Să trăieşti cu zilele numărate pe un pământ furat (de Gilad Aţmon)

O discuţie cu israelienii oferă suficiente ocazii să rămâi cu gura căscată. Chiar acum, în timp ce aviaţia israeliană asasinează ziua în amiaza mare sute de civili, persoane vârstnice, femei şi copii, poporul israelian izbuteşte să se convingă singur că el este adevărata victimă a acestei saga violente.

Cei care sunt intim familiari cu poporul israelian realizează că acesta din urmă nu este câtuşi de puţin informat în privinţa rădăcinilor conflictului care-i domină existenţa. Destul de des, israelienii ajung la argumente foarte bizare care-şi au întregul sens în discursul israelian, dar sunt lipsite de orice semnificaţie în afara străzii evreieşti. Unul dintre aceste argumente este următorul: “palestinienii ăştia, de ce insistă să trăiască pe pământul nostru (Israel), de ce nu se duc pur şi simplu în Egipt, în Siria, în Liban sau în orice altă ţară arabă?” O altă perlă a înţelepciunii ebraice este şi: “ce nu-i în regulă cu palestinienii? noi le-am adus apă, electricitate, educaţie şi tot ceea ce găsesc de făcut este să încerce să ne arunce în mare”. Într-un mod destul de uimitor, chiar şi israelienii aşa-zisei “stângi” şi chiar cei ai “stângii” intelectuale sunt incapabili să înţeleagă cine sunt palestinienii, de unde vin şi care este rostul rezistenţei lor. Nu izbutesc să înţeleagă că Israelul a fost creat pe seama poporului palestinian, a pământului palestinian, a satelor, a oraşelor, a câmpurilor şi a livezilor palestiniene. Israelienii nu realizează că palestinienii din Gaza şi din taberele de refugiaţi ale regiunii sunt în realitate populaţiile deposedate din Ber Şive, Jaffa, Tel Kabir, Şeikh Munis, Lod, Haifa, Ierusalim şi din multe alte oraşe şi sate. Dacă vă întrebaţi cum se face că israelienii îşi ignoră istoria, răspunsul este foarte simplu: nu le-a fost niciodată povestită. Circumstanţele care au condus la conflictul israeliano-palestinian sunt bine ascunse în interiorul culturii lor. În peisaj, trăsăturile civilizaţiei palestiniene dinainte de 1948 au fost şterse. Nu numai că Nakba, epurarea etnică din 1948 a indigenilor palestinieni, nu face parte din programele şcolare israeliene, ea nu este nici măcar menţionată sau discutată de niciun forum oficial sau universitar israelian.

În aproape toate centrele oraşelor israeliene se poate găsi o statuie comemorativă cu formă bizară, aproape abstractă, de ţevărie. Această ţevărie este numită Davidka şi este în realitate un tun israelian din 1948. Este interesant de ştiut că Davidka era o armă deosebit de ineficace. Obuzele ei nu aveau o bătaie mai mare de 300 de metri şi aduceau puţine pagube. Dar dacă Davidka producea un minim de distrugeri, era în contrapartidă foarte zgomotos. Conform istoriei israeliene oficiale, arabii, adică palestinienii, fugeau pur şi simplu ca să-şi salveze vieţile imediat ce auzeau Davidka de departe. Conform discursului israelian, evreii, adică israelienii “recenţi” făceau câteva focuri de artificii şi “arabii laşi” alergau ca nişte idioţi. În versiunea israeliană oficială, nu se găseşte nicio menţiune a numeroaselor masacre planificate şi îndeplinite de tânăra armată israeliană şi unităţile paramilitare care au precedat-o. Nu există nici vreo menţionare a legilor rasiste care interzic palestinienilor să revină pe pământurile lor şi în casele lor.

Semnificaţia acestor lucruri este destul de simplă. Israelienii nu sunt absolut deloc familiari cu cauza palestiniană. În aceste condiţii, nu pot interpreta lupta palestiniană decât ca o elucubraţie ucigaşă iraţională. În interiorul universului israelian, cu caracterul său iudeo-centrat şi de singură realitate existentă, israelianul este o victimă inocentă şi palestinianul nimic altceva decât un ucigaş barbar.

Această gravă situaţie, care-l lasă pe israelian în ignoranţă totală în raport cu trecutul său, minează orice posibilitate de reconciliere viitoare. Atât timp cât israelianul nu are o minimă înţelegere asupra conflictului, este incapabil să-şi imagineze posibilitatea unei soluţii alta decât exterminarea sau epurarea “inamicului”. Tot ceea ce israelianul are posibilitatea să ştie sunt variaţii ale povestirii suferinţei evreieşti. Suferinţa palestinienilor îi este complet străină. “Dreptul la reîntoarcere al palestinienilor” îi pare o idee extravagantă. Nici chiar “umaniştii israelieni” cei mai proeminenţi nu sunt gata să convieţuiască pe acelaşi teritoriu cu locuitorii indigeni. Ceea ce nu le lasă deloc altă posibilitate palestinienilor decât să se elibereze ei înşişi. În mod vizibil, nu există un partener pentru pace în tabăra israeliană.

Săptămâna aceasta, am mai învăţat câte ceva despre arsenalul balistic al Hamas. Este evident că Hamas a dovedit o anumită sobrietate în raport cu Israelul de prea multă vreme. Hamas s-a ferit să extindă conflictul la ansamblul sudului Israelului. Mi-a trecut prin minte că lansările de rachete care s-au abătut sporadic asupra oraşelor Sderot şi Aşkelon nu erau în realitate nimic altceva decât un mesaj al palestinienilor întemniţaţi. Mai întâi un mesaj adresat pământului, câmpurilor şi livezilor furate: “Pământul nostru iubit, nu te-am uitat, continuăm să ne luptăm pentru tine, vom reveni cât de repede va fi cu putinţă, vom recupera ce-am pierdut”. Dar mai era şi un mesaj clar adresat israelienilor. “Voi, cei de acolo, din Sderot, din Beer Şeva, Aşkelon, Tel Aviv şi Haifa, fie că ştiţi, fie că nu, trăiţi în realitate pe pământul care ne-a fost furat.”

Să privim lucrurile în faţă, în realitate situaţia în Israel este destul de gravă. În urmă cu doi ani, Hizballah bombarda cu rachete nordul Israelului. Săptămâna aceasta, Hamas şi-a dovedit fără îndoială capacitatea de a distribui în sudul Israelului câteva cockteiluri de rachete răzbunătoare. În cazul Hizballah ca şi în cel al Hamas, Israelul nu a găsit răspuns militar. Poate, desigur, să omoare civili, dar nu izbuteşte să pună capăt tirurilor de rachete. Armata israeliană nu are mijloacele de a proteja Israelul, afară doar dacă nu cumva acoperirea Israelului cu un acoperiş de beton poate fi văzut ca o soluţie viabilă. În cele din urmă, poate că asta vor încerca să facă responsabilii israelieni.

Dar nu am ajuns la sfârşitul istoriei. De fapt, acesta nu este decât începutul. Toţi experţii în problemele Orientului Apropiat ştiu că Hamas poate lua controlul Cisiordaniei în câteva ore. De fapt, controlul Autorităţii Palestiniene şi al Fatah asupra Cisiordaniei este menţinut de către armata israeliană. Imediat ce Hamas îşi va însuşi Cisiordania, cele mai mari centre urbane israeliene vor fi la îndemâna sa. Pentru cei care nu izbutesc să înţeleagă, acesta va fi sfârşitul Israelului evreiesc. Se poate întâmpla în această seară, în trei luni sau în cinci ani, problema nu este “dacă se va produce”, ci “când”. În momentul acela, întreg Israelul va fi sub tirul Hamas şi Hizballah iar societatea israeliană se va prăbuşi, economia ei va fi ruinată. Preţul unei case proprietate personală în Tel Aviv nord va fi echivalentul unei coşmelii în Kiryat Şmone sau în Sderot. În momentul în care prima rachetă va atinge Tel Avivul, visul zionist va fi isprăvit.

Exact în acel moment negarea israeliană a realităţii intră în joc. Israelul a depăşit “punctul dincolo de care întoarcerea devine imposibilă”. Destinul său funest este înscris în miezul fiecărei bombe pe care o sloboade asupra civililor palestinieni. N-a mai rămas nimic pe care Israelul să-l poată face pentru a se salva pe sine. Nu există o strategie de ieşire. Nu poate negocia o soluţie a acestui conflict căci nici israelienii, nici liderii lor, nu-i înţeleg parametrii fundamentali. Israelul nu are mijloacele militare ca să lichideze această bătălie. Poate reuşi să asasineze liderii bazei palestiniene, aşa cum face de câţiva ani, totuşi rezistenţa şi încăpăţânarea palestinienilor nu fac decât să se întărească în loc să slăbească. Aşa cum prezisese un general din serviciile de informaţii israeliene în timpul primei Intifada, “pentru a învinge, tot ceea ce palestinienii trebuie să facă este să supravieţuiască”. Ei supravieţuiesc şi de fapt înving.

Conducătorii israelieni înţeleg asta. Israelul a încercat deja totul, retragere unilaterală, foamete şi acum exterminare. Au crezut că se debarasează de problema demografică cuibărindu-se într-un ghetto evreiesc intim şi pufos. Nimic n-a mers. Tenacitatea palestiniană întruchipată de politica Hamas este ceea ce defineşte viitorul regiunii.

Tot ceea ce le rămâne israelienilor este să se agaţe de ochelarii lor de cal şi de negarea realităţii pentru a evita tristul destin care le-a fost deja fixat. De-a lungul întregii lor decăderi, israelienii vor intona diverse cânturi de victimizare cu care sunt obişnuiţi. Impregnaţi de o realitate făcută din supremaţie egocentrată, vor fi hipersensibili la propriile lor suferinţe, rămânând concomitent orbi la cele pe care le provoacă altora. Într-un mod destul de ciudat, israelienii se comportă ca un colectiv unit atunci când îi bombardează pe ceilalţi dar, dacă sunt uşor răniţi, devin monade ale vulnerabilităţii inocente. Distanţa aceasta între modul în care israelienii se văd şi cel în care îi văd alţii îi transformă pe israelieni în exterminatori monstruoşi. Distanţa aceasta îi împiedică să înţeleagă tentativele numeroase şi repetate de distrugere a statului lor. Distanţa aceasta îi împiedică pe israelieni să înţeleagă semnificaţia Holocaustului şi să fie capabili să-l evite pe următorul. Distanţa aceasta îi împiedică pe israelieni să facă parte din umanitate.

Încă o dată, evreii vor trebui să rătăcească spre o destinaţie necunoscută. Într-un anume sens, eu personal mi-am început călătoria de ceva vreme.

Sursa in limba engleza.