Gaza : Despre şoareci şi oameni (de Israel Adam Şamir)

O pisică strigă după şoarecele pitit sub duşumea: “Ieşi de acolo, dragă, nu te teme de nimic! Sunt de o vreme vegetariană convinsă, şi mă pregătesc să devin o sfântă, te rog, mergi liniştit în drumul tău.” “Minunată noutate”, exclamă şoarecele, care ieşi din ascunzătoarea sa… pentru a se regăsi în ghearele pisicii, spune fabula lui Nizami.

Aceasta este, în rezumat, drama care se joacă acum în Gaza, şi care a început prin anunţul zgomotos dar mincinos al retragerii, sau a “unilateralismului” israelian din Gaza în vara lui 2005, urmat prin nu mai puţin mincinoasa consimţire a alegerilor democratice pentru alegerea guvernului palestinian.

- Şaron nu mai este acelaşi, au exclamat americanii şi europenii ne-evrei, iată-l gată – şi Olmert după el – să facă pace, gata pentru reconciliere.
- Noi am eliberat Gaza, au spus Hamas.
- Vai, de trei ori vai, au spus coloniştii.

Nici nu s-au stins strigătele de bucurie şi de doliu de după fenta retragerii, că şi începea asediul propriu-zis al Gazei, cu bombardamente. După câteva luni de pistonare, invadarea Gazei şi capturarea conducerii palestiniene au sfârşit prin a ilustra fabula lui Raminagrobis şi a şoarecelui.

Lectorii noştri îşi vor aminti poate că în momentul culminant al aplauzelor care salutau retragerea, noi turnam peste înflăcărări o găleată de apă rece (a se vedea “Mult zgomot pentru Gaza”). O retragere israeliană este întotdeauna urmată de o penetrare israeliană, ca într-o scenă de viol. Nu încercaţi să aşteptaţi ultimul act: englezii se retrag fără să salute, evreii salută dar nu se retrag, spune un banc evreiesc. Cititorii acestui site primiseră, ca de fiecare dată, avertismentul ad-hoc: şi iată-i într-adevăr pe evrei înapoi.

Antractul a fost şi el trist, de altminteri. După retragere, Gaza a devenit unul dintre locurile cele mai sinistre din lume, între foame şi şomaj, şi nu din cauza locuitorilor. Fie că la conducere este Hamas, fie că este Fatah, Gaza nu poate face nimic singură, este o fâşie de pământ încercuită de trupele israeliene şi sârma ghimpată, locuitorii Gazei nu au nici o posibilitate să-şi vândă produsele sau să importe cele necesare altfel decât prin punctele de trecere controlate de israelieni. Aduceţi gărzi SS împrejur, daţi autonomie acestui lagăr, dar păstraţi porţile bine închise dinafară, şi veţi avea tabloul Gazei. Evreii au distrus industria Gazei şi comerţul prin asediere: fructele şi florile Gazei pentru export au putrezit în punctul de trecere de la Karmi, şi astfel investiţii de milioane de dolari s-au transformat în fum. Locuitorii au regretat în mod deschis “independenţa”, căci pe vremea administraţiei israeliene puteau să-şi câştige pâinea în uzinele israeliene, iar bombardamentele erau cu mult mai moderate, în timp ce Gaza “independentă” este supusă unei pistonări criminale neîncetate. Sute de rachete şi de obuze au fost lansate împotriva acestei minuscule fâşii de teren, în fiecare zi, făcând în mod regulat morţi şi aducându-i la disperare pe toţi locuitorii.

Eu însumi, în orice caz, ştiu ce înseamnă asta. În 1974, unitatea de commando din care făceam parte a petrecut aproape şase luni în craterul fortificat al unui vulcan stins aflat la 40 de km la sud de Damasc. În fiecare zi, artileria siriană de hărţuia, iar armele noastre uşoare nu puteau dea replica. Uneori nu era vorba decât de un obuz, alteori era urmat de o sumedenie de rachete Katyuşa. Am avut foarte puţine pierderi: doi răniţi şi un mort, în tot acest timp, dar sistemul nostru nervos era franjuri. Încetaserăm să ne spălăm pe dinţi şi să ne radem – aceste lucruri îşi pierd sensul când moartea este atât de iminentă. Încetasem să mai scriem scrisori. Chiar etapele de luptă cele mai intense, în mijlocul zecilor de camarazi omorâţi, erau preferabile bombardamentului neîncetat. Locuitorii Gazei, copii, bărbaţi şi femei, au îndurat mai mult de un an de disperare agravată de bombardamente aerine, de care noi am fost protejaţi datorită superiorităţii aeriene israeliene.

Tactica israeliană în Gaza seamănă cu strategia “înfometării până la îngenunchere” aplicată de Pentagon în Vietnamul de Nord, conform Documentelor Pentagonului, proiectul strategic cel mai monstruos din întreg secolul XX.

“Atacurile împotriva populaţiei civile pot nu numai să suscite un val de indignare contraproductivă, atât la noi cât şi în ţară, dar creşte şi riscul ca războiul să se extindă în ţările vecine. Distrugerea barajelor şi a ecluzelor, în schimb, nu omoară pe nimeni, nu îneacă pe nimeni. Provocând inundarea orezăriilor, populaţia este constrânsă la înfometare (care poate omorâ mai mult de un milion de persoane) înainte ca să i se furnizeze un ajutor alimentar, pe care îl vom oferi de altminteri tot noi, la masa tratativelor.” [1]

Dacă evreii ar trebui să bombardeze şi să trimită în lumea de dincolo o sută de mii de locuitori ai Gazei, ar există fără îndoială un “val de indignare”, în timp ce distrugerea, înfometarea şi setea sunt la fel de eficace, şi perturbează mult mai puţin conştiinţa mondială. Distrugerea centralei electrice din Gaza era de altminteri o decizie absolut profitabilă: instalaţia, construită şi asigurată de Statele Unite, făcea concurenţă companiei de electricitate israeliene pentru furnizarea de energie electrică locuitorilor Gazei.

Chiar dacă ar fi fost redusă la 50% din capacitate, staţia tot ar fi făcut concurenţă monopolului evreiesc pentru furnizarea de energie [2]. Dar acum s-a terminant, oamenii din Gaza vor fi obligaţi să cumpere toată electricitatea de la evrei cu un preţ cu mult mai ridicat. Împreunând beneficiul cu plăcutul, această distrugere a permis şi însetarea palestinienilor, pentru a completa înfometarea, în măsura în care prin Gaza nu trece nici un curs de apă, şi în care este nevoie de electricitate pentru a acţiona pompele.

Şi totuşi, în timpul scurtei perioade de “independenţă” a Gazei, oamenii au dovedit că sunt oameni, şi nu şoareci. Lansând cu încăpăţânare rachetele Kassam, şi-au maniestat spiritul imposibil de frânt: au refuzat să se plece, chiar şi când mureau de foame. Kassam este cu greu o ceva ce poate trece drept o armă, în accepţia modernă a acestui termen. Este vorba de o armă medievală, o catapultă, cel mult. O bucată de fier propulsată de un aparat simplu, fără încărcătură explozivă. Fabricam şi lansam rachete asemănătoare atunci când eram copii. Desigur, o bucată de fier poate omorâ în cazul improbabil în care atinge o ţintă umană, dar nu se întâmplă des.

Raidul curajos şi bine pregătit împotriva unei unităţi de asediatori israelieni a restaurat stima noastră pentru capacităţile de combatanţi ale oamenilor din Gaza. Nu e simplu să ataci nişte tancuri cu mâinile goale. Bineînţeles, Israelul a înhăţat pretextul acestui atac curajos pentru a întreprinde re-invadarea Gazei, dar adevărul nu poate fi ascuns: Haaretz a revelat în ediţia sa din 29 iunie 2006 faptul că proiectele de arestare masivă a conducerii palestiniene şi pentru re-invadare fuseseră eşafodate cu mult timp înainte.

Guvernul israelian a calificat raidul în aceşti termeni: “un atac terorist grav şi oribil a fost dus la îndeplinire de facţiuni palestiniene, conducând la moartea a doi soldaţi, un rănit şi răpirea lui Şalit.” Prietenul nostru Jeff Blankfort a subliniat cu îndreptăţire: “S-ar zice că Şalit era un băieţel prins în capcană de un satir notoriu în timp ce mergea să cumpere bombonele la băcănia din colţ, şi nu un soldat aflat în serviciu activ.”

Profesorul palestinian şi creştin Azmi Bişara, membru al parlamentului, a spus pe bună dreptate despre combatanţii rezistenţei: “Câteva persoane au ales să riposteze la uciderea civililor palestinieni prin atacarea unei instalaţii militare israeliene. Au făcut alegerea cea mai dificilă, şi au ales drumul cel mai periculos. Cei care nu-au mers niciodată pe acest drum, care nu au făcut acest sacrificiu, care nu şi-au pus curajul la încercare cu această ocazie, sau care fac crize de nervi în întunericul tunelului, cei care au un minim de sentimente delicate în faţa suferinţelor palestinienilor ar putea cel puţin să ne scutească de ruşinea de a vorbi de terorism.”

Şi iată, atunci când evreii atacă, este vorba de un război, iar dacă sunt atacaţi, este vorba de terorism! Uri Avnery a numit acest lucru “război unilateral”, consecinţă a “retragerii unilaterale”. Dar acest unilateralism este o trăsătură constantă a raporturilor dintre evrei şi autohtoni: de fiecare dată când evreii îi atacă pe autohtoni, este vorba de răzbunare legitimă, şi dacă primesc lovituri, este un pogrom. Înainte ca evreii să-i calomnieze pe palestinieni tratându-i drept terorişti, îi copleşeau de injurii pe vecinii precedenţi, fie că e vorba de polonezi, de ucrainieni, de spanioli sau de germani, tratându-i drept ansemiţi perverşi şi infra-umani. Dacă respingem calomnia la adresa palestinienilor, vom putea reconsidera acuzaţiilor lor împotriva altor autohtoni,şi tot discursul oficial despre suferinţa evreiască se va nărui.

În consecinţă, problema Palestinei, sau mai degrabă problema relelor tratamente pe care evreii le administrează goyim va apare ca o probleme veche, pentru că modul în care evreii acţionează astăzi este probabil acelaşi ca cel pe care îl practicau, atunci când puteau, cândva. Cu mult înainte ca zidul apartheid-ului să decoreze Palestina, evreii nu-i autorizau pe spanioli să intre în cetatea Lucena, în care erau stăpâni [3]. Cu mult înainte de a bombarda Gaza, umpluseră rezervorul de la Mamilla din Ierusalim cu sângele creştinilor asasinaţi.

Iată o veste bună pentru descendenţii evreilor: ni s-a făcut o spălare a creierului pe baza urii îndreptate împotriva unei umanităţi despre care ni s-a spus că este “antisemită”. Violul Gazei se petrece acum, şi înţelegem că umanitatea avea dreptate şi că era bună, în timp ce noi eram pe un drum greşit. Ar fi mai bine să ne găsim de partea celor care greşesc decât să acuzăm întreaga umanitate, căci fiecare se poate căi pentru rătăcirea lui personală. Este mai bine să fii prigonit pentru propriile tâmpenii decât pentru propria rasă. E mai puţin onorabil, dar mai uşor de vindecat.

Înţelegerea acestor lucruri a început să-şi facă drum în conştiinţa noastră. Anwar Sacca, un locuitor al Jaffei, a adresat o scrisoare către Tikkun Magazine: “De-a lungul istoriei, din nefericire nu doar pentru evrei ci şi pentru întreaga lume, [evreii] au fost întotdeauna supremii auto-distrugători. În calitate de minoritate rezidând în orice ţară şi bucurându-se de cetăţenie ei, s-au situat întotdeauna împotriva concetăţenilor lor, dominând complet economia, mass-media, modul de viaţă, etc… şi asta fără limite, într-atâta încât au provocat consecinţe atroce, şi au trebuit să plătească un preţ foarte ridicat. Aceeaşi situaţie se reproduce în Palestina…”

Violul Gazei este în acord prea bine cu schema seculară. Conducerea evreiască nu a încercat niciodată să lase goyim captivi să ducă o viaţă normală – mai uşor ar fi devenit pisicile vegetariene. Orice fac, aşteptaţi-vă la mai rău. Timeo Danaos et dona ferentes: “Comportamentele lor amabile sunt mai periculoase decât crimele clare.” În anii 1880, Dostoievski profetiza: dacă într-o zi evreii ajung la putere, îi jupoaie pe goyim de vii. În Palestina, această profeţie se realizează. Nu este vorba de calităţi evreieşti înăscute: un evreu poate fi bun şi să facă binele, un evreu se poate căi, dar “evreii” nu pot, în măsura în care această entitate politică există tocmai pentru a intra în concurenţă cu autohtoni şi să-i combată, fie în Palestina fie aiurea.

Ideologic, un stat evreiesc va acţiona “evreieşte”, adică luptând împotriva autohtonilor şi a Bisericii, fie că este vorba de cea creştină sau cea islamică. “Dacă evreii de altădată ar trebui să se întoarcă, scria Simone Weil, ar distruge bisericile şi ne-ar masacra pe toţi.” Tradiţia evreiască este în modul cel mai josnic etnocentrică şi dezumanizează dizidenţii cu o plăcere inegalabilă, scria Ed Herman în Trimful Pieţei [4]. În statul evreiesc, evreii de altădată s-au întors, iar tradiţia evreiască a devenit regină.

Din această cauză Hamas avea dreptate să refuze recunoaşterea statului evreiesc: acesta nu poate în nici un fel să devină un vecin suportabil, fie că e condus de Peres şi partidul muncitoresc, sau de partidul Kadima al lui Olmert, sau chiar, într-un caz extrem de improbabil, de Uri Avnery. Acest stat trebuie desfiinţat, la fel ca şi statul extrateritorial al Asasinilor, care domina cândva Orientul Apropiat. Asasinii îşi trăgeau puterea de la talentul şi experienţa lor în a-i asasina pe conducătorii cei mai eminenţi dintre cruciaţi şi dintre musulmani, în timp ce nu lăsau în viaţă decât conducătorii slabi care n-ar fi îndrăznit să-i atace.

Evreii fac acelaşi lucru. Uneori cu sabia, alteori cu banii, alteori cu mass-media, dar nici o personalitate puternică n-a putut să prindă contur în sfera lor de influenţă.

Asasinatele prin mass-media sunt cele mai frecvente, şi este un subiect bine documentat. Dacă decid să elimine o persoană pe calea mediatică, încearcă să evite orice referinţă la numele ei. Dacă nu merge, practică atacul ad hominem, răspândind minciuni şi distorsiuni. Este tratamentul de care au beneficiat recent conducătorii Iranului: presa evreiască au răspândit minciuna conform căreia iranienii ar încerca să-i decoreze pe toţi evreii cu o stea galbenă. Minciuna a fost rapid dezminţită, dar retractarea a apărut pe ultimele pagini ale ziarelor, odată ce răul era deja făcut. Politicienii Statelor Unite care au încercat să controleze ordinele evreieşti au fost în general asasinaţi de mass-media evreiască, şi s-au găsit în abandon total.

Asasinatele prin bani sunt la fel de frecvente, este suficient să menţionăm eminentul industriaş american Henry Ford care încercase să combată influenţa evreiască. Într-o zi a primit o ofertă pe care n-o putea refuza. S-a scuzat, şi-a ars cărţile şi s-a pocăit. A preferat asta distrugerii imperiului său de automobile.

Asasinatele cu sabia au avut loc atunci când nimic altceva n-a mers: Lordul Moyne, Folke Bernadotte, Şeikh-ul Yassine. Sute de lideri palestinieni au fost asasinaţi de către evrei. Un număr recent din Haaretz menţionează operaţiunea Zarzir, un proiect “de anvergură, operaţional, un program de asasinate la scară naţională” vizând conducătorii inamici, atât politici (ca Emile Huri) cât şi militari, precum Hassan Salameh şi Abdel Khader al-Husseini. Khaled Meşal a scăpat unei tentative de asasinat pe muche de cuţit, când asasinii israelieni încercau să-i inoculez eotrava în ureche, într-un stil cât se poate de shakespearian.

Altădată, salvarea veni de acolo de unde nimeni nu o aştepta: Asia occidentală a fost cucerită de către mongoli, şi aceşti războinici înfricoşători îi ţinură pe Asasini ascunşi în munţi, apoi le zdrobiră conspiraţia. Descendenţii Asasinilor sunt ismaeliţi inofensivi, oameni paşnici care nu mai tulbură pacea. Dacă nu ajungem să reglăm problema, noii mongoli vor destrăma statul Sodomei şi-i vor face pe descendenţii evreilor la fel de blânzi ca şi pe ismaeliţi.

Dar există un mijloc mai puţin brutal de a trata problema: introducând reciprocitatea în locul unilateralismului. O cronică medievală ne spune că un rege evreu al khazarilor a zis unui vizitator musulman: “Vrem să distrugem toate bisericile şi moscheile din regatul nostru, dar nu putem s-o facem de teamă ca ei să nu distrugă sinagogile din Bagdad şi Constantinopole.” Desigur, dacă în replică la distrugerea centralei electrice din Gaza, ar fi fost aruncată în aer o centrală energetică israeliană în Cezareea, şi dacă evreii ar fi trebuit să petreacă vara palestiniană fără climatizare, ei n-ar fi continuat ostilităţile. Dacă evreii din Europa şi-ar vedea drepturile reduse la cele pe care le acordă palestinienilor, Palestina ar fi liberă o zi mai târziu.

Dar de ce să ne complacem într-o visare cu ochii deschişi? Cine ar putea duce la bun sfârşit o asemenea acţiune? Arabii sunt îngenuncheaţi. Cucerirea americană a Irakului a eliminat ultimul stat arab independent. Iranul este agresat şi el, iar puternicul său stat musulman îi mulţumeşte zilnic lui Dumnezeu că încă n-a fost bombardat. Siria este în colimatorul Statelor Unite, ajutate de francezi. Nobilii combatanţi ai Hizballah au salvat demnitatea arabă prin faptele lor demne de admiraţie, dar nu izbutesc să atingă definitiv monstrul. Niciodată, de la Saladin încoace, Orientul Apropiat n-a fost atât de dezarmat şi de neputincios.

Europa şi America sunt şi ele îngenuncheate. Nici o figură mediatică nu îndrăzneşte să obiecteze la adresa Drang nach-ului evreiesc din Gaza. “De ce nu mişcaţi nici un deget?” a exclamat Jonathan Steele (6 iulie, “Răspunsul Europei la asediul Gazei este ruşinos”). Nu cunoaşteţi răspunsul, domnule Steele? Toţi cei care au încercat au fost trataţi invariabil de antisemiţi şi de neo-nazişti, şi-au pierdut mijloacele de existenţă şi reputaţia. O ştiu prea bine, pentru că am încercat să-i apăr pe palestinieni, şi am primit un pumnal în spate de la un cuplu de ne-evrei militanţi pentru Palestina, domnii Ali Abunimah şi Nigel Perry, de la site-ul Electronic Intifada, urmaţi de alţi militanţi pentru Palestina. Dacă cineva ca Şamir din Jaffa este atacat în acest fel, la ce se poate aştepta un oarecare Dupont sau un John Smith din Wisconsin? Toţi cei care au încercat să-i apere pe palestinieni au avut dreptul la acelaşi tratament, imediat ce au încălcat legea legilor: niciodată să nu pronunţe cuvântul care începe cu “e”. Desigur, nu-mi pare rău că am spus adevărul, pentru că dacă tăcem, pietrele vor striga.

Palestinienii nu au nici o şansă să ajungă la liman atâta vreme cât noi nu ne-am eliberat de controlul mental evreiesc. Şi aici poate este util să ne întoarcem către un cuvânt care începe cu “i”, cuvântul care este mai puternic decât cel care începe cu “e”: Iisus. Servilitatea actuală a Occidentului a început cu un pas foarte mic. În anii ’60, Bisericile occidentale au retras din liturghie rugăciunea “Oremus pro perfidis Judaeis”, adică “Ne rugăm pentru evreii perfizi, fie ca Dumnezeu Domnul nostru să îndepărteze voalul de pe inima lor, şi ei să cunoască lumina adevărului Său care este Domnul nostru Iisus Hristos, aşa încât să fie eliberaţi de domnia întunericului.” Această rugăciune a fost considerată “antisemită”, în ciuda faptului că nu este decât un ecou îndepărtat al rugăciunii “Şepokh Hamatha”: “Doamne, fie ca furia Ta să se abată asupra goyim care nu cunosc numele tău.” Dar evreii şi-au păstrat rugăciunea vindicativă, în timp ce creştinii rătăciţi şi supuşi au abandonat rugăciunea lor cea plină de milă. Spuneţi azi această rugăciune, spuneţi-o în biserica voastră, daţi-l afară pe preotul care nu îndrăzneşte s-o spună, şi mîine vă va dispărea rictusul adus de neplăcerile evreieşti. Iar Gaza, ca şi sufletul vostru, va fi salvată. Şi dacă şi rugăciunea vă va fi ascultată, evreii vor fi şi ei salvaţi.

Cf. versiunea in limba franceza.