Palestina, statul antinomic (de Ameer Makhul)

În ansamblul şi fundamentul său, proiectul zionist este din punct de vedere istoric un proiect colonial. Nu a fost niciodată adoptat pentru a rezolva un conflict, ci mai degrabă conceput pentru a crea unul şi a se impune, adoptând rezoluţia chestiunii evreieşti aşa cum a vrut-o, şi nu rezolvarea chestiunii palestiniene sau a conflictului israeliano-palestinian în Palestina.

Proiectul zionist a văzut de fapt, înainte şi după 1948, în statul palestinian, în mişcarea de eliberare naţională şi în dreptul la autodeterminare a poporului palestinian, o antinomie a Israelului.


Unanimitatea israeliană : Palestina este statul antinomic

Există o concepţie arabă şi internaţională eronată care consideră că cei care văd în statul palestinian o antinomie a Israelului ar fi dreapta extremistă şi că problema ar rezida în propunerile pe care ei le avansează.

Dar în realitate, nici o iniţiativă israeliană, atât a partidului muncitoresc cât şi a Likud-ului, n-a admis niciodată crearea unui stat palestinian suveran, în conformitate cu dreptul internaţional şi legalitatea internaţională, ceea ce înseamnă că centrul politic ca şi curentele centrului politic aflat la guvernare sunt la fel de opuse ideii, considerând că astfel protejează proiectul zionist.

Dacă vorbim de un stat palestinian contingent statului Israel, aflat pe ansamblul Cisiordaniei, pe fâşia Gaza şi al-Quds (Ierusalim), găsim o unanimitate, sau la rigoare, o cvasi-unanimitate care vede acest stat ca fiind antinomic.

Dacă adăugăm chestiunea dreptului de întoarcere a refugiaţilor, unanimitatea va fi absolută, atât la dreapta cât şi la centrul şi la stânga curentelor zioniste.

O trecere în revistă succintă a documentelor israeliene aflate în conexiune cu acest subiect indică refuzul apariţiei unui stat palestinian, aşa cum o arată anexarea la Israel de către Knesset a părţii orientale a al-Quds, ca urmare a ocupării sale, considerat ca fiind o parte indisociabilă a capitalei “eterne” a Israelului, la fel se petrece şi cu “planul Alon” (Ygal Alon) în anii ’70 care a încercat să deseneze noile frontiere incluzând blocurile de colonii apărute după instaurarea ocupaţiei în 1967, precum şi cu versiunea israeliană a rezoluţiei 242 a Naţiunilor Unite, acordurile de la Camp David, planul de autonomie din Cisiordania şi fâşia Gaza, şi în cele din urmă, conferinţa de la Madrid şi acordurile de la Oslo, şi ceea ce a urmat ca declaraţii privitoare la constituenţii conflictului, dar nu şi modul de a-l rezolva, nici limitele rezoluţiei sale.

În mod fundamental, punctul de vedere israelian, care încearcă să conceapă statul palestinian, oricare ar fi frontierele sau suveranitatea sa, îl concepe ca antinomic statului evreiesc, şi este un punct de vedere profund ancorat în opinia publică israeliană şi încă şi mai ancorat în gândirea instituţională israeliană.

El este expresia proiectului zionist istoric, care a fost efectiv antinomic proiectului palestinian, şi-a fondat statul pe ruinele poporului palestinian după ocuparea patriei sale, expulzarea majorităţii populaţiei, distrugerea satelor şi a oraşelor, a instituţiilor şi însuşirea proprietăţilor sale colective şi individuale.

Victoria proiectului zionist în 1948 şi înfrângerea poporului palestinian şi a naţiunii arabe au creat un sentiment de frică ancorată în mentalitatea israeliană, care se teme că poporul palestinian şi-ar putea conserva memoria colectivă şi s-ar putea reconstitui în calitate de popor, ducându-şi la bun sfârşit proiectul de eliberare.

Pornind de la aceste remarci, degajăm constantele fundamentale care reprezintă punctele de sprijin ale unanimităţii naţionale zioniste:
- Unanimitatea naţională zionistă care concepe Israelul ca stat evreiesc şi pentru evrei – evreii din Israel şi evreii din lumea întreagă – dreapta şi stânga zionistă sunt de acord asupra acestui punct, divergenţa priveşte doar definiţia relativă la caracterul evreiesc evreiesc sau evreiesc democratic al statului.
- Unanimitatea care refuză reîntoarcerea la frontierele din 1967.
- Unanimitatea pentru anexarea al-Quds şi considerarea lui ca şi capitală eternă a statului Israel.
- Unanimitatea pentru refuzarea dreptului reîntoarcerii refugiaţilor.

Mai există de asemenea o unanimitate strategică şi fundamentală privitoare la coordonarea şi cooperarea strategică cu administraţia americană, pentru acţionarea în cadrul intereselor planetare americane, în cadrul susţinerii absolute a Statelor Unite, sau cel puţin, pentru a asigura interesul constant al oricărei administraţii americane prin susţinerea Israelului în calitate de constituent structural strategic în strategiile sale.

Cea mai mare realizare în 1948 a fost asigurată de mişcarea muncitorească şi stânga zionistă, şi nu de dreapta, curentul de stânga este cel care a construit statul, a dezvoltat forţa sa militară şi economică, acest curent este responsabil de braţul colonizator dinainte de 1948 şi după, înainte de 1967 şi după.

Ceea ce execută actualmente primul-ministru israelian, preşedinte al Likud, Ariel Şaron, este politica partidului muncitoresc, dezmembrarea coloniilor din Gaza, retragerea unilaterală, dezvoltarea Naqab-ului şi a Galileii, obţinerea recunoaşterii palestiniene şi internaţionale a Israelului, nu doar ca stat, ci ca stat evreiesc.

Dacă observăm scopurile oficiale ale retragerii unilaterale a guvernului, constatăm că vizează consolidarea blocurilor de colonii din Cisiordania, iudaizarea al-Quds în mod rapid şi intens, dezvoltarea Naqab-ului şi a Galileii, ceea ce înseamnă iudaizarea lor, sau mai degrabă întărirea caracterului evreiesc, împiedicând orice continuitate demografică palestiniană.


Cum se administrează unanimitatea israeliană

În ciuda constantelor şi a unanimităţii zioniste pe probleme de fond, există diferenţe în formele comportamentului vis-à-vis de unanimitate sau în modul de asigurare a permanenţei şi de consolidare a fundamentului Israelului


Viziunea curentului central

Curentul israelian acordă prioritatea fundamentului Israelului (curentul reglementării), pentru a-l proteja şi a-l întări în calitate de stat evreiesc democratic, conform criteriilor lor. Ceea ce înseamnă prezervarea achiziţiilor esenţiale ale proiectului zionist colonial, şi în contrapartidă, suprimarea chestiunii drepturilor şi a dreptului la autodeterminare din ecuaţia conflictului, transformându-l în conflict frontalier şi securitar.

Acest curent doreşte un stat palestinian sau o autoritate palestiniană care să-i execute planurile şi care să reprime “violenţa” palestiniană, ocupând scena din punct de vedere formal dar făcând în schimb jocul intereselor israeliene.

În acest fel, sunt prezervate Israelul şi legalitatea lui, este împiedicată situaţia fără ieşire care ar implica-o de exemplu posibilitatea ca locuitorii Gazei să devină cetăţeni ai Israelului, ceea ce ar însemna sfârşitul său ca stat evreiesc sau împiedică o situaţie în care Israelul ar fi în mod legal guvernat după un sistem de apartheid, ceea ce ar suprima legalitatea statului.

Nu este un secret pentru nimeni că după ce şi-a consacrat energiile pentru a asigura emigrarea colectivă evreiască, pentru a-şi menţine natura, Israelul a legiferat pentru limitarea prezenţei arabe palestiniene. Legea recentă privitoare la cetăţenie şi regruparea familială, care împiedică mariajele de cele două părţi ale linii verzi (pentru palestinieni, bineînţeles, şi nu pentru colonişti) pentru a nu beneficia de naţionalitatea israeliană, impune dezmembrarea unei familii astfel constituite.


Viziunea curentului naţionalist şi religios

Curentul naţionalist extremist şi curentul naţionalist religios, devenitemai violente consideră că frontierele statului Israel merg de la fluviu la mare, şi că legalitatea coloniilor construite după ’67 echivalează celei a coloniilor construite după 1948. După Oslo, aceste curente au devenit mai extremiste, ne mai mulţumindu-se să influenţeze din interiorul puterii în privinţa valorilor religioase şi zioniste şi în domeniile învăţământului şi al identităţii, au vrut să meargă mai departe şi să oprească procesul de reglementare. Nu este o întâmplare faptul că ucigaşul primului-ministru Rabin în 1985 a ieşit din rândul acestor curente care atrag elemente cvasi-criminale, ca Liberman şi alţii.

Atitudinea acestor curente azi (Mafdal, bloc naţionalist) constă în asigurarea unor frontiere largi, în vederea rezolvării problemei religioase, naţionale, a apărării statului evreiesc şi nu a statului evreiesc democratic. Ei susţin în mod clar purificarea etnică în privinţa palestinienilor din ’48 şi a palestinienilor din Cisiordania şi a fâşiei Gaza, principalul cuvânt de ordine a unei componente, partidul unităţii naţionale, fiind : transfer = pace.

Acest partid a constituit una dintre bazele coaliţiei guvernamentale a lui Şaron la începuturile ei.


Viziunea lui Şaron

În ceea ce-l priveşte pe Şaron, care tratează problema cu viclenie, o experienţă bogată şi o susţinere americană foarte largă, el are aceeaşi concepţie dar propune alte soluţii, precum « balonul de încercare ». Aşa poate fi înţelească cererea sa la adresa consilierilor şi a instituţiei securitare de pregătire a unui studiu privind posibilitatea executării unui schimb de populaţie între o parte din satele palestiniene de la Wadi Ara, situate în interiorul Israelului şi limitrofe liniei verzi, şi pe de altă parte blocurile de colonizare israeliană din Cisiordania, astfel încât acestea din urmă să fie menţinute în zona de influenţă israeliană atunci când primele s-ar alătura zonei de influenţă a autorităţii palestiniene. Acest gen de propunere, ieşită din şcoala partidului muncitoresc de la începutul anilor ’80, este din ce în ce mai abordată, chiar la nivel internaţional, şi mai ales de către administraţia americană.

Prin această propunere, Şaron s-ar debarasa de ceea ce el consideră drept două pericole, pericolul demografic palestinian în cadrul cetăţenilor Israelului (regiunea Wadi Ara este una dintre regiunile de mare densitate a populaţiei palestiniene) şi acordând legalitatea blogurilor de colonii din Cisiordania, îşi asigură posesiunea lor şi împiedică crearea unui stat palestinian având toate componentele pe care o astfel de structură le implică. Israelului îi este frică de demografie nu din punctul de vedere al unui număr ca atare, în Africa de Sud, regimul de apartheid a dominat o majoritate neagră, şi în 1948, numărul palestinienilor depăşea de departe pe cel al locuitorilor coloniilor evreieşti. Frica vine în mod fundamental din faptul că demografia este considerată ca o sfidare care-i este impusă şi ar dezvălui adevărata sa natură şi fundamentul său, ceea ce pune sub semnul întrebării legalitatea regimului său.

În realitate, frica nu are ca subiect un stat palestinian pe plan strategic în sensul capacităţilor militare, economice sau reprezentând un pericol militar pentru Israel, ci este vorba de teama de a defini frontiera Israelului şi de posibilităţile de transformări viitoare în regiune.

Lui Şaron însuşi, care considera, cu 20 de ani în urmă, statul palestinian ca fiind posibil în Iordania, îi este teamă, ca şi lui Peres, de transformări posibile în Iordania, şi din această cauză acordul de pace semnat cu regatul iordanian a constituit un scop strategic pentru Rabin la sfârşitul anilor ’90.

Şi Israelul încearcă, în cadrul planului american, să recompună regiunea conform aliniamentelor şi mecanismelor regionale, şi nu doar în mod bilateral. Dar ceea ce caută cel mai mult Israelul este normalizarea şi recunoaşterea sa de către statele arabe, de aşa manieră încât să creeze interese în regimurile corupte de susţinerea sau recunoaşterea Israelului, în scopul beneficierii de aprobarea americană. Deşi poziţia americană declarată este în favoarea democratizării şi a reformei, realitatea este cu totul alta, criteriul reformei şi al democratizării rămâne legat de atitudinea regimurilor arabe faţă de Israel, şi nu faţă de propriile lor popoare.


Viziunea instituţiei militare

Şeful armatei israeliene este una dintre personalităţile cele mai influente în acest stat. Armata, contrariu instituţiei politice, acţionează după un plan strategic pe termen lung, prevăzând provocări locale, regionale şi mondiale, planificând pentru termen lung şi scurt.

Într-un interviu cu şeful armatei israeliene, care tocmai şi-a terminat mandatul, Yaalon, publicat de cotidianul Haaretz în 3 iunie [2004], Yaalon declară următoarele :

- În cadrul unei evaluări a serviciilor de informaţii pe care am prezentat-o în 1998, am afirmat că ameninţarea existenţială vine din conflictul israeliano-palestinian, şi nu de la Iran sau Siria sau Iraq, care erau la vremea aceea, dar nu sub forma unor ameninţări existenţiale. Mai există şi o ameninţare existenţială internă care mă nelinişteşte mult, pe care n-o voi trata atât timp cât port uniforma, dar ameninţarea existenţială externă este cea palestiniană.

- În ceea ce priveşte problema palestiniană, consider că există o interacţiune între terorism şi demografie, cu semne de întrebare la noi, pe drumul pe care mergem, ceea ce mă face să spun că în cele din urmă nu va mai exista un stat evreiesc.

- Guvernul Israelului şi societatea israeliană au decis în ultimii zece ani să divizeze ţara. În perioada prezentă, mi se pare dificil să confirm o situaţie stabilă...

Este vorba despre o viziune importantă, căci ea este aplicată pe teren şi exercită o influenţă politică în ansamblul instituţiei politice. Nu este vorba de ideologie, ci de o viziune securitară, ea beneficiază de interes militar şi personal şi este credibilă pentru opinia publică israeliană.


Concepţia şi consecinţele statului antinomic

Nu există o concepţie israeliană clară, nici unanimă asupra unei imagini definitive declarată tranşant.

Dar concepţia statului palestinian antinomic a fost, în mare măsură, definită pe un teren al realităţii de către :

Barajele, zidul zionist, coloniile şi şoselele ocolitoare, raptul frontierelor, a subsolului şi a spaţiului aerian, fragmentarea poporului palestinian în cantoane şi în închisori de mare întindere numite oraşe palestiniene, precum şi iudaizarea al-Quds şi izolarea lui de Cisiordania.

Aceasta este imaginea israeliană asupra statului antinomic.

Imaginea statului antinomic se completează dacă acordăm atenţia la ceea ce se derulează în interiorul liniei verzi, cu iudaizarea Naqab-ului şi a Galileii (conceptul israelian fiind cel de dezvoltare a Naqab şi a Galileii), distrugerea de case, epurarea etnică împotriva satelor non-recunoscute şi noile legi rasiste, precum confiscarea de terenuri, criminalizarea susţinerii umanitare şi morale a palestinienilor din ’48, a palestinienilor din Cisiordania şi din fâşia Gaza.

Ea se completează şi mai bine dacă aducem în atenţie chestiunea refugiaţilor şi a dreptului de reîntoarcere pe care Israel îl combate, prin toate curentele şi instituţiile zioniste, şi încearcă să le rezolve în locurile în care refugiaţii sunt prezenţi, peste tot, mai puţin în patria lor. Ceea ce înseamnă că imaginea israeliană a statului antinomic nu este foarte diferită de imaginea actuală, ale cărei părţi se completează.

Realitatea este că nu există nici un stat palestinian, ci o Autoritate Palestinaină responsabilă de nişte aglomerări de populaţie, separate între ele, în timp ce Israelul este singurul care posedă continuitatea geografică de care are nevoie pentru a-şi exersa puterea.

În spatele acestei imagini a statului antinomic se profilează strategia rezolvării etapizate şi « soluţia provizorie pe termen lung », în cursul căreia dezechilibrul de forţe va fi accentuat în profitul Israelului şi se va crea o stare de fapt care să nu mai poate fi pusă în discuţie.

Acest « stat » este este un interes israelian, deşi se numeşte stat, din momentul în care fundamentul său a fost confiscat de israelieni şi se supune regulilor jocului israelian.


Consecinţele

Consecinţele acestei viziuni asupra viitorului negocierilor şi viitorului celor două state sunt, în practică şi într-o mare măsură, tributare faptului că Israelul a creat o situaţie în care a distrus componentele statului palestinian în cadrul unei soluţii care vrea să permită coexistenţa a două state.

După echilibrul actual al forţelor locale, regionale şi mondiale, legalitatea internaţională este anulată sau cel mult dependentă de planul american, şi nu împotriva lui.

În opinia mea, Israelul, reprezentat de Ariel Şaron, vrea să profite de etapa actuală pentru a-şi impune soluţiile, declară că respectă crearea unui stat palestinian, şi în acest fel, răspunde « visului lui George Bush », dar se angajează şi în direcţia împiedicării creării unui stat palestinian suveran conform legalităţii internaţionale şi a rezoluţiilor ONU.

Plecând de la realitatea ocupaţiei pe care a realizat-o, Israelul are nevoie de un « stat » palestinian în limitele a ceea ce mai rămâne, ca zonă de influenţă, geografie şi populaţie.

Rămăşiţele se intitulează stat, au o autoritate şi un aparat de securitate, dar dirijat împotriva interiorului palestinian, în momentul în care chestiunea palestiniană este ridicată ca şi chestiune securitară şi conflictul israeliano-palestinian în calitate de conflict frontalier şi nu de drepturi istorice.

În opoziţie, absenţa unui proiect naţional palestinian de eliberare şi a organului OEP în calitate de proiect de eliberare pentru un popor cu tot ce presupune asta, devine un sprijin incontestabil al proiectului israelian, şi Israelul îşi va folosi greutatea în favoarea sa pentru a împiedica alinierea din nou a poporului palestinian într-o mişcare de eliberare naţională.

Slăbiciunea conducerii oficiale palestiniene nu este un factor pozitiv, ea nu poate activa legalitatea internaţională şi absolvă Israelul de preţul pe care trebuie să-l plătească pentru politica sa. Este deci important ca în absenţa unui proiect palestinian organizat şi colectiv, să refuză, atât la nivel palestinian, cât şi la nivel arab, aprobarea rezolvării conflictului în această perioadă, dar trebuie mai degrabă să ne cramponăm de constantele naţionale palestiniene, care sunt reîntoarcerea, autodeterminarea şi statul independent.

Trebuie să întărim campania palestiniană, arabă şi internaţională împotriva normalizării, pentru boicotarea Israelului în scopul lipsirii acestui stat de orice legalitate.

În opinia mea, soluţia unui singur stat începe să ia amploare din ce în ce mai mare în discursul palestinian şi internaţional, este o problemă demnă de interes, de reflecţie şi de elaborare.

Ameer Makhoul, director general al Uniunii Asociaţiilor Civile Arabe, Ittijah - Haifa

Cf. versiunea in limba franceza.