
Pentru a grăbi procesul, din nou, puterea întreagă a armatei israeliene a fost acum utilizată, începând cu această săptămână. Timp de trei luni, armata a fost ocupată cu al doilea război din Liban. A devenit clar că armata, care în timpul acestor 39 din urmă ani a fost folosită în principal ca forţă de poliţie colonialistă, nu funcţionează cu adevărat bine atunci când brusc este confruntată cu un opozant înarmat şi antrenat care poate replica. Hizballahul a utilizat rachete anti-tank mortale împotriva forţelor armate, şi a plouat cu rachete asupra nordului Israel. Armata a uitat demult cum să înfrunte un asemenea inamic. Şi campania nu s-a terminat bine.
Acum armata se reîntoarce la războiul pe care-l cunoaşte. Palestinienii din Fâşia Gaza încă n-au arme eficace împotriva tankurilor, iar rachetele Qassam provoacă pagube foarte limitate. Armata poate din nou să utilizeze tankuri împotriva populaţiei fără să întâmpine vreo rezistenţă. Armata aerului, care în Liban se temea să trimită elicoptere pentru evacuarea răniţilor, poate acum să tragă în voie rachete împotriva caselor “persoanelor căutate”, a familiilor şi a vecinilor lor. Dacă în ultimele trei luni “doar” 100 de palestinieni pe lună au fost omorâţi, sunt actualmente martorii unei dramatice creşteri a numărului palestinienilor omorâţi şi răniţi.
Cum poate o populaţie lovită de foamete, lipsită de medicamente şi de echipamente pentru spitalurile sale primitive, expusă atacurilor venite de pe pământ, mare şi aer, să mai reziste încă?
Se va frânge? Va cădea în genunchi implorând iertarea? Sau va găsi forţa supraomenească de a trece testul?
Pe scurt: pentru ca o populaţie să se predea, ce anume trebuie făcut şi în ce cantitate?
Toţi oamenii de ştiinţă care iau parte la acest experiment: Ehud Olmert şi Condoleezza Rice, Amir Pereţ şi Angela Merkel, Dan Haluţ şi George Bush, fără să-l uităm pe laureatul premiului Nobel pentru pace Şimon Peres, s-au aplecat asupra microscoapelor şi aşteaptă un răspuns, care, fără nici o îndoială, va fi o contribuţie importantă în slujba ştiinţelor politice.
Sper că şi Comitetul premiului Nobel e pe fază.
Cf. versiunea in limba engleza.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu