luni, februarie 25, 2008

Comment Israël expulsa les Palestiniens (1947 - 1949)

Extrait vidéo de la conférence de Dominique Vidal (journaliste au Monde Diplomatique) à l'UPJB (Union des Progresistes Juifs de Belgique) :

sâmbătă, februarie 23, 2008

Asupra utilizării termenului de “genocid” în conflictul israelo-palestinian (de Daniel Vanhove)

Această chestiune interesantă este deschisă şi pare să suscite dezbateri... Aş fi tentat să cred că tergiversările în privinţa faptului că termenul de “genocid” este sau nu potrivit ţin mai ales de alienarea noastră (conştientă sau inconştientă) în raport cu utilizarea autorizată sau nu a anumitor cuvinte în raport cu altele...

Inevitabil, anumite cuvinte sunt conotate şi par că trebuie să fie supuse unei grile de lectură foarte precisă, şi îndeosebi atunci când utilizarea lor aminteşte de aproape sau de departe genocidul evreiesc perpetrat sub regimul nazist. Pe care unii nu ezită să-l ridice la rangul de singurul genocid al Istoriei. Toate celelalte nu acced la această “etichetă”... Toate acestea nu traduc, fără ca noi să ne dăm seama prea bine fără îndoială, o anume culpabilitate, palpabilă până şi în utilizarea însăşi a unui cuvânt, ca şi cum acesta ar trebui să fie “meritat” de situaţia pe care o acoperă? Să fin prudenţi deci... în raport cu noi înşine, pentru început.

Renunţarea la definiţia pe care o dă Organizaţia Naţiunilor Unite în favoarea uneia pe care ar da-o cutare sau cutare intervenient (pe ce bază?... părerea sau sentimentul lui personal este un criteriu superior!?) nu mi se pare un demers potrivit. Pentru că el deschide uşa spre orice interpretare, în funcţie de “tabăra” în care este situată, din momentul în care părerea este emisă, şi spre o mulţime de criterii unul mai subiectiv decât celălalt. Dimpotrivă, cred că în acest caz (ca şi în altele), ar fi mai potrivit să ne ţinem cât de aproape se poate de ceea ce propune ONU, pentru a evita orice interpretare (şi concomitent, o justiţie) cu geometrie variabilă. Poate că este interesant să vorbim, ca Ilan Pappe, de “genocid lent”... ceea ce trimite la o altă terminologie a ONU privind conflictele de “intensitate joasă, medie sau înaltă”... Acest tip de nuanţă se poate dovedi util, cu condiţia să nu servească la camuflarea unei realităţi...

Cred deci că atunci când se examinează criteriile ONU de bază (punctele a, b, c, d, e de mai jos) [1] care permit sau nu utilizarea cuvântului “genocid”, mai multe dintre aceste criterii, dacă nu chiar toate, ne permit să folosim acest cuvânt în raport cu ceea ce se derulează în Palestina. Şi dacă suntem totuşi atât de reticenţi când s-o facem, nu este pentru că nu ne-am reglat încă noi înşine problemele de conştiinţă în raport cu genocidul evreiesc şi ne agăţăm automat de o noţiune cantitativă a victimelor? (Dar atunci de la ce număr în sus ar trebuie atribuit termenul?) Ceea ce traduce poate o formă de alienare...

De altfel, un singur termen ar trebuie să fie cu adevărat potrivit în raport cu drama palestiniană? Nu este aceasta o nouă formă de alienare? Cel mai obiectiv posibil, şi în cadrul definit de ONU, nu există în situaţia palestiniană, concomitent: o politică de apartheid, antrenând un transfer şi o epurare etnică ce de-a lungul timpului şi al evenimentelor care se înlănţuie într-o logică ucigaşă, ia aspecte de genocid... lent?

În ceea ce mă priveşte, şi în viitoarea mea carte, în aceşti termeni tratez problema. Nu mă cenzurez în privinţa terminologiei, pentru că sunt convins că o formă de genocid este efectiv pusă în aplicare prin strategiile israeliene care au arta de a “juca” în privinţa limitelor... până când ne închid în ele, prizonieri ai propriului nostru limbaj...

Notă:

[1] În Convenţia Naţiunilor Unite din 9 decembrie 1948 pentru Prevenirea şi represiunea Crimei de genocid, acesta este înţeles atunci când unul din actele ce vor fi enumerate imediat este comis cu intenţia de a distruge, complet sau parţial, un grup naţional, etnic, rasial sau religios, cum ar fi:

A – Uciderea membrilor grupului;
B – Atingere gravă la integritatea fizică sau mentală a membrilor grupului;
C – Supunerea intenţionată a grupului la condiţii de existenţă care ar putea antrena distrugerea sa fizică totală sau parţială;
D – Măsuri vizând împiedicarea naşterilor în sânul grupului;
E – Transferul forţat al copiilor unui grup la un alt grup.

Articol publicat în Observateur civil, ediţia din 09.02.08. Cf. versiunea în limba franceză.

vineri, februarie 22, 2008

Confectionând realităti convenabile (de Ramzy Baroud)

În lumea competitivă a mass-mediei de azi, reportajele rapide şi selectate convenabil sunt de primă importanţă. Google News, de exemplu, pretinde că examinează 4 500 de surse de ştiri, dintre care doar câteva sunt puse în evidentă ca ştiri principale. Există mii de servicii asemănătoare, toate concurând să producă o ştire cât mai repede. Mai meticulos – şi astfel mai încet – reportajul este eliminat şi informaţiile cruciale apar adesea prea târziu şi prea puţine.

Povestea Irakului, care a ocupat o imensă proporţie a ştirilor de vârf ani întregi, este un bun exemplu.

Pe 1 februarie, la doar câteva minute distanţă, două femei irakiene s-au aruncat în aer în două pieţe de animale aglomerate din capital irakiană. Autorităţile au spus că 98 de oameni au fost raportaţi ca fiind morţi şi 200 au fost răniţi. Martorii oculari au descris scene macabre în care părţi din corpuri umane şi animale umpleau strada, la sute de metri de locurile exploziilor.

Orice analiză completă a evenimentului ar fi trebuit să examineze câţiva factori asociaţi acestuia. În primul rând, ar fi trebuit să se suprapună numărul de morţi pe rapoartele guvernelor Statelor Unite şi al Irakului despre “liniştea” din zona Bagdadului. Pretenţia unei “întoarceri la normal” în capitala irakiană era răspândită de luni întregi, ca o cale de a legitima cresterea efectivului de trupe a lui preşedintele Statelor Unite, Bush. Chiar dacă credem statisticile îndoielnice care ţintesc spre promovarea rezultatului pozitiv al cresterii efectivului de trupe – îndoielnice deoarece sunt avansate doar de către SUA şi de către sursele militare irakiene, cu interese clare în minimalizarea seriozităţii “insurgenţei” – violenţa pare să se fi mutat din capitală în zonele mai nordice, în special în Mosul.

În loc de a admite eşecul în oprirea violenţei care a contaminat Irakul de la ocupaţia americană din 2003, Statele Unite şi autorităţile irakiene recurg la un discurs violent şi continuu pentru a crea confuzie şi a distrage de la problemele adevărate.

Astfel şi-a început Alissa J. Rubin articolul său pentru New York Times (31 ianuarie): “Situaţia instabilă din Irakul de nord a continuat miercuri, când trupe irakiene au fost masate în Mosul pentru a lupta cu extremiştii sunniţi arabi." Este o modalitate genială de a deturna firul poveştii de la eşecul ofensivei prin manipularea altor valori, şi de a pune laolaltă aceste valori pentru a crea o asociere complet ilogică: “extremiştii sunniţi arabi”.

Mai departe, Rubin citează un purtător de cuvânt al ministrului irakian al apărării care pretinde că scopul operaţiunii militare este de a “da afară din oraş Al-Qaeda irakiană şi a preveni reîntoarcerea luptătorilor acesteia”.

Realtările introductive stabilesc o legătură primejdios de inexactă între arabi (o ameninţare crescândă în oraşul irakian) , sunniţi (“rămăşiţele regimului lui Saddam” cum este repetat papagalicesc şi prosteşte de către media), extremişti ai acestor două grupuri şi al-Qaeda.

Reportajul din New York Times – care adesea stabileşte standardele reportajului pentru alte publicaţii majore din Statele Unite – va fi aşezat o fundaţie perfectă pentru a justifica viitoarele epurări etnice ale arabilor sunniţi din oraş, în cazul ăn care “operaţiunea militară” va avea succes în “evacuarea” militanţilor al-Qaeda (al căror număr este umflat ori de câte ori o asemenea exagerare este necesară).

Reîntorcându-ne la atentatele cu bombe din pieţele Bagdadului, replica la acestă tragedie a fost o previzibilă inducere în eroare. Guvernul irakian a oferit declaraţiile obişnuite, chiar dacă, într-o anumită măsură, bizare, iar oficialităţile Statelor Unite, inclusiv secretarul de stat Condoleezza Rice, au lansat acuzaţii aprinse. În fiecare oră era adunat suficient material pentru a ne bombarda cu sute de ştiri “proaspete”, care erau în majoritate prelucrări ale declaraţiilor oficiale făcute în Zona Verde a Bagdadului sau în Washington.

CNN online şi-a deschis unul dintre articolele sale, disponibil curând după atentatele din pieţe, cu: “Două femei cu dizabilităţi mentale au fost împachetate cu explozibil vineri şi trimise în pieţe aglomerate ale Bagdadului, unde au fost aruncate în aer prin telecomandă."

Afirmaţia a fost atribuită unui oficial al guvernului irakian mai departe în acelasi articol.
Oficialul irakan spunea că “oamenii le-au numit pe femeile sinucigase cu bombe de la al-Ghazl, piaţa centrală a Bagdadului, "nebune" şi că femeia din a doua piaţă avea o invaliditate din naştere, nespecificată”.

Cine sunt aceşti “oameni”? A examinat reporterul CNN legitimitatea spuselor lor intervievând pe vreunul dintre ei?

Implicarea femeilor în acest gen de violenţă este adesea un adaos critic la poveste, în special pentru cititorii occidentali. Cititorii tind să se oprească mai mult asupra unei poveşti despre un sinucigaş cu bombă care era, de asemenea, mamă. S-ar putea simţi îndemnaţi să afle mai multe despre viaţa unei asemenea femei. A fost internată în Abu Ghraib? Torturată? Violată? Şi-a pierdut un membru al familiei în războiul cu Statele Unite sau cu brigăzile irakiene ale morţii
Ce ne spun aceste atentate despre securitatea situatiei din Bagdad, despre succesul sau eşecul cresterii efectivului de trupe sau despre războiul care conduce oamenii la sinucidere în cele mai brutale manifestări ale sale?

Aparent, nu ne spun nimic.

Dar locotenent-colonelul Steve Stover, purtător de cuvânt al Diviziei multi-naţionale din Bagdad are o explicaţie care pare, cel puţin din punctul de vedere al CNN-ului, mult mai relevantă decât întrebările de mai sus, aparent neimportante: “Ţintind în irakieni inocenţi, ei (cei care au dispus de femeile cu “dizabilităţi mentale”, sinucigase cu bombe) isi arată caracterul lor cu adevărat demonic”. Astfel, titlul CNN: “Militanţi demonici au trimis femei să săvârsească atentate cu bombe în pieţe din Irak”. În limbajul mass-mediei occidentale, femeile arabe sunt victime asuprite etern, şi ele trebuie să îşi menţină acest rol pentru ca povestea să fie citită corect. Astfel, femeile sinucigase nu pot fi văzute ele însele ca extremiste, ci ca victime în mâinile extremiştilor.

În câteva ore cuvintele cheie pe internet erau “cu dizabilităţi mentale” şi “demonic”.

Dar ce înseamnă exact “demonic”? Căror probleme adevărate li se adresează? Şi de ce ar trebui o asemenea izbucnire irelevantă să definească cele mai ucigătoare atentate cu bombe din Bagdad din ultimele luni?

Concentrarea asupra unor asemenea asocieri exterioare problemei – femei fără minte, nebune, demonice, posedate şi acţionând la ordinul bărboşilor şi viclenilor “extremisti sunniti arabi” din al-Qaeda – face mai mult decât să distragă pur si simplu de la eşecurile militare şi politice din Irak. Ajută la crearea unui univers paralel lumii adevărate, prezentând astfel o imagine înlocuitoare care formează şi re-formează percepţiile şi imaginaţia consumatorilor de ştiri din depărtare.

“Lumea adevărată” – fie ea a Irakului, Palestinei, Burmei, Kenyei sau oricare alta – este o lume care, deşi pare haotică, este destul de raţională. Se predică asupra valorii cauzei şi a efectului. Ceea ce poate părea “demonic” şi “nebunesc” unei persoane care nu face pare din mass-media nu ar trebui să apară la fel unui jurnalist. Responsabilitatea acestuia din urmă este să relateze, să contextualizeze şi să deconstruiască cu un ochi critic şi independent, nu să reproducă aproape exact ceea ce i s-a spus de către “sursele oficiale”.

Descrierea făcută de corporaţiile media întâmplărilor din Gaza, care se desfăşoară de luni de zile, poate fi rezumată într-un singur titlu dominant: “Hoarde de palestinieni rup graniţa Gazei cu Egiptul, Israelul îngrijorat pentru securitatea sa”.

Închiderea a 1,5 milioane de palestinieni în Gaza – unde sărăcia se ridică la 79 de procente şi şomajul bântuie într-un procent similar, şi unde majoritatea populaţiei este “nesigură în privinţa hranei” conform afirmaţiilor agenţiilor Naţiunilor Unite – ar fi trebuit să fie descrisă în primul rând, şi cel mai mult, ca un dezastru umanitar forţat de asediul Israelului. Datele legate de stadiile succesive ale asediului arată o linie de politică a Israelului "ilogică din punctul de vedere al securităţii". Orice cronologie raţională a evenimentelor recente ar putea dovedi asta (formarea guvernului Hamas în martie 2006, evacuarea aparatului palestinian de securitate pro-israelian în iunie 2007 şi aşa mai departe, fiind urmat de dramaticele mişcări israeliene pentru a strânge asediul Gazei, fortăreaţa Hamasului).

Dar puţine dintre acestea au părut importante pentru modul în care povestea Gazei a fost amplu relatată. La fel ca povestea Irakului, unde cele două surse principale de încredere sunt ocupaţia şi guvernul său marionetă irakian, orice reportaj relevant pentru Israel şi Palestina trebuie să fie validat de către surse oficiale israeliene şi, într-o măsură mai mică, dar în creştere, de către aliaţii lor dintre palestinieni. Restul sunt “extremişti”, radicali şi puşi pe distrugerea “statului evreiesc”. Observaţi cum evreitatea Israelului este adesea accentuată de fiecare dată când cuvântul distrugere, sau cuvinte asemănătoare, sunt sugerate.

Asta este ceea ce a scris Bridget Johnson în Seattle PI (29 ianuarie) pedepsind Consiliul Drepturilor Omului din cadrul Naţiunilor Unite pentru condamnarea asediului Israelului asupra Gazei: “Nu a existat nicio menţiune a atacurilor continue cu rachete alea Hamas asupra Israelului – care au precedat taierea proviziilor ce a cauzat aşa un vacarm – sau despre refuzul Hamas de a renunţa la violenţă şi la încercările de distrugere a statului evreiesc.”

Afirmaţiile erau ridicole – în special aceea despre „încercarea de distrugere” de către un mic grup a unei ţări pline de arme nucleare. Cuvintele „distrugere” şi „stat evreiesc” sunt pur şi simplu oferite drept o „opinie” inocentă, citită de mii de americani. De asemenea, există multe omisiuni notabile. Hamas a cerut în mod repetat un armistiţiu, ceea ce a fost, de asemenea, în mod repetat respins sau pur şi simplu ignorat de către Israel (sub pretextul „nu negociem cu teroriştii”). Asediul a urmat alegerilor democratice ale Hamas, nu atacurilor cu rachete a căror intensitate a corespuns numărului de palestinieni ucişi în Gaza. De asemenea, este omis în mod convenabil faptul că rachetele palestiniene au omorât 10 israelieni în câţiva ani. Uciderea unui civil, oriunde, este tragică, dar faptele sunt rar contextualizate de către mass-media. Numărul palestinienilor ucişi în Gaza ca rezultat al atacurilor armate iraelienede la conferinţa de „pace” de la Annapolis de acum două luni este estimat la 149. Mai multi raniti au fost omorâţi în Gaza de la începutul asediului, in primele luni ale anului 2006. Mai mult de 60 au murit din iunie 2007 ca rezultat fie al lipsei de medicamente, fie al refuzului Israelului de a le permite intrarea în nişte spitale mai bine echipate pe coasta de vest. Acesta este doar vârful aisbergului din moment ce suferinţa omenească nu poate fi măsurată numai prin cei ce mor, ci de asemenea şi prin cei ce continuă să trăiască într-o suferinţă perpetuă. Pentru Johnson, acest fapt este lipsit de importanţă, din moment ce nu este vorba despre bine şi rău, ci despre un război al limbajului. Pentru a-l câştiga, cineva trebuie să aibă puterea asupra limbajului – şi asupra modului în care acesta este manipulat – şi acces la platformele ce ajung la cel mai mare număr de cititori. O reţetă uşoară a victoriei este amestescul internaţional al unor cuvinte precum extremism islamic, al-Qaeda, Hamas, stat evreiesc, securitate, distrugere, drept de a exista, suprapuse cu imagini sau videoclipuri ale tinerilor palestinieni furioşi, arzând steagurile israeliene şi americane, „unul lângă altul”, şi astfel veţi avea un public şi un guvern american într-o veşnică solidaritate cu Israelul.

În timp ce majoritatea politicienilor Statelor Unite sunt egoişti, avizi de putere şi ar face orice e nevoie pentru a fi aleşi, americanul de rând, contrar aparenţelor, nu este născut „pro-Israel” şi „anti-palestinian”. Majoritatea americanilor sunt pro confecţionata, deşi eronata, imagine a Israelului care ajunge în casele lor prin intermediul televizorului, aşteaptă în faţa uşilor lor dimineaţa şi este le transmisă prin web. Israelul are stăpânirea asupra limbajului mediei occidentale, care, din nou, a ajutat la crearea unui univers paralel care are puţină legătură cu realitatea. Universul alternativ există doar în paginile New York Times-ului, în imaginile CNN-ului şi în bârfele „experţilor” Fox News. Conform acelei poveşti, palestinienii sunt, la fel ca femeile irakiene care s-au sinucis cu bombe, „demonici”, „nebuni”, „extremişti”, „iraţionali”, self-hating, si toate celelalte.

Pentru a cunoaşte realitatea aşa cum este ea, cineva trebuie să re-examineze limbajul. Chiar dacă un cititor critic este esenţial, sarcina începe în mâinile unui jurnalist, care trebuie să îşi înţeleagă subiectul nu numai bazându-se pe „fapte” simple şi percepţii. Faptele simple duc la concluzii simple: extremişti sunniţi, Mullah nebun, palestinieni rebeli, Israel asediat. Fiecare poveste poate fi spusă în trei moduri diferite: două ale principalelor două părţi din conflict şi al treilea al însuşi jurnalistului. Jurnalistul nu trebuie să facă un compromis în privinţa independenţei sale, nu trebuie să accepte jargoane, mantre şi să se transforme într-un alt purtător de cuvânt oficial. Pentru a exprima o versiune a poveştii cât mai apropiată de povestea adevărată o persoană din media trebuie să înţeleagă însuşi contextul, să analizeze motivele şi să urmărească linia logică: cauză şi efect, iar apoi să împărtăşească noile sale realizări, eliberate de auto-cenzură, coerciţie sau intimidare. Altfel, povestea adevărată va fi întotdeauna amânată în favoarea re-scrierii susţinerilor oficiale şi a recondiţionării declaraţiilor guvernamentale şi militare din presă, prezentate în mod fals ca „exacte”, „independente” şi „imparţiale”. A repeta prosteşte aceste discursuri oficiale poate fi mai uşor şi mai profitabil, dar nu va aduce nicio contribuţie utilă domeniului jurnalismului şi în al oricărei posibile justiţii sau adevăr.

Ramzy Baroud este un autor şi un editor al PalestineChronicle.com. Articolele sale au fost publicate în multe ziare şi jurnale din întreaga lume. Ultima sa carte este A doua Intifada palestiniană: o cronică a luptei unui popor (Pluto Press, Londra)

Traducere de Ioana.

Cf. sursa in limba engleza.

miercuri, februarie 20, 2008

Negarea Catastrofei (Nakba) palestiniene: 60 de ani, ajunge! (de Samah Jabr)

Ceea ce se petrece actualmente în Gaza nu este o catastrofă umanitară, este mai degrabă o nouă Nakba, un alt război. Israelul ca continua să escaladeze atrocitatea şi asediul în speranţa că gazanii vor fugi în Egipt, de data asta pentru totdeauna. Ministrul de interne israelian, Meir Şeetrit, a sugerat să se şteargă de pe faţa pământului un cartier din Gaza în replică la tirurile de [rachete – n. tr.] Qassam trimise asupra [oraşului israelian – n. tr.] Sderot. Şi el este considerat drept un moderat, în comparaţie cu alţi miniştri israelieni!

Anul acesta va marca pentru palestinieni 60 de ani de la începutul Catastrofei (Nakba), evenimentele din 1948 care au condus la ocuparea pământului palestinian şi la expulzarea poporului său. Dar Nakba nu este doar un eveniment istoric al trecutului. Este un program premeditat, un proces de ocupaţie, de transfer şi de genocid la adresa identităţii naţionale a palestinienilor, în scopul golirii unui teritoriu şi al populării lui cu imigranţi evrei.

În 1948, a fost posibil să fie atacaţi, în timpul nopţii, sătenii palestinieni dezarmaţi, pentru a fi terorizaţi, ucişi şi violaţi. Astăzi, în cursul unui secol care se preface că este mai civilizat, şi într-o lume mai globalizată, tactica aleasă este aceea de a face viaţa palestinienilor mai rea decât moartea, interzicându-li-se apa, electricitatea, hrana şi medicamentele, astfel încât să fie obligaţi să-şi părăsească patria “de bună voie”.

Complicitatea ţărilor din Orientul Apropiat şi a lumii la asediul Gazei este evidentă. De fapt, chiar şi cei care rup tăcerea şi vorbesc despre “catastrofă umanitară” în Gaza se fac complici, deşi involuntar, căci populaţia Gazei nu suferă în urma sechelelor unui “tsunami”, a unui cutremur sau a oricărei catastrofe naturale. “Catastrofa lor umanitară” rezultă din voinţa politică a Israelului şi din aprobarea comunităţii internaţionale.

Ni se promite pacea la sfârşitul lui 2008, dar tot ceea ce vedem şi trăim nu este decât opresiune şi război. Pretinsul “proces de pace” nu este acolo decât pentru a creea o oportunitate politică în favoarea celor care sunt vinovaţi de lipsa noastră de uniune naţională. Conferinţă după conferinţă, întâlnire la nivel înalt după întâlnire la nivel înalt, Nakba palestiniană cade în uitare. Nu se face nicio aluzie la ea în timpul negocierilor de pace, şi nicio morală nu se trage din ea. Fiecare diplomat şi fiecare lider politic care vine în regiune merge la muzeul Holocaustului din Yad Vaşim, dar niciunul nu catadicseşte să privească spre [satul] Deir Yassin din apropiere [5 km de Ierusalim – n.tr.], locul unuia dintre masacrele cele mai sălbatice ale Catastrofei palestiniene.

Aşa cum înţeleg cei care afirmă cu forţă “Asta nu a existat niciodată!”, negarea este un proces simbolic de respingere a demnităţii supravieţuitorilor unei atrocităţi, precum şi a responsabilităţii celor care au înfăptuit-o. O asemenea negare nu afectează doar trecutul şi prezentul, ci va avea implicaţii în viitor căci nu pune în pericol doar posibilitatea unei reconcilieri sincere, ci creşte, probabil, riscurile ca un asemenea fapt să se reproducă.

Statul evreiesc şi fiecare israelian în parte participă la responsabilitatea aceasta, nu doar în Nakba însăşi, ci în hotărârea lor de a o nega. Teza unora dintre israelieni conform căreia numai politicienii ar trebui blamaţi pentru Nakba nu este fondată, căci multe dintre personalităţi şi instituţiile culturale, religioase şi profesionale au complotat cu ocupaţia israeliană fundamental malefică. În multe dintre cazuri, universitari şi profesionişti şi-au pus competenţele, talentele şi prestigiul în slujba ideologiilor şi a practicilor opresive, caracteristici dominante ale ocupaţiei. De exemplu, cine îi sfătuieşte pe torţionari în privinţa duratelor şi a metodelor adecvate pentru a-i tortura pe deţinuţii palestinieni? Psihiatri şi psihologi, ca profesorii mei, precum confraţii mei şi ca mine. Aceşti profesionişti şi-au renegat codul deontologic şi jurământul pentru a deveni instrumentele ocupaţiei. Universitari şi istorici au făcut carieră din negaţia Catastrofei palestiniene, încercând să rescrie istoria pentru a-i justifica pe autori şi pentru a diaboliza victimele.

Cei care neagă Nakba se prefac că dorm şi sunt greu de trezit. Una dintre strategiile lor este să refuze în termeni exasperaţi faptele, verosimilitatea povestirilor atroce a unui terorism deliberat de Stat. O alta este să recunoască faptele obiective, dar fără vreun regret. Istoricul israelian Benny Morris, de exemplu, a publicat despre actele de cruzime comise de întreprinderea zionistă: dezrădăcinarea celor 700.000 de palestinieni, masacrele, violarea femeilor palestiniene pentru “a se curăţa ţara, sectoarele frontaliere şi străzile principale. Totuşi, el nici nu condamnă, nici nu denunţă aceste atrocităţi. Preferă să scrie: “Nu cred că expulzările din 1948 constituie crime de război. Nu puteţi face ompleta fără să spargeţi ouăle. Trebuie să vă murdăriţi pe mâini.” “Ben Gurion avea dreptate, concluzionează Morris. Dacă nu ar fi făcut ce a făcut, niciun Stat n-ar fi văzut lumina zilei.”

Fiind dat că războiul nostru ţine într-o mare măsură de psihologic, nu este de mirare că elementul psihologic este esenţial în egală măsură pentru pace. O recunoaştere universală a Catastrofei palestiniene (Nakba), ca cea a Holocaustului, a apartheidului, a sclavagismului şi a altor orori comise de mâna omului, este un element capital pentru a se aduce pacea în regiune. O asemenea recunoaştere trebuie să includă mărturisirea sinceră a realităţii Catastrofei, şi une efort real pentru a avansa şi a se reconstrui viitorul după ce s-au vindecat rănile Istorie şi învăţăm să trăim cu trecutul nostru. Dacă această recunoaştere nu va putea niciodată să anuleze ceea ce s-a făcut, ea prevede totuşi să se acorde un respect profund victimelor, să se impulsioneze un elan spre cicatrizarea istoriei şi a memoriei rănite, şi, în cele din urmă, să se creeze o nouă realitate. Cu alte cuvinte, ea apără o justiţie reparatorie, mai degrabă decât răzbunătoare.

O recunoaştere publică a actelor malefice şi ilicite comise împotriva poporului palestinian este o condiţie prealabilă pentru reeducarea psihologică a palestinienilor şi în egală măsură, a israelienilor. Supravieţuitorii Catastrofei trebuie să fie ascultaţi, mărturiilor lor recunoscute şi drepturile lor restabilite. Căci justiţia este o obligaţie mai degrabă decât o posibilitate pentru reconciliere. Israelienii, autori ai acestor acte, trebuie să-şi recunoască erorile şi să ceară pentru ele amnistie. De ce nu un Tribunal de la Nüremberg sau o Comisie Adevăr şi Conciliere pentru noi toţi? Aceasta din urmă a fost în mod clar esenţială pentru transformarea victorioasă a Africi de Sud din apartheid în Stat democratic, care azi este un membru acceptat şi respectat al comunităţii internaţionale.

Ameninţările actuale împotriva populaţiei şi existenţei Gazei nu provoacă cea mai mică reacţie în lume. În vreme ce trăim într-o eră saturată de informaţii, populaţiile şi naţiunile dau dovadă de o stupefiantă capacitate de a refuza realitatea. Îşi asumă rolul de spectatori pasivi, aşteptând ca altcineva să acţioneze şi să-şi asume responsabilitatea. În consecinţă, comunităţi întregi care pot face ceva se găsesc neputincioase şi paralizate.

Informaţia singură nu poate fi suficientă pentru a se confrunta cu negarea Catastrofei palestiniene. De fapt, se pare că o informaţie multiplicată, o abundenţă de imagini şi de cifre, de probe istorice, nu fac decât să-i adâncească pe oameni în negaţia şi în refuzul lor de a admite implicaţiile faptelor care i-au precedat. Ştim că atunci când o minte conştientă decide că analizarea unui lucru este prea opresantă, individul îi refulează amintirea. Dar cum am putea refula amintirile crimelor care se multiplică sub ochii noştri, azi?

Palestinienii nu se sinchisesc de israelieni atunci când trebuie să le răspundă nepoţilor lor care vor să ştie unde erau în timpul Catastrofei. Cei cărora le este ruşine de actele şi ne pasivitatea lor – dar care refuză să le asume – vor răspunde pur şi simplu: “Nu ştiu”, “Nu am participat la asta”, sau, “Nu putea face nimic pentru a o opri”.

Ceea ce contează pentru palestinieni, este că 60 de ani este prea mult, şi că negarea Catastrofei palestinienei trebuie să ia sfârşit. Să facem din acest an ocazia unică de a rupe ciclul negării şi să ne alăturăm mâinii de oameni care au decis deja să nu mai fie spectatori pasivi. Pentru aceasta este nevoie de o hotărâre colectivă a mişcărilor de solidaritate în lume, în vederea lansării unei adevărate mişcări şi a mobilizării pentru o campanie care să conducă la sfârşitul Catastrofei palestiniene (Nakba). În chiar momentul începerii procesului pentru a se ajunge la recunoaşterea unui trecut crud şi opresiv, putem, concomitent, să muncim pentru un viitor de reconstrucţie şi de reconciliere.

Cf. sursa în limba franceză.

marți, februarie 19, 2008

"Antisemit” şi manipulare socială. Subiecte interzise (de Carolyn Baker)

Un profesor care dorea să stimuleze interesul studenţilor săi din anul I pentru compunerile obligatorii m-a invitat vinerea trecută la orele sale de dimineaţă, pentru a răspunde întrebărilor despre 11 septembrie pe care studenţii le-au ridicat dupa vizionarea filmului Loose Change . Am fost recunoscătoare pentru ocazia ivită şi mă simţeam încrezătoare pe drumul spre sala de curs pentru că eram sigură că voi putea să fac faţă întrebărilor. Credeam că voi putea răspunde provocărilor bazându-mă pe informaţiile actuale pe care le deţineam şi pe capacitatea de a le transmite coerent altora.

Nu mi-am imaginat că voi fi bruscată de un student furios care striga ca sunt “antisemită” înainte de a ajunge macar în sală. Bariera emoţională nu a disparut dintre noi de la acel moment şi până cand ora s-a terminat. A fost dramatic. El nu putea să stea locului, sărea de colo-colo şi se mişca prin clasă fluturând agitat mâna pentru a pune întrebări, care erau de fapt acuzaţii ostile, sunându-şi “prietenul” pentru ca acesta să poată auzi comentariile mele, împingând supărător telefonul spre mine.

Nici o explicaţie sau fapt concret pe care l-aş fi putut da nu i-au calmat furia. Nu conta pentru el că erau evrei cu activitate remarcabilă în studiile şi acţiunile legate de 11 septembrie. Sau că grupul Tampa- Adevărul despre 11 septembrie are evrei printre membrii săi. Deşi nimic din ceea ce am spus n-ar fi putut fi interpretat nici pe departe ca fiind “antisemit” , subiectul 11 septembrie a pus în mişcare rotiţa sa “antisemita”. Când am spus că eu credeam că printre cei care au orchestrat crimele din 11 septembrie se aflau membri ai serviciilor secrete din Marea Britanie, Germania, Israel şi SUA, el a reţinut doar menţionarea Israelului. Simplul fapt că discutam despre 11 septembrie i se părea abominabil. A adus în discuţie problema celor care neagă Holocaustul.

În ciuda studentului agitat, discuţia a continuat şi s-au pus multe întrebări pertinente. La întrebarea dacă nu cumva aflare adevărului despre 11 septembrie ar fi o lipsă de respect faţă de familiile victimelor, am răspuns că aceste familii au fost cele care au insistat ca ancheta să aibă loc şi că întrebările lor au rămas fără răspuns în urma Raportului Comisiei 11 Septembrie. Şi că filmul făcut de ei – Presa pentru adevăr – arată continua lor căutare în aflarea adevărului.

La întrebarea cum ar fi putut fi ţinută secretă conspiraţia pentru atâta timp, de atâţia oameni, am dat exemplul proiectului Manhattan pentru fabricarea bombei atomice care a implicat mii de oameni şi le-am vorbit despre “cârtitele” care ocupă funcţii cheie într-o organizaţie (ex. Divizia Radical-Fundamentalistă a FBI-ului) gen Webster Tarpley.

La întrebarea de ce nu existau persoane care să atragă atenţia asupra acestor lucruri, le-am răspuns că erau sute din aceştia şi le-am dat ca exemplu pe von Bulow, Michael Meacher, Bob Bowman. Patrioţi, piloţi, arhitecţi, oameni de ştiinţă care vorbesc despre adevărul cu privire la 11 septembrie. Am discutat despre cum a fost posibilă blocada media prin crearea unui front comun orchestrat de directorii marilor companii care erau mână-n-mână.

La întrebarea de ce ar face cineva aşa ceva, le-am vorbit despre documentul de strategie militară - Proiectul pentru un Nou Secol American- care conţinea o schemă dementă de dominare a lumii, proiectată să se declanşeze ca urmare a unui eveniment catastrofal si catalizator în acelaşi timp – atacurile de la 11 septembrie, un nou Pearl Harbour.

Dar acestea sunt simple fapte şi sindromul “antisemit”, ca şi sindromul de negare a evenimentelor de la 11 septembrie nu poate fi vindecat prin simple informaţii factuale. Într-o cursă pentru putere absolută, controlul minţilor şi propaganda înlătură faptele. Emoţiile sunt atotputernice, mânia şi frica conduc totul. Oferirea unor răspunsuri programate la subiectele controversate ajută la distrugerea disputelor de idei. “Teoretician al conspiraţiei, nebun, idiot, absurd, antisemit, dement”. Să ataci mesagerul pentru a discredita mesajul. Să-l întrerupi, să nu-l laşi să vorbească, să-l faci să-şi piardă şirul ideilor, să-l ridiculizezi şi să-l insulţi. Să nu dezbaţi nici o problemă, să nu analizezi nici o dovadă - niciodată.

În consecinţa, sentimentele de umilinţă, stânjeneală, ruşine sau vină o fac de obicei pe persoana în cauză să cedeze. Câte subiecte nu sunt interzise din cauza “corectitudinii politice” ? Limitarea ariei de subiecte de conversaţie naţională este intergrată şi orchestrată. Primul subiect interzis este de ce luptăm în războaie de proximitate pentru Israel şi cui ar trebui să-i fie loial Congresul când decide în chestiunile legate de război.

Trebuie să mărturisesc că nu am citit articolul lui Mearsheimer şi Walt sau noua lor carte. Dar acum o voi face. Băiatul acela m-a adus la realitate şi-I mulţumesc pentru asta. Niciodată nu mi s-a mai spus că aş fi “antisemită” şi urma palmei se simte încă pe obrazul meu.

Dacă cineva critică într-un fel Israelul este numit “antisemit”. Dacă aş face remarca că Mafia este italiană, asta ar insemna ca sunt “anti-italiană” ? Dacă spun că un american a comis o crimă sunt “anti-americană” ? Nimeni nu are voie să critice Israelul pentru că este catalogat “antisemit”. Chiar fără a menţiona numele Israelului, dacă alegi să dscuţi despre 11 septembrie, se face un efort şi tot ajungi să fii numit “antisemit”. Instituirea unor subiecte tabu este o formă de control al minţii. Gândiţi-vă la asta – dacă puteţi !

Însuşi cuvântul “antisemit” explodeză ca o grenadă când este rostit şi distruge semnificativ orice discurs inteligent. Această construcţie artificială este întreţinută de complexul de victimă creat ca urmare a celui de-al doilea război mondial şi a repetării constante a istoriei Holocaustului. Nu este permis să se observe că şi palestinienii suferă la fel de mult – sau chiar mai mult – în zilele noastre sub dominaţia israeliană ca şi evreii din ghetourile Europei de Est. Victimele genocidului sunt acum artizanii acestuia, dar această observaţie este strict interzisă în orice conversaţie politicoasă.

Acel tânăr nu este un produs normal al unei lumi echilibrate. El este produsul a celor “experţi sociali” care inoculează în mintea unor copii inocenţi idei otrăvitoare şi tactici beligerante. El este sub tutela acelora care crează “matricea” noastră şi este un copil maleabil, susceptibil emoţional şi uşor de manipulate pentru a fi folosit pe post de copoi pentru stăpânii lui. Sunt sigură ca sunt mândri de micul lor Frankestein, pe care azi îl pot trimite pentru a tulbura o discuţie într-o clasă, iar mâine va fi servitorul obedient infiltrate în afacerile şi disputele noastre politice. Un alt “cetăţean dual” ca şi Henry Kissinger, Michael Chertoff, Paul Wolfowitz, Richard Perle, Douglas Feith, Dov Zakheim, Ari Fleischer, Elliot Abrams, Scooter Libby, sau William Kristol.

Tot ceea ce eu şi voi credem despre această lume este la fel de distorsionat ca şi ideile acestui tânăr. Harta politică şi evoluţiile popoarelor lumii au fost orchestrate. Harta Orientului Mijlociu este relative nouă şi graniţele naţionale actuale sunt doar nişte artificii, nişte născociri pentru a declanşa conflictele pe care le vedem azi, prin care este controlată regiunea. De ce există Israelul ? A fost constituit pentru a fi un ghimpe în coastă, o rană căscată prin care iese conflictul pentru a menţine o stare conflictuală care să alimenteze maşina de război, să genereze depopularea regiunii şi în final să faciliteze controlul asupra Orientului Mijlociu şi acapararea vastelor sale resurse energetice ?

Cu toată vorbăria din SUA şi Israel despre importanţa religiei, unde sunt acum toate marile religii ale lumii ? Unde este dragostea ? Toleranţa ? Iertarea ? Mila ? Ce minciună colosală, sa dai foc acestei regiuni a lumii sub pretextul diferendelor religioase.

Între timp sărim – sau ni se pare că sărim – de la un subiect de discuţie irelevant la altul, în timp ce păpuşarii asează decorul pentru următorul act în care America, aşa cum o ştim noi, nu mai există pentru ca globaliştii o îngenunchează şi o supun prin inermediu colapsului economic aranjat. Aceasta în timp ce noi dansăm în ritmul stability de orchestra lor, care cântă cu instrumentele lor propria lor partitură.

În prezent se derulează un război pentru minţile noastre şi să ieşi din matrice este mai greu decât vă puteţi da seama. Realmente, dscuţiile de umplutură sunt programate de ei. Orice ironie, orice ipoteză universal acceptată, orice banală afirmaţie au fost programate în noi. Analizaţi-vă gândurile şi eliberaţi-vă mintea.

*****

Bine aţi venit pe Speaking Truth To Power (Rostind adevărul în faţa Puterii) – un site deţinut şi condus de Carolyn Baker. Carolyn este asistent universitar în istorie, fostă psiho-terapeut, scriitoare, şi studentă la cursul de mitologie şi ritualuri. Acest site oferă prezentări alternative şi prompte ale ştirilor naţionale (americane) şi internaţionale, articole conţinând informaţii şi opinii, şi este o sursă de sprijin şi de legătură pentru oamenii cu mintea trează care nu vor doar să fie informaţi, ci şi să-şi organizeze viaţa şi comunitatea astfel încât să-şi dea seama cu adevărat ce se afla de fapt în spatele evenimentelor de zi cu zi.

duminică, februarie 17, 2008

Film interzis in Israel

Aib Ya Abu al Ghait (de Khalid Amayreh)

In loc sa aiba o pozitie solida impotriva criminalitatii pseudo-naziste a Israelului in Gaza si a altor incercari ascunse de a destabiliza si slabi Egiptul, Ahmad Abu al Ghait (Ahmed Aboul Gheit - nota Tlaxcala), Ministrul de Externe al Egiptului, i-a criticat recent aspru pe palestinieni, jurand ca Egiptul "va rupe picioarele celor care vor trece granita din nou".

Aceste remarci dure, pentru a le numi atat doar atat, sunt inacceptabile si nu ar fi trebuit sa fie rostite niciodata de ministrul de externe al celei mai mari si puternice tari arabe. Pur si simplu nu ar trebui sa vorbim unul altuia sau despre altul asa. Am innebunit?

Si mai mult, momentul acestor remarci care sunt muzica pentru urechea sionistilor, le face detestabile in intregime si injurioase la adresa sentimentelor a milioane de arabi, musulmani si a prietenilor lor din toata lumea si care nu vor sa vada cum se transforma conflictul israeliano-arab intr-un conflict inter-arab.

Pentru inceput, se stie faptul ca cei 1,5 milioane de gazani meticulos-torturati si meticulos-infometati nu sunt si nu vor fi vreun pericol probabil pentru integritatea teritoriala a Egiptului, cu cei 75 de milioane de locuitori ai sai, si nici pentru securitatea nationala a Egiptului. Adevarata amenintare vine din partea Israelului, si numai a Israelului, a carui conducatori nu inceteaza sa ameninte Egiptul.

Gazanii, ca toti palestinienii, iubesc poporul egiptean. Suntem un popor ce imparte acelasi trecut, prezent si viitor. Durerea noastra este una, speranta noastra este una si destinul nostru este unul. Iar securitatea Egiptului este securitatea noastra si libertatea si bunastarea palestiniana ar trebui sa fie intotdeauna un interes national egiptean maxim. Chiar asa, prezenta celor 1,5 milioane de arabi in capatul ascutit a peninsulei Sinai este o resursa importanta care ar trebui imbunatatita constant de catre Egipt.

Acestea sunt fapte axiomatice pe care multi arabi (care nu traiesc in epoca americana) le considerau sigure.

Totusi, prost-conceputele declaratii ale ministrului de externe al Egiptului, care au coincis cu o campanie virulenta anti-palestiniana in unele segmente ale mediei Egiptene, ne fac sa ne indoim de indiscutabilele truisme pe care le credeam intotdeauna ca apartinand de umma (comunitatea) araba si musulmana.



Ministrul de externe egiptean Ahmed Aboul Gheit (n.r.), presedintele israelian Shimon Peres si ministrul de externe iordanian Abdelelah al-Khatib dau mana la "intalnirea istorica" din iulie 2007 din Israel.

Egiptul nu este o republica bananiera si nu ar trebui sa accepte niciodata statutul unui stat marioneta americano-isralian.

Astfel, cuvintele si actiunile oficialilor egipteni nu trebuie sa fie concepute niciodata pentru a placea si a multumi inamicii strategici ai Egiptului si ai lumii arabo-musulmane. Este adevarat ca Egiptul primeste in jur de 2 miliarde de dolari anual din partea Statelor Unite. Dar asta este in mare parte pe cheltuiala intereselor nationale vitale ale Egiptului.

Da, cu ajutorul acestui ajutor anual, guvernul american controlat de Israel a sugrumat Egiptul, furand celei mai mari tari arabe libertatea de a-si dezvolta industria si economia.

De fapt, am trece in taramul necunoscutului sustinand ca daca nu era santajul scandalor american, Egiptul ar fi ajus Korea de Sud a lumii arabe. Pai, daca Iranul a putut s-o faca, de ce nu si Egiptul?

Mita otravitoare a handicapat de fapt serios abilitatea Egiptului de a supravietui ca stat viabil. De asemenea, a subminat securitatea nationala prin impiedicarea dezvoltarii unei strategii preventive impotriva unui Israel neindurator si beligerent care se indreapta amenintator spre un fascism nationalist-religios care poarta toate timbrele Germaniei din 1938.

Este lamentabil faptul ca Egiptul accepta de bunavoie sa se castreze de dragul unei mite anuale de 2 miliarde de dolari pe care o plateste efectiv in termenii demnitatii, suveranitatii si independentei nationale.

Egiptul nu este sarac. Egiptul are un inventar urias de capacitate mentala care daca ar fi utilizat cum trebuie ar face miracole. Dar pentru a ajunge la asa ceva, Egiptul are nevoie de democratie, o conditie indispensabila care poate transforma potentialul urias al Egiptului in realizari economice tangibile.

Stiu ca egiptenilor le displace orice interferenta araba in politica lor interna. Si respect aceasta grija naturala a lor.

Dar suntem frati si iubim Egiptul, il iubim atat de mult incat nu putem sta tacuti in timp ce Egiptul este facut sa (sau pacalit sa) mearga pe un drum care este in detrimentul intereselor si bunastarii sale.

"Aib Ya Abu al-Ghait"!!! Sa-ti fie rusine! Sa nu rostesti aceste cuvinte din nou, deoarece acei oameni carora le-ai rupe picioarele sunt fratii, surorile, fii si fiicele tale. Oamenii buni se poarta in asa mod cu membrii familiei lor? Fratele mai mare rupe picioarele fratilor mai mici? In plus, stii cine este adevaratul fracturator de oase!

Spun asta deoarece cuvintele tale au fost atat de jignitoare, atat de dureroase si atat de triste. Nu spunea poetul arab "opresiunea rudelor noastre este mai dureroasa decat lovitura unei sabii ascutite"?

Noi palestinienii nu vom relata remarcile tale nefericite cu razbunare sau malitiune. Pentru ca rana ta este rana noastra si tristetea ta este tristetea noastra. Si stim amandoi destul de bine ca Israelul este singurul beneficiar de pe urma unei neintelegeri egipteano-palestiniene.

Dar, fratele meu cel drag, nu trebuie sa uitam niciodata care este inamicul adevarat. Este Israelul, inamicul nostru existential, si nu acesti gazani saraciti si intarcuiti care au fost fortati sa intre prin efractie in Egipt pentru a cumpara faina si mancare si sa-si tina copiii in viata, dupa cum a marturisit chiar presedintele Mubarak.

Este atat de dificil sau prea complicat pentru ca tu sa intelegi?

Tradus si adaptat dupa varianta engleza publicata pe Tlaxcala.

Are Israelul dreptul să se apere? (de Raja Chemayel)

Are Israelul dreptul la apărare?? Al Capone şi Attila au avut acelaşi drept. Toţi şobolanii, viermii, microbii şi viruşii au acelaşi drept. Toţi violatorii şi toţi jefuitorii de bănci au şi ei dreptul să se apere.

500 de deţinuţi răpiţi şi închişi în Guantanamo Bay nu au niciun drept, nici cel mai mic. Israelul are dreptul să se apere: să apere coloniştii ilegali, să apere coloniile ilegale, să apere cea mai mare armată din Orientul Apropiat, să apere cel mai mare complex industrial de armament, să apere un stat care a refuzat să implementeze toate şi pe fiecare în parte dintre Rezoluţiile O.N.U. [care îl vizează], să apere un stat care nu face nimic altceva decât expansiune, ocupaţie, apartheid, purificare etnică şi colonialism.

Are Israelul dreptul să se apere împotriva unei lupte de eliberare legale şi fireşti?

(mesaj publicat pe lista yahoogroups elkorg3)

sâmbătă, februarie 16, 2008

Statul gangsteresc (de Khalid Amayreh)

Există vreo diferenţă reală între un Stat criminal şi un criminal individual? Există vreo diferenţă între gangsterii clasici şi tâlharii înarmaţi care răpesc oameni şi le fură banii, pe de o parte, şi un stat, care pretinde că este singura democraţie din Orientul Apropiat şi o lumină printre naţiunile lumii, care comite aceleaşi infracţiuni?

Luni, 11 februarie [2008 – n.tr.], şi ziua în amiaza-mare, soldaţii ocupaţiei israeliene au făcut o razie în zeci de locuinţe private, case de schimb valutar şi birouri din întreaga Cisiordanie, după ce au ordonat “forţelor” care depinde de Mahmud Abbas, preşedintele “Autorităţii” Palestiniene, să stea în clădirile lor până la noi ordine.

Conform uneia dintre victimele din oraşul Hebron, soldaţii s-au comportat “foarte asemănător cu nişte gangsteri, tâlhari şi infractori de rând.”

“Mi-au întors magazinul cu fundul în sus, au îndreptat armele spre mine, şi mi-au ordonat să le dau banii, altfel...”, a spus una dintre victime, care ne-a rugat să nu-i menţionăm numele, riscând altfel să fie jefuită din nou de “cea mai binevoitoare” armată de ocupaţie.

Vecinul său, patronul unei băcănii, a spus că soldaţii i-au confiscat toţi banii, împărţind dinarii iordanieni, şechelii israelieni şi dolarii americani în saci de plastic, şi au plecat. “Se comportau ca nişte cowboy din filmele clasice americane despre Vestul Sălbatic”, a adăugat.

L-am rugat să-mi descrie ce a simţit, văzându-i pe soldaţii israelieni prădându-l pe vecinul lui şi furându-i lui toţi banii şi toate economiile dintr-o singură lovitură. Omul, vizibil frustrat şi furios, a spus: “Dacă ocupaţia este un viol, şi este, atunci agenţii ocupaţiei, soldaţii, sunt violatori prin excelenţă. Pot face cu noi orice vor, ne omoară copiii, ne distrug casele, culcă totul la pământ cu buldozerele pe proprietăţile noastre, şi apoi ne fură banii. Şi atunci când strigăm după dreptate, ne numesc terorişti şi ne aruncă în puşcării ca pe nişte bagaje. Pe scurt, vorbesc despre un stat criminal care ne vede ca pe nişte creaturi ce nu merită să trăiască, aşa cum naziştii şi-au văzut victimele în urmă cu mai mult de 60 de ani.”


Arestarea palestinienilor care vor reparaţii

Raziile prin case şi birouri, la care se adaugă furtul banilor, nu este singurul comportament de tip gangsteresc al statului israelian. Săptămâna aceasta, ministrul de interne israelian a instruit poliţia să aresteze câţiva palestinieni din Ierusalimul de Est pentru că au îndrăznit să ceară Înaltei Curţi de Justiţie israeliană să ordone oprirea distrugerii unor vechi amplasamente arheologice musulmane din vecinătatea Moscheii Al-Aqsa. Aceştia nu încălcaseră nicio lege şi îşi exercitaseră doar dreptul de a cere reparaţii şi justiţie.

Totuşi, statul Israel a văzut aparent că “justiţie şi reparaţii” e un lux prea exagerat pentru non-evrei. Este exact acelaşi stat a cărui sistem de “Justiţie” a hotărât săptămâna trecută că nu există suficientă bază pentru a acuza poliţiştii care au ucis 13 cetăţeni israelieni arabi în octombrie, 2000, în timpul unei demonstraţii împotriva atrocităţilor israeliene din Cisiordania. Cel puţin câţiva dintre aceşti soldaţi au admis că-şi uciseseră victimele în mod deliberat şi nejustificat, pentru că era vorba despre arabi.

Ei bine, atunci când fiecare fiinţă omenească civilizată şi decentă se confruntă cu comportamentului unui stat mincinos într-o atât de absurdă măsură nimeni n-ar trebui să fie realmente surprins. Vorbin despre Israel, un stat care nu numai că-i achită pe criminalii şcolarilor palestinieni, dar merge până într-acolo încât îi premiază pe ucigaşii de copii cu importante “compensaţii” financiale pentru comiterea crimelor lor murdare. Cazul lui Iman al-Hams, copil de 12 ani, şi ucigaşul lui Captain R. va fi întotdeauna o acuzare zgomotoasă la adresa rasismului şi a criminalităţii israeliene, şi nicio cantitate de hasbara [propaganda israliană – n. tr.] nu va spăla această ruşine.


Modus operandi

De fapt, atunci când este vorba despre crimele şi terorismul israelian împotriva palestinienilor virtual fără apărare, cei mai mulţi nu ştiu de unde să înceapă şi unde să termine, pentru că Israelul este pur şi simplu o entitate criminală din cap până în picioare. Crimele sponsorizate de stat sunt modul în care acţionează Israelul. În ultimele zile, liderii israelieni, de la laureatul Nobel şi “porumbelul păcii” proverbial, Şimon Peres, la Ehud Olmert, la Ehud Barak şi la Haim Ramon până la la capătul listei, cu toţii au ameninţat cu anihilarea Gazei şi cu aruncarea celor 1,5 milioane de rezidenţi ai săi în mare şi în Deşertul Sinai.

Ameninţările făcute de aceşti criminali de război patentaţi trebuie întotdeauna să fie luate în serios. La urma urmei, ei sunt cei care au impus blocada nazistoidă a Gazei, atuncând teritoriul de coastă sărăcit într-un dezastru umanitar fără precedent de la Nakba [catastrofa – n.tr.] palestiniană din 1948, când legiunile zioniste au masacrat şi terorizat palestinienii nativi până când şi-au părăsit vatra părintească.

Genocidul zionist, parţial sau complet, îndreptat împotriva palestinienilor, în special în Gaza, nu poate fi eliminat. Nimic nu-i poate împiedica pe aceşti nazişti moderni să-i emuleze pe foştii lor torţionari, care se întâmplă să fie şi ultimii lor mentori.

Apologiştii israelieni declară adesea că Israelul i-ar putea anihila pe toţi palestinienii în răstimpul a 24 de ore, şi că dacă acest lucru nu s-a petrecut în ciuda rezistenţei palestiniene la ocupaţia israeliană subliniază moralitatea israeliană. Ei bine, acest lucru nu este tocmai adevărat, de vreme ce principalul obstacol care împiedică Israelul să anihileze poporul palestinian nu este tocmai moralitatea zionistă, ci opinia publică internaţională şi efectele negative pe termen lung pe care o asemenea crimă monumentală le-ar avea la adresa zionismului.

Nu mai puţin, nu există nici umbra unui dubiu că în momentul în care opinia publică mondială s-ar îndepărta sau ar fi cuprinsă de moleşeală, Israelul ar lua-o într-o direcţie macabră. Ascultaţi-i pe liderii zionismului şi veţi înţelege despre ce vorbesc. Vorbim până la urmă despre un soi ciudat de psihopaţi, cu nimic diferiţi de Adolf Hitler, Iosif Stalin, Genrich Yagoza şi Lazar Kaganovici şi alţei criminali în masă care şi-au comis cu toţii crimele pretinzând că servesc scopuri umanitare. Sunt cu toţii capabili de catastrofe.

Pentru aceste motive oamenii nemanipulaţi din întreaga lume, în special evreii oneşti şi conştienţi, trebuie să rămână vigilenţi. Este adevărat că mai există multe alte zone tulburi în lume. Totuşi, soarta palestinienilor rămâne testul critic al conştiinţei mondiale. De aceea, poporul Palestinei şi soarta lor zbuciumată nu trebuie niciodată abandonate.

În Ierusalimul ocupat, 13 februarie 2008

Gaza (de Ben Heine)

luni, februarie 11, 2008

Gaza, infernul de lângă noi (de Yigal Sarna)

Cum încercăm noi să domolim infernul? Făcându-l şi mai cald. În fiecare an, ucidem sute de locuitori, distrugem case şi vehicule, şi ne aşteptăm ca lucrurile să se calmeze. Aşa merg lucrurile în Gaza. În fine, aşa NU merg. Ucidem nouăsprezece persoane în decursul unei zile, dintre care fiul unei personalităţi [fiul lui Mahmud Zahar, unul dintre liderii Hamasului – nota traducătorului francez], şi ne aşteptăm să domnească liniştea. Urmează o ploaie [de rachete palestiniene – n.t.f.] Qassam. Rutina e simplă: armata israeliană, puţin doritoare să intre în Fâşia Gaza de teamă să nu sufere pierdere grele, recurge la lovituri dure, nechirurgicale.

Ideea genială a unei invazii la sol reapare. Este exact ceea ce s-a făcut la sfârşitul celui de-al doilea război din Liban, în 2006 – cu cei treizeci şi trei de morţi din ultimele ore, sacrificiu inutil. O invadare a Gazei e ca un tratament împotriva calviţiei: toată lumea are încredere în ea, dar nimeni nu-i dă sorţi de izbândă. Să presupunem că am intra în Gaza, că am scotoci casă cu casă toate taberele ei mizerabile şi că am recurge la arestări. Am putea doar cu atât curăţa imensa închisoare care este Gaza, cu cei un milion şi jumătate de deţinuţi ai săi? Să-i arestăm pe toţi bărbaţii cu arme? Să găsim toate ascunzătoarele pentru armament? Să rămânem acolo un an pentru ca mai apoi să visăm că vom pleca? Să vedem ploaia de Qassamuri peste capetele noastre în timpul operaţiunii? Gândiţi-vă la războiul din Liban, şi aveţi toate răspunsurile.

Nu există nicio metodă de a zdrobi rezistenţa unei populaţii în faţa unei armate străine: am auzit acest mesaj de o sută de ori din gura responsabililor din Şin Bet [serviciile secrete israeliene – n.t.f.]. Nu există o soluţie militară şi, totuşi, Olmert însuşi, avocatul experimentat – care şi-a pierdut încrederea în armată şi care chiar a încercat să denunţe puterea pe care o are aceasta de a ne antrena pe toţi cu ea -, încearcă în continuare această metodă. Este împins în această direcţie de către Ehud Barak, ministrul său de la apărare, care-i este de altfel un rival politic ce-i doreşte plecarea.

Acelaşi stabiliment al apărării n-a putut împiedica o mână de bărbaţi înarmaţi să-l răpească pe soldatul Gilad Şalit [iunie 2006 – n.t.f.] din tancul său aflat în Gaza. Acelaşi stabiliment al Apărării nu s-a putut dezmetici imediat după ambuscadă şi să recupereze soldatul. Acelaşi stabiliment nu a putut conduce negocieri rapide şi eficace pentru a-i obţine eliberarea.

S-o spunem pentru a mia oară: Gaza este infernul. În timpul celor patruzeci de ani cât Fâşia a fost în mâinile noastre – şi e în continuare în mâinile noastre în ciuda plecării noastre, graţie avioanelor noastre de spionaj, incursiunilor, colaboratorilor şi zidurilor noastre -, nu s-a putut construi acolo nicio cameră de spital şi niciun puţ de apă potabilă. Este un infern supus bombardamentelor şi incursiunilor nocturne neîncetate. Gaza este un infern vecin cu noi. Şi atâta vreme cât nu va fi decât un teren de joacă pentru soldaţii noştri, atât cât nu există nici ajutor, nici adevărate tratative diplomatice, Gaza ne va otrăva ca un abces.

Nicio incursiune terestră nu va salva [oraşul israelian – n.t.f.] Sderot, pentru că Sderot şi [oraşele palestiniene – n.t.f.] Khan Yunis şi Beit Hanun sunt legate ca nişte siameze. Cu cât se duce Gaza mai jos, cu cât îi este mai mult foame, cu cât alunecă mai departe în întuneric, arsă, pulverizată şi bătută, cu atât mai mult creşte raza rachetelor ei. Raza rachetelor este direct proporţională cu adâncimea disperării. Gaza nu va reveni la calm decât atunci când va începe să spere.

Cunosc acest infern trist, bolnav, prăfuit, însetat, înfometat, fără locuri de muncă şi fără speranţă. Va fi întotdeauna acolo, alături de noi, şi ca toate locurile în flăcări, va continua să scuipe scântei aprise atâta timp cât va arde.

Cei care doresc să stingă incendiul printr-o incursiune terestră sau omorând fiii personalităţilor locale, ar trebui să citească raportul Winograd [asupra eşecurilor războiului din Liban în 2006 - n.t.f.]. Acolo sunt de toate: nebunia stabilimentului militar, brutalitatea armatei şi abandonul necondiţionat al autorităţilor politice în faţa problemei.

Publicat in Yediot Arahonot, editia din 9 februarie 2008.

Cf. versiunile in limba franceza, cea de aici si de aici.

vineri, februarie 08, 2008

Urmarile tsunami-ului din Gaza (de George Hishmeh)

A fost foarte inaltator sa vezi sute de mii de barbati, femei si copii palestienieni urcand zidul cutat care separa de Egipt Fasia lor Gaza asediata de israelieni si sa ii privesti la Al Jazeera cum erau liberi sa-si cumpere proviziile esentiale, sa viziteze rude si prieteni pe care nu i-au vazut de ani intregi si sa se joace plini de voie buna.

Scena cu vacile, camilele si bicicletele purtate peste granita de macarale nu va fi stearsa usor din amintirile cele mai placute ale nimanui.

Daca nu altceva, a fost un testament al puterii oamenilor si o palma peste fata Israelului, care ca alte puteri mondiale, crede ca forta sa militara poate singura sa subjuge adversarul.

A fost o coincidenta memorabila si faptul ca Dr. George Habash, admiratul fondator a Frontului Popular pentru Eliberarea Palestinei care s-a luptat timp indelungat impotriva deposedarii palestiniene si pentru unitate araba, a trecut dintre cei vii in Iordania in timp ce cativa palestinieni isi sarbatoreau nou-gasita libertate.

A fost o scena ce amintea de caderea Zidului Berlinului, cu exceptia unei diferente majore.

In Germania, lumea intreaga si in mod particular lumea vestica ii sustinea pe germanii de est, pe cand in cazul locuitorilor din Gaza putini au ridicat macar un deget pentru a condamna tratamentul ilegal si rusinos al Israelului fata de palestinienii saraciti, dintre care un milion jumatate au indurat ocupatia militara israeliana timp de mai mult de 40 de ani.

Daca nu ar fi existat expunerea media facuta de diferite grupuri umanitare, printre care Amnesty International si Human Rights Watch, precum si unele agentii ONU si chiar cateva grupuri de pace israeliene, situatia de mizerie pe care asediul nemilos Israelian l-a adus in Gaza ar fi scapat atentiei internationale.

Un caz este esecul Consiliul de Securitate ONU, format din 15 membrii, in a emite o declaratia unanima critica, fapt atribuit refuzului SUA de a fi de acord cu celalalte 14 state membre.

"Cetrala electrica din Gaza depinde de combustibil importat, sursa caruia a fost intrerupta de blocada israeliana", a scris un purtator de cuvant al Amnesty International intr-o scrisoare publicata in Washington Post protestand fata de editorialul detestabil din ianuarie 24. "Lipsurile au dus la resurse insuficiente de apa curata, precum si prelucrarea neadecvata a deseurilor menajere, afectand astfel sanatatea si bunastarea populatiei."

Zahir Janmohamed de la Amnesty International SUA a adaugat: "Agentiile ONU s-au plans in mod repetat ca blocada impiedica trecerea asistentei umanitare de care depinde mai mult de 80 la suta din populatia din Gaza. Accentuarea crizei vine din faptul ca cei care au nevoie de tratament medical urgent, absent in Gaza, sunt opriti de catre autoritatile israeliene din a parasi teritoriul."

Blocada

Israelul si-a justifiat blocada ca pe o consecinta a atacurilor cu racheta facute de grupurile palestieniene din Gaza, dar oficialul Amnesty Inernational a accentuat ca "taierea proviziilor esentiale" ale gazanilor "ca raspuns la actiunile catorva este de asemenea o violare a legislatiei internationale si ar trebui condamnata cu o forta egala".

Dar vor accepta locuitorii din Gaza, acum ca au simtit gustul libertatii, sa se intoarca la conditiile dure a anilor din urma? Desigur ca nu, dar ce pot face cele doua mari puteri din regiuni - Egiptul si Israelul - si cele doua factiuni palestiniene principale - Fatah si Hamas - in privinta asta?

O jumatate de pas este in lucru, o intelegere intre Egipt, Israel si Uniunea Europeana care sa permita Autoritatii Palestiniene si lui Mahmoud Abbas sa plaseze oameni la punctele de control ale frontierei cu Egiptul.

Este improbabil ca acest lucru sa fie acceptat de Hamas, care probabil ca se simte triumfator dupa ce a deschis portile spre Egipt, o actiune care a fost indubitabil apreciata de locuitorii Gazei.

Tarile arabe ar trebui sa isi inteteasca eforturile pentru a gasi o solutie fezabila contra luptelor intestine dintre palestinieni.

Pasul imediat urmator ar trebui sa includa o intelegere in privinta posturilor de garda de la frontiera cu Egiptul, intelegere care ar fi diferita de aranjamentul anterior care avea inspectori UE monitorizand personalul palestinian care, la randul sau, era legat video cu ofiteri israelieni plasati in spatele unui geam mascat.

Si chiar daca asta ar functiona, nu exista vreo garantie ca partea israeliana si-ar recunoaste greselile din moment ce coalitia de guvernare s-ar putea fragmenta daca raportul comisiei Winograd, programat pentru miercuri seara, l-ar putea discredita pe primul ministru Ehud Olmert pentru neinspiratul razboi din 2006 impotriva Libanului.

Daca este asa, ministrul apararii, Ehud Barak, care a nascocit blocada Gazei, ar putea vedea in dezvaluirile raportului Winograd o oportunitate pentru a-si retrage Partidul Muncii de la guvernare si sa-l inlocuiasca pe Olmert ca prim ministru.

Nu e de mirare ca Uri Avnery, activistul pentru pace israelian, il considera pe Barak "probabil cel mai periculos om in Israelul de azi... periculos chiar pentru existenta Israelului pe termen lung". Si nu e de mirare ca tsunami-ul din Gaza a intors unele carti cu capul in jos!

Tradus si adaptat dupa sursa originala. George Hishmeh este un jurnalist de opinie din Washington. Poate fi contactat la ghishmeh@gulfnews.com.

miercuri, februarie 06, 2008

Avraham Burg: Apostat sau avatar? (de John F. Mahoney)

Avraham Burg este autorul noii cărţi, Invingându-l pe Hitler, şi subiectul unui recent şi provocator articol din revista The New Yorker.

In publicaţiile sale Burg anunţă sfârşitul acţiunilor sioniste.Vreţi să ştiţi, intreabă el pe câţiva prieteni israelieni, de ce se aruncă palestinienii in aer prin restaurante ? Uitaţi-vă la cum ii tratăm. Credeţi că dependenţa noastră de dolarii americani şi de armele lor este bună ? Mai gândiţi-vă. Vreţi să păstrati o majoritate evreiască in ţara noastră ? Nici o problemă. Expulzaţi-i pe arabi sau trimiteţi-i in bantustane.

Aceste declaraţii i-au atras condamnarea din partea intregului spectru politic israelian şi au provocat controverse in media americano- evreiască. Cu siguranţă, critica sa reprezintă ceva nou. Dar noutatea nu constă in ceea ce spune. Cum o să vedem, şi alţi evrei, israelieni sau americani şi-au exprimat puncte de vedere asemănătoare.


Viitorul statului naţional sionist

Suntem deja morţi. Incă n-am primit vestea, dar suntem morţi. Nu mai merge. Nu merge”- Avraham Burg, revista Ha’aretz de week-end, 6 iunie 2007

Naţiunea israeliană de astăzi este construită pe un schelet de corupţie şi pe fundaţii de oprimare şi nedreptate. Ca urmare, sfârşitul acţiunilor sioniste ne bate la uşă. Există o reală şansă ca cea de astăzi să fie ultima generaţie sionistă. Poate totusi să mai existe un stat evreiesc aici, dar el va fi de un alt fel, mai ciudat si mai hidos.- Avraham Burg, The Guardian, 15 septembrie 2003.

Realitatea israeliana nu mai este atrăgătoare. Oamenii nu vor să accepte asta dar Israelul a ajuns la marginea prăpastiei. Intrebaţi-i pe prietenii voştri dacă cred că copiii lor vor trăi aici. Câţi vor spune “da” ? Cel mult jumătate. Cu alte cuvinte, elita israeliană s-a rupt de acest loc. Şi fără elită nu mai există naţiune. —Avraham Burg, The New Yorker, 30 iulie 2007

Mama lui Sami Esmail a fost una din supravieţuitoarele masacrului de la Deir Yassin din 1948. Ea şi soţul ei au venit in Brooklyn unde şi-au inceput o afacere cu fructe uscate. Când s-au pensionat, ei s-au retras la Ramallah, pe malul vestic.

In decembrie 1977, Esmail , cetăţean american, a fost chemat la căpătâiul tatălui său aflat pe moarte. De indată ce a coborât din avion, pe aeroportul Ben Gurion, a fost arestat si interogat timp de mai multe ore de către poliţia secretă israeliană care i-a cerut să marturisească că a fost instruit militar in Libia. Le-a spus că nu este adevărat.Israelul ar trebui să fie o democraţie, spunea el. Dacă aveau vreo dovadă, să o prezinte in faţa tribunalului. Ei au râs. Nu este democraţie aici, spuneau ei dispreţuitor, e doar pentru ochii străinilor.

Atunci, ziceau ei, o s-o dovedească. L-au dezbrăcat şi au facut glume cu tentă sexuală pe seama lui. L-au lovit. L-au incătuşat şi l-au dus la secţia de poliţie Baedaktic unde l-au inchis intr-o celulă de 2 mp. Timp de mai multe zile, şapte oameni l-au interogat zi si noapte. La un moment dat a leşinat pe podea din cauza lipsei de somn. A fost imbrăcat si dezbrăcat de mai multe ori. A fost lovit cu pumnii şi tras de păr. Apoi i-au adus aminte că tatăl său era pe moarte.

La un moment dat a innebunit, a izbucnit in plâns şi a strigat “In regulă. Lăsaţi-mă in pace. Ce vreţi să scriu ?” I-au dictat o mărturie in care spunea ca a fost recrutat de cutare şi cutare, că numele său de cod era cutare, şi că a invăţat să mânuiască explozibile şi arme de foc in Libia.
In 12 iunie 1978, Esmail a fost condamnat la 15 luni de inchisoare; a fost eliberat in 18 octombrie 1978. Intr-un interviu acordat publicaţiei noastre “The Link”, in ediţia din noiembrie-decembrie 1978, l-am intrebat: Cum apreciaţi rolul avocatei dvs. israeliene Felicia Langer ? Răspunsul său a fost: O consider pe Felicia Langer ca pe o mamă. Am văzut pe faţa ei că mă ţinea ca pe un copil timp de zece luni. A suferit mult pentru mine. De multe ori i-au curs lacrimile când ii povesteam despre ceea ce mi se intamplă. Când a venit a doua oara mi-a adus un prosop, o pastă de dinţi şi o bucată de săpun, iar mai târziu mi-a adus o camaşă si când am plecat i-a dat consulului 20 de dolari să am bani de cheltuială. A fost mai mult decât o mamă pentru mine. Faptul că Felicia a iesit in public si a spus că “il consider pe Sami ca un al doilea fiu al meu” şi faptul că avem sentimente comune, este un semn că evreii si palestinienii pot ajunge la o inţelegere. Speranţa mea este că acesta e un semn bun pentru viitor, că poate exista inţelegere, o adevarată inţelegere intre oameni.

Felicia Langer cunoaste trauma pe care a trait-o mama lui Sami. Familia ei a trebuit să plece din Polonia in Rusia ca urmare a izbucnirii celui de-al doilea razboi mondial, şi soţul ei este supravieţuitor al lagărelor de concentrare naziste. A venit in Israel in 1950 şi a absolvit facultatea de drept in 1964. După războiul din 1967 şi-a petrecut 23 de ani incercând să apere palestinieni, cel mai adesea fără succes. Epuizată complet, şi realizând că sistemul justiţiar militar a devenit o farsă, ea a părăsit Israelul in 1990 auto-exilându-se in Tuningen-Germania, unde continuă şi astăzi sa denunţe ocupaţia. Aici, ca şi in Israel, este atacată de către alţi evrei care o acuză de trădare şi o ameninţă cu moartea.

In 1990, Felicia Langer călătoreşte la Stockholm unde primeste Premiul Nobel pentru pace, pentru “ curajul exemplar in lupta sa pentru drepturile fundamentale ale poporului palestinian”. In 1991 a fost distinsă cu Premiul Bruno Kreisky pentru realizări deosebite in domeniul drepturilor omului; in 2005 primeşte premiul Erich-Mühsem pentru slujirea continuă a poporului palestinian.

Ca şi Burg, Langer a spus lumii occidentale că imaginea Israelului ca ţară “democrată” şi că ocupaţia israeliană asupra teritoriilor arabe ca fiind “una dintre cele mai binevoitoare” sunt idei false. Mesajul său pentru israelieni este conţinut in titlul uneia dintre cărţile sale Israelul işi pierde sufletul.

După ce Junta militarilor a preluat puterea, l-au închis. Pe pereţii din camera de interogare atârnau svastici şi o imagine a lui Hitler. “Eşti evreu ?” i-au strigat. “Da”, a răspuns el. “Eşti sionist ?”, “Da” a răspuns. Era legat la ochi, cu mâinile la spate, iar corpul îi era scuturat de şocuri electrice în timp ce torţionarii săi strigau “Evreu !… Evreu !… Evreu ! …Evreu !”. Evreul era Jacobo Timerman, anul 1977, locaţia- Argentina. Şi cu siguranţă că ar fi fost şi el printre cei aproximativ 30.000 “dispăruţi” dacă nu ar fi fost fondatorul şi editorul celui mai influent cotidian din Buenos Aires, La Opinion. Preşedintele Carter a făcut presiuni asupra Juntei să îl elibereze şi după chinuri ce au durat 30 luni, a fost eliberat şi deportat în Israel în 1979. Pentru Timerman, un sionist înflăcărat, acesta era unul dintre motivele pentru care a fost fondat Israelul, de a oferi refugiu tuturor evreilor din statele care încurajau antisemitismul. Dar există şi un al doilea motiv, pentru el, statul evreu trebuia sa fie de asemenea un model de dreptate. Şi acest aspect l-a vazut încălcat când Israelul a invadat brusc Libanul în 1982, pentru a distruge adăposturile grupărilor palestiniene. Şi-a expus criticile, ce coincidenţă, în paginile ziarului The New Yorker. Primul ministru Begin este, scria el, un “terorist”, “instabil” şi “o ruşine pentru rasa umană” şi totodată l-a acuzat pe Ministrul Apărării Ariel Sharon că ajută la transformarea Israelului în “Prusia Orientului Mijlociu”. Ca şi Avraham Burg, a făcut un apel către evreii americani să ajute Israelul să se salveze de el însuşi. “E posibil ca doar evreii din afara graniţelor Israelului să mai poata face ceva pentru noi. Evreii din diaspora sunt cei care au păstrat valorile tradiţiei noastre culturale şi morale, care sunt acum călcate în picioare de intoleranţă şi naţionalism. Ei ne-ar putea ajuta pe noi, cei ce suntem aici, să eliminam putregaiul care distruge Israelul”. În Israel, Timerman a fost defăimat de către alţi evrei care i-au pus la îndoială etica. Fiul său, Danny, a fost primul soldat israelian care şi-a exprimat obiecţiile faţă de operaţiunile din Liban şi, după cum spunea tatăl său, “a stat în temniţe de două ori pentru că nu a vrut să fie temnicer în Liban”. Jacobo Timerman se simţea tot mai mult ca persoana non-grata nu doar în Israel, dar şi pe parcursul ciclului de conferinţe susţinute în Statele Unite. “Oameni ca mine” , i-a spus el lui Richard Curtiss, ziarist la Washington Report pe problema Afacerilor Orientului Mijlociu, “nu au nici o şansă în Israel pentru că voi [S.U.A.] îi sprijiniţi pe ceilalţi”.

În 1984, Timerman s-a întors în Argentina, unde mărturia sa impotriva foştilor lideri militari a fost utilizată în judecarea cazurilor de încălcare a drepturilor omului. El a murit în ţara sa natală în 1999. Avraham Burg, Felicia Langer şi Jacobo Timerman au văzut cu toţii că Israelul zilelor noastre a decăzut din starea de inocenţă şi har divin care exista în 1974, când întemeietorii statului evreu, cu o puritate a armelor rar întalnită în confruntările militare, au luptat eroic pentru independenţă. Nu se poate spune la fel despre Ilan Pappe. Născut din părinţi evrei germani care au fugit din Reich-ul lui Hitler, Pappe frecventând cursurile Universităţii Evreieşti în anii ’70. Acolo în cadrul catedrei de Istorie a Orientului Mijlociu, a luat la cunoştinţă despre starea proastă a palestinienilor. Şi-a luat doctoratul în 1984 la Oxford. În această perioadă a avut acces la materialele arhivelor israeliene recent declasificate, care au zguduit credinţele fundamentale pe care israelienii le aveau despre Războiul de Independenţă din 1948. A ajuns la concluzia că ceea ce s-a întâmplat în război a contribuit la purificarea etnică. Ulterior, Pappe a predat la Universitatea Haifa, unde a început să îşi publice descoperirile, inclusiv un articol foarte bine primit şi solicitat frecvent care a fost publicat în numărul din ianuarie-martie 1988 al The Link. Dar în ultima sa carte Purificarea etnică a Palestinei descrie amănunţit crimele premeditate comise de către fondatorii Israelului.

Povestea începe în 10 martie 1948, într-o reşedinţă din Tel Aviv numită « Casa Roşie ». Aici era cartierul general al Haganei, principala miliţie neoficială zionistă din Palestina. Aici într-o miercuri după-amiaza rece, 11 lideri zionişti veterani, împreună cu tineri ofiţeri militari evrei, au pus la punct ultimele detalii la ceea ce ei numeau Planul D, planul pentru purificare etnică. Pappet scrie: “În aceeaşi seară au fost trimise ordine către unităţile din teatrul de operaţiuni pentru a se pregăti în vederea expulzării sistematice a palestinienilor din zone întinse ale ţării. Ordinele au sosit însoţite de o descriere detaliată a metodelor ce urmau să fie folosite pentru a evacua cu forţa oamenii: intimidare la scara largă; asediu şi bombardarea satelor şi a aglomeraţiilor de populaţie; incendierea caselor, proprietăţilor şi a bunurilor; expulzarea; demolarea şi în final minarea ruinelor pentru a împiedica întoarcerea locuitorilor expulzaţi. Fiecare unitate a primit o listă proprie cu satele şi aşezările repartizate ca ţinte în cadrul acestui plan de mare amploare.” O dată decizia luată, implementarea planului D a durat 6 luni. În final, aproape 800.000 de bărbaţi, femei şi copii(mai mult de jumătate din populaţia nativă palestiniană) au fost dezrădăcinaţi şi 531 de oraşe şi sate au fost distruse.

Israelul şi-a fondat statul. La fel ca Burg, Langer şi Timmerman, Pappe a condamnat cu vehemenţă ocupaţia. Totuşi, spre deosebire de ei, el a ajuns la concluzia că în acest moment, aşezările evreieşti sunt atât de stabile încât orice stat palestinian pare o alternativă non-viabila. Singura soluţie pozitivă, susţine el, este un sistem bazat pe un singur stat, o singură persoană, un singur vot, cum s-a întâmplat şi în cazul Apartheid-ului în Africa de Sud. El recunoaşte însă că această soluţie ar însemna sfârşitul Israelului ca stat al evreilor. În acest scop, Pappe solicită impunerea de sancţiuni economice asupra Israelului în spiritul boicotului împotriva Africii de Sud. Mai mult, el extinde boicotul şi asupra profesorilor universităţilor Bar-Ilan şi Haifa din Israel, care nu au condamnat poltica de ocupaţie a Israelului. El adoptă această poziţie războinică din două motive: unu- ca şi intelectualii germani care, înaintea lor, au tăcut în perioada nazistă, cei israelieni, prin tăcerea lor, au permis ca atrocităţile împotriva palestinienilor să continue timp de peste 50 de ani. Doi- Mediul academic din Israel asigurând infrastructura morală a ocupaţiei iar membrii importanţi ai acesteia ajută la punerea ei în aplicare în fiecare zi.

A fost picatura care a umplut paharul. Rectorul universitar Ahaeon Ben-Ze’ev l-a somat pe Pappe să demisioneze, spunând “Este pozitiv ca cineva care solicită boicotarea universităţii sale să şi aplice boicotul asupra lui însuşi”.

În 2007 doctor Ilan Pappe a părăsit Universitatea Haifa pretinzând că “era tot mai greu să trăiască în Israel”. El este în prezent şeful catedrei de Istorie a Universităţii Exter din Anglia. Violenţa palestiniană – având în vedere că Israelului nu îi mai pasă de copii palestinienilor, nu ar trebui să fie surprins când aceştia, plini de ură, se aruncă în aer în locurile de relaxare israeliene. Ei se încredinţează lui Allah în locurile noastre de recreere pentru că viaţa lor este o tortură. Îşi varsă propriul lor sânge în restaurantele noastre pentru a ne strica pofta de mâncare întrucât au copii şi familii care sunt flămânzi şi umiliţi (Avraham Burg, International Herald Tribune, 6 septembrie 2002).

Pentru a putea aprecia spusele lui Burg, trebuie luată în considerare atitudinea lui Rudy Giuliani faţă de prinţul Al Waleed din Talal. Prinţul saudit îi dăduse primarului un cec în valoare de 10 milioane USD pentru a ajuta la eforturile de recuperare de după 9/11 septembrie. Apoi, la puţin timp după vizita la locul faptei, el a sugerat că Statele Unite ar trebui să îşi schimbe politica faţă de palestinieni. Primarul a caracterizat comentariul ca « total nepotrivit şi foarte periculos » şi i-a returnat cei 10 milioane de USD. Dar există israelieni care i-ar fi spus primarului acelaşi lucru, chiar mai explicit. De exemplu : iniţiatorii atacului de la 11 septembrie au decis să îşi pună în aplicare planul după ce America a promovat un imens val de ură în întreaga lume. Nu din cauza puterii sale, ci din cauza modului în care îşi foloseşte această putere. Este urâta de milioane de arabi din cauza sprijinului acordat ocupaţiei israeliene şi a suferinţelor poporului palestinian. Este urâtă de mii de musulmani pentru ceea ce pare a fi sprijin acordat dominatiei evreieşti asupra locurilor sfinte islamice din Ierusalim. Acelaşi scriitor este la fel de direct şi când vine vorba despre motivele pentru care sinucigaşii palestinieni se aruncă în aer în pizzeriile şi restaurantele israeliene: când tancurile invadează cu bestialitate oraşele zdrobind maşini, dărâmând ziduri, distrugând drumuri, trăgănd fără discriminare şi creând panică în rândul întregii populaţii, toate acestea generează furie şi creează sinucigaşi cu bomba. Când soldaţii năvălesc printr-un perete în camera de zi a unei familii, îngrozindu-i, răvăşindu-le lucrurile, distrugându-le munca de o viaţă şi continuând în acelaşi mod în apartamentul următor, provocând haos, acestea generează furie şi crează sinucigaşi cu bomba.

Scriitorul Uri Avnery. Născut în Germania, a ajuns în Palestina în 1933. Cinci ani mai târziu, la vârsta de 15 ani, s-a alăturat unui grup terorist evreu- Irgun. Peste 4 ani a părăsit Irgun-ul pentru că nu îi plăcea să plaseze bombe în pieţele palestiniene. A luptat în comando-ul lui Samson în războiul din 1948, iar în anii ’50-’60 a editat cea mai importantă publicaţie alternativă din Israel. În 1965 a fost ales în Knesset, unde a activat, cu întreruperi, pând în 1981. În anul următor a devenit primul israelian care s-a întâlnit public cu Yasser Arafat. În 1993 a fondat Gush Shalom – “Blocul Păcii”, care militează pentru desfiinţarea aşezărilor evreieşti şi formarea unui stat palestinian viabil. În 2006, Baruch Marzel, un colonist din teritoriile de vest, a făcut apel armatei israeliene pentru a-l omorî pe Avnery.

Celor care îi pun la îndoială competenţele asupra subiectului, Uri Avnery - acum în vârstă de 84 de ani, le răspunde simplu: “Nu puteţi să îmi vorbiţi mie despre terorism. Eu am fost terorist”. O altă scriitoare care tratează violenţa palestiniană este Tanya Reinhart, un lingvist israelian care a predat la Universitatea Tel Aviv. În 2003, după izbucnirea celei de-a doua intifade, ea a scris : “Dezbaterea despre operaţiunile Forţelor de Apărare Israeliene (IDF) în aceste teritorii se învârte în jurul întrebării dacă teroarea poate fi înlaturată prin asemenea mijloace. Există o soluţie simplă pentru terorismul sinucigaş - a părăsi imediat teritoriile şi a le oferi palestinienilor un motiv să trăiască”.

Un an mai târziu, în martie 2003, ea a continuat : “în timpul celor 30 de ani de ocupaţie, Israelul a încălcat fiecare articol al convenţiei de la Geneva. Armata israeliană eliminând toate opţiunile pentru rezistenţa non-violentă a palestinienilor. E greu să nu ai impresia că teroarea îi convine lui Sharon şi armatei. Le oferă posibilitatea de a convinge restul lumii că acordurile de protecţie de la Geneva nu se aplică şi în cazul palestinienilor pentru că în rândurile lor există terorişti şi, de aceea, li se poate face orice. Sub conducere militară Israelul a devenit o forţă în distrugerea oricăror acorduri de protecţie universal stabilite de la cel de-al Doilea Război Mondial. După cum istoria ne-a demonstrat-o deja, s-ar putea ca şi noi să avem nevoie de protecţie într-o bună zi”.

În decembrie 2006, Tanya Reinhart s-a mutat la New York, explicând că nu mai poate trăi în Israel din cauza tratamentului aplicat de israelieni în Teritoriile Ocupate. Ea a murit acolo, trei luni mai târziu, la vârsta de 63 de ani. Nu imi place relaţia Statele Unite-Israel [ajutorul financiar acordat de Statele Unite]. Un stat ca al meu ar trebui să trăiască din propriile resurse (Avraham Burg, The New Yorker, 30 iulie 2007). Vă puteţi imagina Uniunea Europeana făcând lobby sau PAC pentru Knesset ? poate că era ok la începutul anilor ’50, dar azi nu am nevoie de asta (Avraham Burg, The New Yorker, 30 iulie 2007). Spre deosebire de israelieni descrişi anterior, Matti Golan face politică de centru-dreapta. Cu toate acestea, ca Avraham Burg, face comentarii acide la adresa ajutorului american pentru Israel, fie la Congres, fie la fundaţiile private evreieşti. În primul rând, argumentează el, acest ajutor nu este atât de substanţial, în al doilea rând, îi transformă pe evrei în clovni care ar sta şi în cap ca să mulgă maşina de făcut bani americand, şi în al treilea rând, - fie face ca evreii americani să fie un pericol mai mare pentru Israel chiar decat O.E.P. Iata ce spune Golan despre evreii americani care dau bani Israelului : “Mi se pare că principalul motiv pentru care trimiteţi bani este că nu vă simţiţi în siguranţă în ţara în care trăiţi. Suntem un fel de companie de asigurări- ne daţi bani la fel cum plătiţi pentru asigurarea la maşină, la casă, sau pentru cea de viaţă”. Şi iată ce spune Golan despre evreii americani care nu sunt sionişti şi nu au nici o intenţie de a emigra în Israel: “Îi prefer pe cei care se declară non-sionişti, cel puţin îmi spun adevărul- ceea ce nu se poate spune despre cei care se bat în piept şi se plâng cât le este de greu să stea în America”. Cel mai mare dispreţ îl are însă pentru acei patrioţi de profesie care fac o afacere din susţinerea Israelului. Dintre aceştia îl individualizează pe Elie Wiesel, supravieţuitor al Holocaustului, şi câştigător al Premiului Nobel: “Eşti un intelectual de marcă, un oaspete bine venit în casele preşedinţilor şi magnaţilor, primeşti onorarii grase pentru prelegerile tale. Dar hai să presupunem, Doamne fereşte !, că noi [un comitet care se doreşte a fi înfiinţat pentru emigrarea evreiască] chiar am lansa un apel pentru stabilirea în Israel. Ce ai face atunci ? Lumea s-ar aştepta ca tu să fii primul care pleacă, ceea ce este ultimul lucru pe care ai vrea să-l faci”. Golan este fostul redactor şef al Globes, cel mai important ziar de afaceri israelian şi al Ha’aretz, unul dintre marile cotidiene israeliene. El este de acord cu opinia lui Burg, potrivit cdreia, sute de mii de israelieni au părăsit statul evreu de la întemeierea acestuia, între 10 şi 15% dintre aceştia sunt oameni de ştiinţă, doctori, ingineri, experţi în calculatoare şi înaltă tehnologie. Şi mulţi au plecat în America. De ce ? Pentru că în America nu sunt chemaţi să facă de serviciu, copii lor nu trebuie să se înroleze în armată, nu trebuie să dea jumatate din venit ca taxe şi nu trebuie să se confrunte cu “problemele existenţiale” ale colonizării. Ceea ce are nevoie Israelul din partea Statelor Unite, spune Golan, este ca 2 milioane de evrei, barbaţi, femei şi copii, să emigreze în statul evreu. Ca aceştia să nu submineze însăşi securitatea statului. Cu siguranţă, argumentează el, israelienii ar renunţa bucuroşi la banii americani în schimbul forţei umane americane. Tony Judt s-a născut în Londra în 1948. Membrii ai familiei tatălui său au fost ucişi în Holocaust şi ambii părinţi erau sionişti de stânga. La 15 ani, într-o acţiune care i-ar fi plăcut lui Matti Golan, Judt a ajutat la promovarea emigrării evreilor englezi în Israel. Trei ani mai tarziu a plecat el însuşi acolo şi a muncit într-un kibbutz. Apoi, în 1967, când Israelul s-a mobilizat pentru război, a lucrat ca translator pentru Forţele de Apărare Israeliene şi a condus camioanele siriene capturate. Această experienţă l-a schimbat. Până la acel moment, crezuse în socialism şi în egalitatea pentru toţi în Israel, evrei şi arabi. Dar acolo sus pe înălţimile Golan, el a auzit ofiţeri promovând cu tărie “sentimente anti-arabe autentice”. Era o faţă a Israelului pe care o să o mai vadă la evreii de dreapta extremişti şi de multe ori religioşi care pretindeau că au un pact imobiliar cu Dumnezeu. Toate acestea i s-au părut foarte meschine lui Judt. În prezent Tony Judt este directorul Institutului Erich Maria Remarque din cadrul Universităţii New York. Până la sfârşitul lui 2003 am fost de asemenea colaborator al revistei Pro Israel, The New Republic, dar şi-a pierdut această poziţie când a militat public pentru transformarea Israelului dintr-un stat evreu într-unul binaţional, cu drepturi egale pentru toţi evreii şi arabii care locuiesc în Israel şi în teritoriile palestiniene. Apoi, în 2006, în numărul din 23 martie al London Review of Books, John Mearsheimer de la Universitatea din Chicago şi Stephen Walt de la Harvard au scris un articol de 22 pagini intitulat: Lobby-ul pentru Israel şi politica externă americană. În acest articol, ei susţin că politica americană în Orientul Mijlociu este influenţată de un grup proisraelian al cărei centru este format din evrei americani care fac eforturi importante în viaţa de zi cu zi pentru a orienta politica externă americană astfel încât să susţină interesele Israelului. Conform lui David Remnick, care i-a luat un interviu pentru the New Yorker, Avraham Burg susţine opinia lui Mearsheimer şi Walt. Comitetul Americano-Israelian pentru Afaceri Publice (AIPAC), atacă Burg, subordonează politica americană intereselor israeliene şi prin aceasta contribuie la radicalizarea opiniei publice în lumea arabă. Tony Judt a fost rugat de The New York Times să comenteze articolul scris de Mearsheimer şi Walt. Astfel, în ediţia din 19 aprilie 2006, el a concluzionat că “Eseul scris de doi politologi ‘realişti’ fără nici un interes pentru palestinieni, este o frunză în vânt”. El a prezis că “viitoarelor generaţii de americani nu le va fi clar de ce puterea imperială şi reputaţia internaţională a Statelor Unite sunt atât de apropriate de un stat clientelar mediteraneean mic şi controversat”.

Tony Judt a plătit pentru ceea ce a scris despre Israel, inclusiv prin ameninţări cu moartea împotriva lui, a soţiei sale şi a celor doi băieţi. “Aceşti americani”, i-a spus el lui Graham Bowley, de la Financial Times, « sunau la birou şi spuneau : ‘Spuneţi-i lui Tony Judt că ar face bine să nu îşi lase copii afară din casă sau ‘Spuneţi-i lui Tony Judt că la telefon este Hitler şi îi transmite Felicitări’ » “Aparent”, concluzionează Judt, “atitudinea pe care o ai faţă de Israel surclasează orice altceva în viaţă”.


Negocierile de Pace

Vreţi o majoritate evreiască ? Nici o problemă. Ori îi punem pe arabi în vagoane, maşini, autobuze, pe cămile sau măgari şi îi expulzăm în masă ori ne separăm complet de ei fără trucuri şi scamatorii. Nu există cale de mijloc. Trebuie să desfiinţăm toate coloniile evreieşti. Chemaţi-i înapoi şi stabiliţi o graniţă recunoscută internaţională între teritoriul naţional evreu şi cel palestinian (Avraham Burg, The Guardian, 15 septembrie 2003)

Cu cât Israelul amână mai mult acceptarea unui stat palestinian suveran cu atât va creşte radicalismul în societatea palestiniană, iar aceasta va adopta ideologiile extremiste ale Jihad-ului şi cu atât mai repede îşi va pierde societatea israeliană simţul moralităţii (Avraham Burg, The New Yorker, 30 iulie 2007). Gershon Baskin este un negociator şi pacificator de profesie. Născut în Long Island, New York, în 1952, el s-a mutat în Israel când avea 25 de ani. Timp de mai mulţi ani a încercat să amelioreze relaţiile dintre israelienii şi palestinienii care trăiau în Israel. Apoi, după intifada din 1987, a depus eforturi pentru a întări cooperarea dintre israelienii şi palestinienii din Teritoriile de Vest şi Gaza. În prezent, Baskin este co-fondator al Centrului pentru Cercetare şi Informare Israel-Palestina (IPCRI), un grup de lucru israeliano-palestinian localizat în Tantur, lângă Ierusalim, aproape de principalul punct de control din Beethleem.

Baskin se auto-intitulează neo-sionist. Prin aceasta, el vrea să se înţeleagă că susţine un stat evreu dar considera că supravieţuirea acestuia ar fi posibilă doar dacă Israelul renunţă la teritoriile de vest. În lucrări la fel sumbre ca şi cele ale lui Avraham Burg, el evidenţiază că supravieţuirea statului evreu va depinde de cine va câştiga lupta : coloniştii, în proiectele americane, care nu sunt altceva decât un act de sinucidere naţională sau cei 80% dintre israelieni care susţin desfiinţarea coloniilor şi acordarea palestinienilor a dreptului de a avea propriu stat. Posibilitatea reluării procesului de pace israeliano-palestinian îi dă speranţe lui Baskin. Între timp, creşterea reală a numărului de colonii şi grotescul ocupaţiei sunt o prezenţă constantă. La începutul acestui an, fiica lui care a împlinit recent 18 ani, l-a informat că s-a hotărât să refuze înrolarea în armată pentru că nu doreşte să sprijine ocupaţia. El i-a răspuns că o va vizita la închisoare.

După asasinarea Primului Ministru Yitzhak Rabin in 1995 de către un evreu de dreapta, Ami Ayalon, fost comandor în Marina Israeliana, a fost numit şeful Shin Bet-ului, poliţia secretă de stat evreiască. Din proprie iniţiativă a omorât şi a torturat palestinieni şi se pare că tehnica folosită consta în a prinde maxilarul cu o mână, mandibula cu cealaltă şi a trage până la ruperea feţei. Când a plecat din Shin Bet în 2000 Ayalon era unul dintre cei mai urâţi oameni din teritoriile de vest şi Gaza, deşi nivelul violenţei palestiniene scăzuse foarte mult. Îsi punea întrebarea de ce scăzuse. Răspunsul pe care l-a găsit îl va duce într-o noua direcţie. A ajuns la concluzia că violenţele nu scăzuseră din cauza celor făcute de el ori a vreunor informaţii descoperite de Shin Bet. Reducerea violenţei a apărut imediat ce palestinienii au descoperit că se fac progrese în procesul de pace, adică, o dată ce au văzut că există o speranţă să-şi câştige libertatea, să fie mai puţin umiliţi, să aibă o economie mai bună, nu au mai aprobat terorismul ca mijloc de acţiune legitimă.

Aceasta a dus la formarea, în iunie 2003, a « Vocii Poporului », o iniţiativă comună a fostului torţionar şi a partenerului său palestinian, doctor Sari Nusseibeh - Rectorul Universităţii Al-Quds. Scopul lor este să adune cât mai multe semnături posibile ale israelienilor şi palestinienilor care sprijină soluţia cu două state - unul evreu şi unul palestinian, cu graniţe permanente care să refacă aproximativ liniile de demarcaţie din 1967 (prin schimburi reciproce de teritorii, astfel încât Israelul să poată anexa coloniile majore), cu retragerea coloniştilor evrei din Palestina, Ierusalimul - oraş deschis pentru ambele naţionalităţi şi capitala celor două state şi cu refugiati palestinieni întorcându-se numai în Palestina, iar cei evrei numai în Israel.

Ayalon este conştient că solutia cu două state nu va mai fi viabilă mult timp. “Majoritatea israelienilor”, admite el, “semnează pentru acest plan deoarece îi urăsc pe palestinieni şi nu îi vor în ţara lor”. El recunoaşte că “desfiinţarea coloniilor va fi cel mai dureros act de la crearea Sionismului. Stânga nu o poate face. Iar dreptei îi lipseşte curajul”. Totuşi, a nu face asta, argumentează el, ar însemna sfârşitul statului evreu şi a duce la mai multe violenţă pentru ambele popoare.

Acum în vârstă de 62 de ani, Ayalon s-a născut în 1945 într-un kibbutz înfiinţat de tatăl sau, emigrant ilegal din Ungaria. Ami Ayalon poate sa spună lucrurilor pe nume la fel de direct ca Avraham Burg. Iată ce spune el despre fracţiunea palestiniană Hamas : “Ar trebui să vorbim cu Hamas ? Mâinile lor sunt pătate cu sânge. Ale mele sunt mult mai pătate… Am omorât mai mulţi terorişti decât evrei ucişi de ei şi eu spun că am dreptul să conduc orice proces de pace”. Şi despre felul cum israelienii îi văd pe palestinieni: “până când vor înţelege ce desenează un copil palestinian când se uită la un israelian, ce înseamnă un soldat sau un punct de control israelian, ce semnifică umilinţa, până atunci nu vom înţelege cu adevarat prin ce trec ei”.

Şi despre refugiaţii palestinieni : “nu dorim întoarcerea refugiaţilor. Dar vom avea dreptul să refuzăm asta doar dacă Israelul îşi recunoaşte rolul în suferinţa palestinienilor şi obligaţia de a ajuta la rezolvarea problemei ”.

Şi, în final despre aspiraţia pentru pace şi dreptate: “Până când problema palestiniană nu va fi rezolvată, nu va fi stabilitate în regiune”.

În 2006, Ami Ayalon, a fost ales în Knesset, pe listele laburiştilor dar nu a primit vreun post în cabinet când laburiştii au format o coaliţie cu partidul Kadima a lui Ariel Sharon. Se poate observa că mult din ceea ce spune Avraham Burg are ecouri în afirmaţiile altor critici evrei ai Israelului. Consternarea pe care o provoacă Burg vine însă nu atat din ceea ce spune cât din ceea ce este el. După cum spune şi cotidianul americano-evreu, The Forward : « Faptul că aceste vorbe vin din gura unui om născut, crescut şi educat în elita formaţiunii sioniste a creat frământări în ţară. Unii erau indignaţi, alţii înspăimântaţi dar observatorii din cadrul spectrului politic au căzut de acord că afirmaţiile lui Avraham Burg au constituit un moment de cotitură în istoria sionismului”. Iată ce spune Yoram Hazony, fondatorul Centrului Shalom, un institut de cercetare din Ierusalim, pentru care Burg este “unul dintre marii lideri ai sionismului - el echivalează denunţarea sionismului de către Burg cu anunţarea de către papă a convertirii lui la iudaims”. Zeev Bielski, preşedintele Agenţiei Evreieşti pentru Israel, îl acuză pe Burg de ruperea de la Israel şi israelism prin “desfiinţarea vieţii în Israel şi negarea faptului că Israelul este centrul poporului evreu şi obiectul aspiraţiilor acestea încă de la începuturile sale”. Pentru a putea aprecia asemenea reacţii este util să ne reamintim că tatăl lui Avraham, Yosef Burg, a fost cel mai longeviv membru activ al Knesset-ului, activând sub conducerea tuturor prim-miniştrilor de la David Ben Gurion la Shimon Peres. De asemenea, Avraham însusi a avut o carieră de 10 ani în Knesset, inclusiv 4 ani în calitate de purtător de cuvânt. Înainte de asta, el a condus Organizaţia Mondiala Sionista şi Agenţia Evreiască pentru Israel. În calitate de preşedinte al agenţiei a supervizat emigrarea în Israel a peste o jumatate de million de evrei. De aici, titlul articolului din The New Yorker: Avraham Burg, “The Apostate”.

Totuşi noi ne-am intitulat articolul Avraham Burg - Apostat sau avatar. Avatar – provine din doua cuvinte sanscrite însemnând “jos” şi “ el trece peste”. In religia hindus, se referă la încarnarea unei zeiţe, de unde au extras sensul de întrupare a unui concept, filosofie sau tradiţie, de obicei sub forma unui învăţături. După cum am văzut, Burg crede că Israelul de azi se bazează pe “fundaţii de opresiune şi nedreptate” şi că “sfârşitul acţiunii sioniste bate deja la uşă”. Noul stat, cel care în viziunea sa îl va înlocui pe cel clasic sionist, a făcut ca cel puţin un membru al Knesset-ului să încerce să îl împiedice, pe cale legală chiar, să fie înmormântat în partea din cimitirul de pe muntele Herzl rezervat eroilor naţionali. Acest stat nou, spune Burg, s-ar putea să fie evreu, dar va fi diferit, va fi « ciudat şi urât ». Va semăna mult cu Germania pro-nazistă şi iată că ajunge la evenimentul care a ocazionat recentele interviuri ale lui Burg inclusiv cel din The New Yorker: publicarea anului acesta a cărţii sale Învingându-l pe Hitler. În această carte Burg susţine că Germania anilor ’30 era pregătită pentru fascism din cauza paranoii şi filosofiei sociale. Şi ambele condiţii el le vede ca fiind prezente în Israelul zilelor noastre.


Paranoia socială

După înfrângerea din Primul Război Mondial şi modul umilitor în care au fost trataţi de aliaţi, germanii au avut o senzaţie de insultă naţională, un sentiment că toată lumea era împotriva lor. Când o figură puternică de lider a apărut, promiţând să le redea mândria naţională şi să lupte cu duşmanii, au fost gata să renunţe la drepturile individuale. Astfel, militarismul centralizat s-a insinuat în identitatea lor naţională. La fel se întâmplă azi cu sentimentul naţional israelian, susţine Burg. Oroarea Holocaustului a generat o paranoia care vede orice non-evreu ca antisemit şi cei 40 de ani de menţinere a unei ocupaţii militare au generat un spirit milităros şi un dispreţ larg răspândit pentru normele universale. Pe măsură ce coloniştii evrei iau tot mai mult pământ palestinian (un raport din 2007 al grupului israelian “Pace Acum” arată că există o tendinţă în ocuparea ilegală a proprietăţii private pe care guvernul israelian ezită să o recunoască, nicidecum să o pedepsească), violenţa palestiniană creşte, după cum susţine Ami Ayalon, fostul şef al Shin Bet-ului. Pe măsură ce creşte violenţa, creşte şi frica până la punctul în care israelienii îl aleg ca prim ministru pe Ariel Sharon, persoana condamnată în trecut pentru complicitate la masacrele palestinienilor şi de bunăvoie îl lasă să înalţe ziduri în jurul statului lor fortăreaţă. În acelaşi timp, un tot mai mare număr de intelectuali tineri se gândesc să părăsească ţara pentru totdeauna. Ei sunt tot mai neliniştiţi în legatură cu siguranţa copiilor lor, tot mai obosiţi să plătească taxe exorbitante pentru a-i întreţine pe “paraziţii religioşi” şi tot mai pesimişti în legatură cu viitorul.

Nimeni nu ştie câţi israelieni trăiesc în afara Israelului, dar acum 7 ani numărul lor era estimat la 5.000.000 dintre care 300.000 trăiesc in New York , în acelasi timp, evreii mai religioşi şi militanţi se mută în “Iudeea şi Samaria” - domeniile biblice pentru teritoriile de vest. Şi aceasta alimentează cercul vicios al exproprieriilor ilegale, al violenţei palestiniene, al temerilor israeliene şi al militarismului naţional. Matti Golan le-a spus evreilor americani, după cum am vazut, că nu le vrea dolarii, ci vrea ca fiii şi fiicele lor să se mute în Israel, să se înroleze în armată şi să lupte pentru existenţa lui. În cartea sa, Avraham Burg sugerează însă întreruperea acestui cerc vicios prin punerea la îndoială a Legii Întoarcerii israeliene, un act care echivalează cu stoparea fluxului de forţe umane în statul evreu. Aceasta este o lege pe care Israelul a dat-o în 1950 şi care le dă evreilor din toată lumea, prin faptul că sunt născuţi dintr-o mamă evreică, “dreptul” de a emigra în Israel pe motivul că se reîntorc în propriul stat, chiar dacă nu au fost niciodată acolo inainte. Faptul că omul care a facilitat emigrarea a peste o jumatate de million de evrei în Israel face acum apel pentru reconsiderarea legii care le permite israelienilor să se întoarcă nu-l va ajuta să obţină un cavou pe Muntele Herzl.


Filosofia socială

Nici nu îl vor ajuta observaţiile sale despre Theodor Herzl, creatorul sionismului politic şi fondatorul Organizaţiei Mondiale Sioniste, Burg scrie că germani şi israelienii au ceva în comun: “de la inceput, Max Nordau şi Theodor Herzl au fost adânc influenţaţi de apariţia naţionalismului german”. Naţionalismul este de obicei împărţit în două ramuri- liberal şi etic. Naţionalismul liberal cu rădăcini în Revoluţia Franceză, vede statul ca fiind format din cetăţenii săi, toţi egali în faţa legii. Naţionalismul etic, cu rădăcini în Romantismul German vede statul ca aparţinând unei anume naţiuni etnice, ai cărei membrii se bucură de privilegii ce le sunt refuzate non-membrilor ce locuiesc în acelaşi stat. Herzl, care s-a născut la Budapesta în 1860, şi a devenit corespondentul la Paris al unui ziar austriac, a aderat iniţial la doctrina naţionalismului liberal. Dar dupa izbucnirea curentului antisemit în timpul Afacerii Dreyfus el a ajuns la concluzia că adevaratele comunităţi nu erau formate prin legături de natură legală, ci pe natură organică, mistică, care precede şi transcende politicul. Problema evreilor, spunea Herzl, era că şi-au pierdut complet sentimentul de solidaritate ca rasă. Soluţia era, concluzionează el, să-şi formeze un stat propriu care să treacă cu vederea interesele populaţiei non-evreiesti. Este una din ironiile istoriei că acum, peste 100 de ani, Avraham Burg, fost preşedinte al Organizaţiei Mondiale Sioniste a lui Herzl, anunţă că are paşaport francez şi locuieşte la Paris. La fel ca Ilan Pappe, care în prezent locuieşte în Anglia, Felicia Langer care locuieşte în Germania şi Tanya Reinhart care s-a mutat la New York. Şi la fel ca familiile foştilor premieri israelieni David Ben-Gurion, Menachem Begin şi Yitzhak Rabin dintre care toate au copii sau nepoţi care locuiesc în afara statului evreu. Ei lasă în urmă o ţară care rămâne divizată rasial, în care evreii se bucură de privilegii refuzate celor ce nu sunt evrei (citeşte arabi). Chiar Ami Ayalon, care deschis în favoarea unui stat palestinian arată clar că statul Israel nu ar trebui să fie stat pentru toţi locuitorii săi, că Israelul e statul evreilor, cu majoritate evreiască, ca egalitatea pentru arabi şi non-evrei este considerată o problemă internă, dificil de rezolvat. Avraham Burg vede lucrurile mai în negru. “Există şanse reale”, avertizează el, “ca viitorul Knesset din Israel să interzică relaţiile sexuale cu arabii, să introducă măsuri administrative prin care arabii să nu poate angaja muncitorii şi femeile de serviciu evrei, (ca şi legile de la Nuremberg) ”. Într-adevar, semnele sunt pentru cei ce au ochi să vadă. “Nu sunt îngrijorat”, a spus el în The New Yorker, “pentru acei criminali de dreapta care scriu pe zidurile publice ”Afară cu arabii” la fel ca o dată “Afara cu evreii”, mă îngrijorează autorităţile municipale care nu şterg aceste inscripţii”. În marea majoritate a timpului în care a scris cartea, Burg a folosit titlul Hitler a câştigat. Statul evreu şi-a pierdut sufletul, a spus el, şi eram în doliu. Pe când a ajuns la sfârşitul cărţii avea un nou titlu : Învingându-l pe Hitler. A facut această schimbare, spune el, pentru ca a descoperit că ilustrul său tată, care s-a născut în Germania a avut o vizuine care transcede naţionalismul etic. Era viziunea unui nou Israel pe care toţi cetăţenii, evrei şi palestinieni, sunt egali în faţa legii. Această viziune îl va învinge pe Hitler. Astfel, întrebarea rămâne : Este fiul tatălui său un apostat sau un avatar ? Răspunsul nostru: Ambele.


Traducere din limba engleza : Stelian Hossu

Sursa: The Link - Volum 40, Ediţia 4, Octombrie - Noiembrie 2007