Avraham Burg: Apostat sau avatar? (de John F. Mahoney)

Avraham Burg este autorul noii cărţi, Invingându-l pe Hitler, şi subiectul unui recent şi provocator articol din revista The New Yorker.

In publicaţiile sale Burg anunţă sfârşitul acţiunilor sioniste.Vreţi să ştiţi, intreabă el pe câţiva prieteni israelieni, de ce se aruncă palestinienii in aer prin restaurante ? Uitaţi-vă la cum ii tratăm. Credeţi că dependenţa noastră de dolarii americani şi de armele lor este bună ? Mai gândiţi-vă. Vreţi să păstrati o majoritate evreiască in ţara noastră ? Nici o problemă. Expulzaţi-i pe arabi sau trimiteţi-i in bantustane.

Aceste declaraţii i-au atras condamnarea din partea intregului spectru politic israelian şi au provocat controverse in media americano- evreiască. Cu siguranţă, critica sa reprezintă ceva nou. Dar noutatea nu constă in ceea ce spune. Cum o să vedem, şi alţi evrei, israelieni sau americani şi-au exprimat puncte de vedere asemănătoare.


Viitorul statului naţional sionist

“Suntem deja morţi. Incă n-am primit vestea, dar suntem morţi. Nu mai merge. Nu merge”- Avraham Burg, revista Ha’aretz de week-end, 6 iunie 2007

Naţiunea israeliană de astăzi este construită pe un schelet de corupţie şi pe fundaţii de oprimare şi nedreptate. Ca urmare, sfârşitul acţiunilor sioniste ne bate la uşă. Există o reală şansă ca cea de astăzi să fie ultima generaţie sionistă. Poate totusi să mai existe un stat evreiesc aici, dar el va fi de un alt fel, mai ciudat si mai hidos.- Avraham Burg, The Guardian, 15 septembrie 2003.

Realitatea israeliana nu mai este atrăgătoare. Oamenii nu vor să accepte asta dar Israelul a ajuns la marginea prăpastiei. Intrebaţi-i pe prietenii voştri dacă cred că copiii lor vor trăi aici. Câţi vor spune “da” ? Cel mult jumătate. Cu alte cuvinte, elita israeliană s-a rupt de acest loc. Şi fără elită nu mai există naţiune. —Avraham Burg, The New Yorker, 30 iulie 2007

Mama lui Sami Esmail a fost una din supravieţuitoarele masacrului de la Deir Yassin din 1948. Ea şi soţul ei au venit in Brooklyn unde şi-au inceput o afacere cu fructe uscate. Când s-au pensionat, ei s-au retras la Ramallah, pe malul vestic.

In decembrie 1977, Esmail , cetăţean american, a fost chemat la căpătâiul tatălui său aflat pe moarte. De indată ce a coborât din avion, pe aeroportul Ben Gurion, a fost arestat si interogat timp de mai multe ore de către poliţia secretă israeliană care i-a cerut să marturisească că a fost instruit militar in Libia. Le-a spus că nu este adevărat.Israelul ar trebui să fie o democraţie, spunea el. Dacă aveau vreo dovadă, să o prezinte in faţa tribunalului. Ei au râs. Nu este democraţie aici, spuneau ei dispreţuitor, e doar pentru ochii străinilor.

Atunci, ziceau ei, o s-o dovedească. L-au dezbrăcat şi au facut glume cu tentă sexuală pe seama lui. L-au lovit. L-au incătuşat şi l-au dus la secţia de poliţie Baedaktic unde l-au inchis intr-o celulă de 2 mp. Timp de mai multe zile, şapte oameni l-au interogat zi si noapte. La un moment dat a leşinat pe podea din cauza lipsei de somn. A fost imbrăcat si dezbrăcat de mai multe ori. A fost lovit cu pumnii şi tras de păr. Apoi i-au adus aminte că tatăl său era pe moarte.

La un moment dat a innebunit, a izbucnit in plâns şi a strigat “In regulă. Lăsaţi-mă in pace. Ce vreţi să scriu ?” I-au dictat o mărturie in care spunea ca a fost recrutat de cutare şi cutare, că numele său de cod era cutare, şi că a invăţat să mânuiască explozibile şi arme de foc in Libia.
In 12 iunie 1978, Esmail a fost condamnat la 15 luni de inchisoare; a fost eliberat in 18 octombrie 1978. Intr-un interviu acordat publicaţiei noastre “The Link”, in ediţia din noiembrie-decembrie 1978, l-am intrebat: Cum apreciaţi rolul avocatei dvs. israeliene Felicia Langer ? Răspunsul său a fost: O consider pe Felicia Langer ca pe o mamă. Am văzut pe faţa ei că mă ţinea ca pe un copil timp de zece luni. A suferit mult pentru mine. De multe ori i-au curs lacrimile când ii povesteam despre ceea ce mi se intamplă. Când a venit a doua oara mi-a adus un prosop, o pastă de dinţi şi o bucată de săpun, iar mai târziu mi-a adus o camaşă si când am plecat i-a dat consulului 20 de dolari să am bani de cheltuială. A fost mai mult decât o mamă pentru mine. Faptul că Felicia a iesit in public si a spus că “il consider pe Sami ca un al doilea fiu al meu” şi faptul că avem sentimente comune, este un semn că evreii si palestinienii pot ajunge la o inţelegere. Speranţa mea este că acesta e un semn bun pentru viitor, că poate exista inţelegere, o adevarată inţelegere intre oameni.

Felicia Langer cunoaste trauma pe care a trait-o mama lui Sami. Familia ei a trebuit să plece din Polonia in Rusia ca urmare a izbucnirii celui de-al doilea razboi mondial, şi soţul ei este supravieţuitor al lagărelor de concentrare naziste. A venit in Israel in 1950 şi a absolvit facultatea de drept in 1964. După războiul din 1967 şi-a petrecut 23 de ani incercând să apere palestinieni, cel mai adesea fără succes. Epuizată complet, şi realizând că sistemul justiţiar militar a devenit o farsă, ea a părăsit Israelul in 1990 auto-exilându-se in Tuningen-Germania, unde continuă şi astăzi sa denunţe ocupaţia. Aici, ca şi in Israel, este atacată de către alţi evrei care o acuză de trădare şi o ameninţă cu moartea.

In 1990, Felicia Langer călătoreşte la Stockholm unde primeste Premiul Nobel pentru pace, pentru “ curajul exemplar in lupta sa pentru drepturile fundamentale ale poporului palestinian”. In 1991 a fost distinsă cu Premiul Bruno Kreisky pentru realizări deosebite in domeniul drepturilor omului; in 2005 primeşte premiul Erich-Mühsem pentru slujirea continuă a poporului palestinian.

Ca şi Burg, Langer a spus lumii occidentale că imaginea Israelului ca ţară “democrată” şi că ocupaţia israeliană asupra teritoriilor arabe ca fiind “una dintre cele mai binevoitoare” sunt idei false. Mesajul său pentru israelieni este conţinut in titlul uneia dintre cărţile sale Israelul işi pierde sufletul.

După ce Junta militarilor a preluat puterea, l-au închis. Pe pereţii din camera de interogare atârnau svastici şi o imagine a lui Hitler. “Eşti evreu ?” i-au strigat. “Da”, a răspuns el. “Eşti sionist ?”, “Da” a răspuns. Era legat la ochi, cu mâinile la spate, iar corpul îi era scuturat de şocuri electrice în timp ce torţionarii săi strigau “Evreu !… Evreu !… Evreu ! …Evreu !”. Evreul era Jacobo Timerman, anul 1977, locaţia- Argentina. Şi cu siguranţă că ar fi fost şi el printre cei aproximativ 30.000 “dispăruţi” dacă nu ar fi fost fondatorul şi editorul celui mai influent cotidian din Buenos Aires, La Opinion. Preşedintele Carter a făcut presiuni asupra Juntei să îl elibereze şi după chinuri ce au durat 30 luni, a fost eliberat şi deportat în Israel în 1979. Pentru Timerman, un sionist înflăcărat, acesta era unul dintre motivele pentru care a fost fondat Israelul, de a oferi refugiu tuturor evreilor din statele care încurajau antisemitismul. Dar există şi un al doilea motiv, pentru el, statul evreu trebuia sa fie de asemenea un model de dreptate. Şi acest aspect l-a vazut încălcat când Israelul a invadat brusc Libanul în 1982, pentru a distruge adăposturile grupărilor palestiniene. Şi-a expus criticile, ce coincidenţă, în paginile ziarului The New Yorker. Primul ministru Begin este, scria el, un “terorist”, “instabil” şi “o ruşine pentru rasa umană” şi totodată l-a acuzat pe Ministrul Apărării Ariel Sharon că ajută la transformarea Israelului în “Prusia Orientului Mijlociu”. Ca şi Avraham Burg, a făcut un apel către evreii americani să ajute Israelul să se salveze de el însuşi. “E posibil ca doar evreii din afara graniţelor Israelului să mai poata face ceva pentru noi. Evreii din diaspora sunt cei care au păstrat valorile tradiţiei noastre culturale şi morale, care sunt acum călcate în picioare de intoleranţă şi naţionalism. Ei ne-ar putea ajuta pe noi, cei ce suntem aici, să eliminam putregaiul care distruge Israelul”. În Israel, Timerman a fost defăimat de către alţi evrei care i-au pus la îndoială etica. Fiul său, Danny, a fost primul soldat israelian care şi-a exprimat obiecţiile faţă de operaţiunile din Liban şi, după cum spunea tatăl său, “a stat în temniţe de două ori pentru că nu a vrut să fie temnicer în Liban”. Jacobo Timerman se simţea tot mai mult ca persoana non-grata nu doar în Israel, dar şi pe parcursul ciclului de conferinţe susţinute în Statele Unite. “Oameni ca mine” , i-a spus el lui Richard Curtiss, ziarist la Washington Report pe problema Afacerilor Orientului Mijlociu, “nu au nici o şansă în Israel pentru că voi [S.U.A.] îi sprijiniţi pe ceilalţi”.

În 1984, Timerman s-a întors în Argentina, unde mărturia sa impotriva foştilor lideri militari a fost utilizată în judecarea cazurilor de încălcare a drepturilor omului. El a murit în ţara sa natală în 1999. Avraham Burg, Felicia Langer şi Jacobo Timerman au văzut cu toţii că Israelul zilelor noastre a decăzut din starea de inocenţă şi har divin care exista în 1974, când întemeietorii statului evreu, cu o puritate a armelor rar întalnită în confruntările militare, au luptat eroic pentru independenţă. Nu se poate spune la fel despre Ilan Pappe. Născut din părinţi evrei germani care au fugit din Reich-ul lui Hitler, Pappe frecventând cursurile Universităţii Evreieşti în anii ’70. Acolo în cadrul catedrei de Istorie a Orientului Mijlociu, a luat la cunoştinţă despre starea proastă a palestinienilor. Şi-a luat doctoratul în 1984 la Oxford. În această perioadă a avut acces la materialele arhivelor israeliene recent declasificate, care au zguduit credinţele fundamentale pe care israelienii le aveau despre Războiul de Independenţă din 1948. A ajuns la concluzia că ceea ce s-a întâmplat în război a contribuit la purificarea etnică. Ulterior, Pappe a predat la Universitatea Haifa, unde a început să îşi publice descoperirile, inclusiv un articol foarte bine primit şi solicitat frecvent care a fost publicat în numărul din ianuarie-martie 1988 al The Link. Dar în ultima sa carte Purificarea etnică a Palestinei descrie amănunţit crimele premeditate comise de către fondatorii Israelului.

Povestea începe în 10 martie 1948, într-o reşedinţă din Tel Aviv numită « Casa Roşie ». Aici era cartierul general al Haganei, principala miliţie neoficială zionistă din Palestina. Aici într-o miercuri după-amiaza rece, 11 lideri zionişti veterani, împreună cu tineri ofiţeri militari evrei, au pus la punct ultimele detalii la ceea ce ei numeau Planul D, planul pentru purificare etnică. Pappet scrie: “În aceeaşi seară au fost trimise ordine către unităţile din teatrul de operaţiuni pentru a se pregăti în vederea expulzării sistematice a palestinienilor din zone întinse ale ţării. Ordinele au sosit însoţite de o descriere detaliată a metodelor ce urmau să fie folosite pentru a evacua cu forţa oamenii: intimidare la scara largă; asediu şi bombardarea satelor şi a aglomeraţiilor de populaţie; incendierea caselor, proprietăţilor şi a bunurilor; expulzarea; demolarea şi în final minarea ruinelor pentru a împiedica întoarcerea locuitorilor expulzaţi. Fiecare unitate a primit o listă proprie cu satele şi aşezările repartizate ca ţinte în cadrul acestui plan de mare amploare.” O dată decizia luată, implementarea planului D a durat 6 luni. În final, aproape 800.000 de bărbaţi, femei şi copii(mai mult de jumătate din populaţia nativă palestiniană) au fost dezrădăcinaţi şi 531 de oraşe şi sate au fost distruse.

Israelul şi-a fondat statul. La fel ca Burg, Langer şi Timmerman, Pappe a condamnat cu vehemenţă ocupaţia. Totuşi, spre deosebire de ei, el a ajuns la concluzia că în acest moment, aşezările evreieşti sunt atât de stabile încât orice stat palestinian pare o alternativă non-viabila. Singura soluţie pozitivă, susţine el, este un sistem bazat pe un singur stat, o singură persoană, un singur vot, cum s-a întâmplat şi în cazul Apartheid-ului în Africa de Sud. El recunoaşte însă că această soluţie ar însemna sfârşitul Israelului ca stat al evreilor. În acest scop, Pappe solicită impunerea de sancţiuni economice asupra Israelului în spiritul boicotului împotriva Africii de Sud. Mai mult, el extinde boicotul şi asupra profesorilor universităţilor Bar-Ilan şi Haifa din Israel, care nu au condamnat poltica de ocupaţie a Israelului. El adoptă această poziţie războinică din două motive: unu- ca şi intelectualii germani care, înaintea lor, au tăcut în perioada nazistă, cei israelieni, prin tăcerea lor, au permis ca atrocităţile împotriva palestinienilor să continue timp de peste 50 de ani. Doi- Mediul academic din Israel asigurând infrastructura morală a ocupaţiei iar membrii importanţi ai acesteia ajută la punerea ei în aplicare în fiecare zi.

A fost picatura care a umplut paharul. Rectorul universitar Ahaeon Ben-Ze’ev l-a somat pe Pappe să demisioneze, spunând “Este pozitiv ca cineva care solicită boicotarea universităţii sale să şi aplice boicotul asupra lui însuşi”.

În 2007 doctor Ilan Pappe a părăsit Universitatea Haifa pretinzând că “era tot mai greu să trăiască în Israel”. El este în prezent şeful catedrei de Istorie a Universităţii Exter din Anglia. Violenţa palestiniană – având în vedere că Israelului nu îi mai pasă de copii palestinienilor, nu ar trebui să fie surprins când aceştia, plini de ură, se aruncă în aer în locurile de relaxare israeliene. Ei se încredinţează lui Allah în locurile noastre de recreere pentru că viaţa lor este o tortură. Îşi varsă propriul lor sânge în restaurantele noastre pentru a ne strica pofta de mâncare întrucât au copii şi familii care sunt flămânzi şi umiliţi (Avraham Burg, International Herald Tribune, 6 septembrie 2002).

Pentru a putea aprecia spusele lui Burg, trebuie luată în considerare atitudinea lui Rudy Giuliani faţă de prinţul Al Waleed din Talal. Prinţul saudit îi dăduse primarului un cec în valoare de 10 milioane USD pentru a ajuta la eforturile de recuperare de după 9/11 septembrie. Apoi, la puţin timp după vizita la locul faptei, el a sugerat că Statele Unite ar trebui să îşi schimbe politica faţă de palestinieni. Primarul a caracterizat comentariul ca « total nepotrivit şi foarte periculos » şi i-a returnat cei 10 milioane de USD. Dar există israelieni care i-ar fi spus primarului acelaşi lucru, chiar mai explicit. De exemplu : iniţiatorii atacului de la 11 septembrie au decis să îşi pună în aplicare planul după ce America a promovat un imens val de ură în întreaga lume. Nu din cauza puterii sale, ci din cauza modului în care îşi foloseşte această putere. Este urâta de milioane de arabi din cauza sprijinului acordat ocupaţiei israeliene şi a suferinţelor poporului palestinian. Este urâtă de mii de musulmani pentru ceea ce pare a fi sprijin acordat dominatiei evreieşti asupra locurilor sfinte islamice din Ierusalim. Acelaşi scriitor este la fel de direct şi când vine vorba despre motivele pentru care sinucigaşii palestinieni se aruncă în aer în pizzeriile şi restaurantele israeliene: când tancurile invadează cu bestialitate oraşele zdrobind maşini, dărâmând ziduri, distrugând drumuri, trăgănd fără discriminare şi creând panică în rândul întregii populaţii, toate acestea generează furie şi creează sinucigaşi cu bomba. Când soldaţii năvălesc printr-un perete în camera de zi a unei familii, îngrozindu-i, răvăşindu-le lucrurile, distrugându-le munca de o viaţă şi continuând în acelaşi mod în apartamentul următor, provocând haos, acestea generează furie şi crează sinucigaşi cu bomba.

Scriitorul Uri Avnery. Născut în Germania, a ajuns în Palestina în 1933. Cinci ani mai târziu, la vârsta de 15 ani, s-a alăturat unui grup terorist evreu- Irgun. Peste 4 ani a părăsit Irgun-ul pentru că nu îi plăcea să plaseze bombe în pieţele palestiniene. A luptat în comando-ul lui Samson în războiul din 1948, iar în anii ’50-’60 a editat cea mai importantă publicaţie alternativă din Israel. În 1965 a fost ales în Knesset, unde a activat, cu întreruperi, pând în 1981. În anul următor a devenit primul israelian care s-a întâlnit public cu Yasser Arafat. În 1993 a fondat Gush Shalom – “Blocul Păcii”, care militează pentru desfiinţarea aşezărilor evreieşti şi formarea unui stat palestinian viabil. În 2006, Baruch Marzel, un colonist din teritoriile de vest, a făcut apel armatei israeliene pentru a-l omorî pe Avnery.

Celor care îi pun la îndoială competenţele asupra subiectului, Uri Avnery - acum în vârstă de 84 de ani, le răspunde simplu: “Nu puteţi să îmi vorbiţi mie despre terorism. Eu am fost terorist”. O altă scriitoare care tratează violenţa palestiniană este Tanya Reinhart, un lingvist israelian care a predat la Universitatea Tel Aviv. În 2003, după izbucnirea celei de-a doua intifade, ea a scris : “Dezbaterea despre operaţiunile Forţelor de Apărare Israeliene (IDF) în aceste teritorii se învârte în jurul întrebării dacă teroarea poate fi înlaturată prin asemenea mijloace. Există o soluţie simplă pentru terorismul sinucigaş - a părăsi imediat teritoriile şi a le oferi palestinienilor un motiv să trăiască”.

Un an mai târziu, în martie 2003, ea a continuat : “în timpul celor 30 de ani de ocupaţie, Israelul a încălcat fiecare articol al convenţiei de la Geneva. Armata israeliană eliminând toate opţiunile pentru rezistenţa non-violentă a palestinienilor. E greu să nu ai impresia că teroarea îi convine lui Sharon şi armatei. Le oferă posibilitatea de a convinge restul lumii că acordurile de protecţie de la Geneva nu se aplică şi în cazul palestinienilor pentru că în rândurile lor există terorişti şi, de aceea, li se poate face orice. Sub conducere militară Israelul a devenit o forţă în distrugerea oricăror acorduri de protecţie universal stabilite de la cel de-al Doilea Război Mondial. După cum istoria ne-a demonstrat-o deja, s-ar putea ca şi noi să avem nevoie de protecţie într-o bună zi”.

În decembrie 2006, Tanya Reinhart s-a mutat la New York, explicând că nu mai poate trăi în Israel din cauza tratamentului aplicat de israelieni în Teritoriile Ocupate. Ea a murit acolo, trei luni mai târziu, la vârsta de 63 de ani. Nu imi place relaţia Statele Unite-Israel [ajutorul financiar acordat de Statele Unite]. Un stat ca al meu ar trebui să trăiască din propriile resurse (Avraham Burg, The New Yorker, 30 iulie 2007). Vă puteţi imagina Uniunea Europeana făcând lobby sau PAC pentru Knesset ? poate că era ok la începutul anilor ’50, dar azi nu am nevoie de asta (Avraham Burg, The New Yorker, 30 iulie 2007). Spre deosebire de israelieni descrişi anterior, Matti Golan face politică de centru-dreapta. Cu toate acestea, ca Avraham Burg, face comentarii acide la adresa ajutorului american pentru Israel, fie la Congres, fie la fundaţiile private evreieşti. În primul rând, argumentează el, acest ajutor nu este atât de substanţial, în al doilea rând, îi transformă pe evrei în clovni care ar sta şi în cap ca să mulgă maşina de făcut bani americand, şi în al treilea rând, - fie face ca evreii americani să fie un pericol mai mare pentru Israel chiar decat O.E.P. Iata ce spune Golan despre evreii americani care dau bani Israelului : “Mi se pare că principalul motiv pentru care trimiteţi bani este că nu vă simţiţi în siguranţă în ţara în care trăiţi. Suntem un fel de companie de asigurări- ne daţi bani la fel cum plătiţi pentru asigurarea la maşină, la casă, sau pentru cea de viaţă”. Şi iată ce spune Golan despre evreii americani care nu sunt sionişti şi nu au nici o intenţie de a emigra în Israel: “Îi prefer pe cei care se declară non-sionişti, cel puţin îmi spun adevărul- ceea ce nu se poate spune despre cei care se bat în piept şi se plâng cât le este de greu să stea în America”. Cel mai mare dispreţ îl are însă pentru acei patrioţi de profesie care fac o afacere din susţinerea Israelului. Dintre aceştia îl individualizează pe Elie Wiesel, supravieţuitor al Holocaustului, şi câştigător al Premiului Nobel: “Eşti un intelectual de marcă, un oaspete bine venit în casele preşedinţilor şi magnaţilor, primeşti onorarii grase pentru prelegerile tale. Dar hai să presupunem, Doamne fereşte !, că noi [un comitet care se doreşte a fi înfiinţat pentru emigrarea evreiască] chiar am lansa un apel pentru stabilirea în Israel. Ce ai face atunci ? Lumea s-ar aştepta ca tu să fii primul care pleacă, ceea ce este ultimul lucru pe care ai vrea să-l faci”. Golan este fostul redactor şef al Globes, cel mai important ziar de afaceri israelian şi al Ha’aretz, unul dintre marile cotidiene israeliene. El este de acord cu opinia lui Burg, potrivit cdreia, sute de mii de israelieni au părăsit statul evreu de la întemeierea acestuia, între 10 şi 15% dintre aceştia sunt oameni de ştiinţă, doctori, ingineri, experţi în calculatoare şi înaltă tehnologie. Şi mulţi au plecat în America. De ce ? Pentru că în America nu sunt chemaţi să facă de serviciu, copii lor nu trebuie să se înroleze în armată, nu trebuie să dea jumatate din venit ca taxe şi nu trebuie să se confrunte cu “problemele existenţiale” ale colonizării. Ceea ce are nevoie Israelul din partea Statelor Unite, spune Golan, este ca 2 milioane de evrei, barbaţi, femei şi copii, să emigreze în statul evreu. Ca aceştia să nu submineze însăşi securitatea statului. Cu siguranţă, argumentează el, israelienii ar renunţa bucuroşi la banii americani în schimbul forţei umane americane. Tony Judt s-a născut în Londra în 1948. Membrii ai familiei tatălui său au fost ucişi în Holocaust şi ambii părinţi erau sionişti de stânga. La 15 ani, într-o acţiune care i-ar fi plăcut lui Matti Golan, Judt a ajutat la promovarea emigrării evreilor englezi în Israel. Trei ani mai tarziu a plecat el însuşi acolo şi a muncit într-un kibbutz. Apoi, în 1967, când Israelul s-a mobilizat pentru război, a lucrat ca translator pentru Forţele de Apărare Israeliene şi a condus camioanele siriene capturate. Această experienţă l-a schimbat. Până la acel moment, crezuse în socialism şi în egalitatea pentru toţi în Israel, evrei şi arabi. Dar acolo sus pe înălţimile Golan, el a auzit ofiţeri promovând cu tărie “sentimente anti-arabe autentice”. Era o faţă a Israelului pe care o să o mai vadă la evreii de dreapta extremişti şi de multe ori religioşi care pretindeau că au un pact imobiliar cu Dumnezeu. Toate acestea i s-au părut foarte meschine lui Judt. În prezent Tony Judt este directorul Institutului Erich Maria Remarque din cadrul Universităţii New York. Până la sfârşitul lui 2003 am fost de asemenea colaborator al revistei Pro Israel, The New Republic, dar şi-a pierdut această poziţie când a militat public pentru transformarea Israelului dintr-un stat evreu într-unul binaţional, cu drepturi egale pentru toţi evreii şi arabii care locuiesc în Israel şi în teritoriile palestiniene. Apoi, în 2006, în numărul din 23 martie al London Review of Books, John Mearsheimer de la Universitatea din Chicago şi Stephen Walt de la Harvard au scris un articol de 22 pagini intitulat: Lobby-ul pentru Israel şi politica externă americană. În acest articol, ei susţin că politica americană în Orientul Mijlociu este influenţată de un grup proisraelian al cărei centru este format din evrei americani care fac eforturi importante în viaţa de zi cu zi pentru a orienta politica externă americană astfel încât să susţină interesele Israelului. Conform lui David Remnick, care i-a luat un interviu pentru the New Yorker, Avraham Burg susţine opinia lui Mearsheimer şi Walt. Comitetul Americano-Israelian pentru Afaceri Publice (AIPAC), atacă Burg, subordonează politica americană intereselor israeliene şi prin aceasta contribuie la radicalizarea opiniei publice în lumea arabă. Tony Judt a fost rugat de The New York Times să comenteze articolul scris de Mearsheimer şi Walt. Astfel, în ediţia din 19 aprilie 2006, el a concluzionat că “Eseul scris de doi politologi ‘realişti’ fără nici un interes pentru palestinieni, este o frunză în vânt”. El a prezis că “viitoarelor generaţii de americani nu le va fi clar de ce puterea imperială şi reputaţia internaţională a Statelor Unite sunt atât de apropriate de un stat clientelar mediteraneean mic şi controversat”.

Tony Judt a plătit pentru ceea ce a scris despre Israel, inclusiv prin ameninţări cu moartea împotriva lui, a soţiei sale şi a celor doi băieţi. “Aceşti americani”, i-a spus el lui Graham Bowley, de la Financial Times, « sunau la birou şi spuneau : ‘Spuneţi-i lui Tony Judt că ar face bine să nu îşi lase copii afară din casă sau ‘Spuneţi-i lui Tony Judt că la telefon este Hitler şi îi transmite Felicitări’ » “Aparent”, concluzionează Judt, “atitudinea pe care o ai faţă de Israel surclasează orice altceva în viaţă”.


Negocierile de Pace

Vreţi o majoritate evreiască ? Nici o problemă. Ori îi punem pe arabi în vagoane, maşini, autobuze, pe cămile sau măgari şi îi expulzăm în masă ori ne separăm complet de ei fără trucuri şi scamatorii. Nu există cale de mijloc. Trebuie să desfiinţăm toate coloniile evreieşti. Chemaţi-i înapoi şi stabiliţi o graniţă recunoscută internaţională între teritoriul naţional evreu şi cel palestinian (Avraham Burg, The Guardian, 15 septembrie 2003)

Cu cât Israelul amână mai mult acceptarea unui stat palestinian suveran cu atât va creşte radicalismul în societatea palestiniană, iar aceasta va adopta ideologiile extremiste ale Jihad-ului şi cu atât mai repede îşi va pierde societatea israeliană simţul moralităţii (Avraham Burg, The New Yorker, 30 iulie 2007). Gershon Baskin este un negociator şi pacificator de profesie. Născut în Long Island, New York, în 1952, el s-a mutat în Israel când avea 25 de ani. Timp de mai mulţi ani a încercat să amelioreze relaţiile dintre israelienii şi palestinienii care trăiau în Israel. Apoi, după intifada din 1987, a depus eforturi pentru a întări cooperarea dintre israelienii şi palestinienii din Teritoriile de Vest şi Gaza. În prezent, Baskin este co-fondator al Centrului pentru Cercetare şi Informare Israel-Palestina (IPCRI), un grup de lucru israeliano-palestinian localizat în Tantur, lângă Ierusalim, aproape de principalul punct de control din Beethleem.

Baskin se auto-intitulează neo-sionist. Prin aceasta, el vrea să se înţeleagă că susţine un stat evreu dar considera că supravieţuirea acestuia ar fi posibilă doar dacă Israelul renunţă la teritoriile de vest. În lucrări la fel sumbre ca şi cele ale lui Avraham Burg, el evidenţiază că supravieţuirea statului evreu va depinde de cine va câştiga lupta : coloniştii, în proiectele americane, care nu sunt altceva decât un act de sinucidere naţională sau cei 80% dintre israelieni care susţin desfiinţarea coloniilor şi acordarea palestinienilor a dreptului de a avea propriu stat. Posibilitatea reluării procesului de pace israeliano-palestinian îi dă speranţe lui Baskin. Între timp, creşterea reală a numărului de colonii şi grotescul ocupaţiei sunt o prezenţă constantă. La începutul acestui an, fiica lui care a împlinit recent 18 ani, l-a informat că s-a hotărât să refuze înrolarea în armată pentru că nu doreşte să sprijine ocupaţia. El i-a răspuns că o va vizita la închisoare.

După asasinarea Primului Ministru Yitzhak Rabin in 1995 de către un evreu de dreapta, Ami Ayalon, fost comandor în Marina Israeliana, a fost numit şeful Shin Bet-ului, poliţia secretă de stat evreiască. Din proprie iniţiativă a omorât şi a torturat palestinieni şi se pare că tehnica folosită consta în a prinde maxilarul cu o mână, mandibula cu cealaltă şi a trage până la ruperea feţei. Când a plecat din Shin Bet în 2000 Ayalon era unul dintre cei mai urâţi oameni din teritoriile de vest şi Gaza, deşi nivelul violenţei palestiniene scăzuse foarte mult. Îsi punea întrebarea de ce scăzuse. Răspunsul pe care l-a găsit îl va duce într-o noua direcţie. A ajuns la concluzia că violenţele nu scăzuseră din cauza celor făcute de el ori a vreunor informaţii descoperite de Shin Bet. Reducerea violenţei a apărut imediat ce palestinienii au descoperit că se fac progrese în procesul de pace, adică, o dată ce au văzut că există o speranţă să-şi câştige libertatea, să fie mai puţin umiliţi, să aibă o economie mai bună, nu au mai aprobat terorismul ca mijloc de acţiune legitimă.

Aceasta a dus la formarea, în iunie 2003, a « Vocii Poporului », o iniţiativă comună a fostului torţionar şi a partenerului său palestinian, doctor Sari Nusseibeh - Rectorul Universităţii Al-Quds. Scopul lor este să adune cât mai multe semnături posibile ale israelienilor şi palestinienilor care sprijină soluţia cu două state - unul evreu şi unul palestinian, cu graniţe permanente care să refacă aproximativ liniile de demarcaţie din 1967 (prin schimburi reciproce de teritorii, astfel încât Israelul să poată anexa coloniile majore), cu retragerea coloniştilor evrei din Palestina, Ierusalimul - oraş deschis pentru ambele naţionalităţi şi capitala celor două state şi cu refugiati palestinieni întorcându-se numai în Palestina, iar cei evrei numai în Israel.

Ayalon este conştient că solutia cu două state nu va mai fi viabilă mult timp. “Majoritatea israelienilor”, admite el, “semnează pentru acest plan deoarece îi urăsc pe palestinieni şi nu îi vor în ţara lor”. El recunoaşte că “desfiinţarea coloniilor va fi cel mai dureros act de la crearea Sionismului. Stânga nu o poate face. Iar dreptei îi lipseşte curajul”. Totuşi, a nu face asta, argumentează el, ar însemna sfârşitul statului evreu şi a duce la mai multe violenţă pentru ambele popoare.

Acum în vârstă de 62 de ani, Ayalon s-a născut în 1945 într-un kibbutz înfiinţat de tatăl sau, emigrant ilegal din Ungaria. Ami Ayalon poate sa spună lucrurilor pe nume la fel de direct ca Avraham Burg. Iată ce spune el despre fracţiunea palestiniană Hamas : “Ar trebui să vorbim cu Hamas ? Mâinile lor sunt pătate cu sânge. Ale mele sunt mult mai pătate… Am omorât mai mulţi terorişti decât evrei ucişi de ei şi eu spun că am dreptul să conduc orice proces de pace”. Şi despre felul cum israelienii îi văd pe palestinieni: “până când vor înţelege ce desenează un copil palestinian când se uită la un israelian, ce înseamnă un soldat sau un punct de control israelian, ce semnifică umilinţa, până atunci nu vom înţelege cu adevarat prin ce trec ei”.

Şi despre refugiaţii palestinieni : “nu dorim întoarcerea refugiaţilor. Dar vom avea dreptul să refuzăm asta doar dacă Israelul îşi recunoaşte rolul în suferinţa palestinienilor şi obligaţia de a ajuta la rezolvarea problemei ”.

Şi, în final despre aspiraţia pentru pace şi dreptate: “Până când problema palestiniană nu va fi rezolvată, nu va fi stabilitate în regiune”.

În 2006, Ami Ayalon, a fost ales în Knesset, pe listele laburiştilor dar nu a primit vreun post în cabinet când laburiştii au format o coaliţie cu partidul Kadima a lui Ariel Sharon. Se poate observa că mult din ceea ce spune Avraham Burg are ecouri în afirmaţiile altor critici evrei ai Israelului. Consternarea pe care o provoacă Burg vine însă nu atat din ceea ce spune cât din ceea ce este el. După cum spune şi cotidianul americano-evreu, The Forward : « Faptul că aceste vorbe vin din gura unui om născut, crescut şi educat în elita formaţiunii sioniste a creat frământări în ţară. Unii erau indignaţi, alţii înspăimântaţi dar observatorii din cadrul spectrului politic au căzut de acord că afirmaţiile lui Avraham Burg au constituit un moment de cotitură în istoria sionismului”. Iată ce spune Yoram Hazony, fondatorul Centrului Shalom, un institut de cercetare din Ierusalim, pentru care Burg este “unul dintre marii lideri ai sionismului - el echivalează denunţarea sionismului de către Burg cu anunţarea de către papă a convertirii lui la iudaims”. Zeev Bielski, preşedintele Agenţiei Evreieşti pentru Israel, îl acuză pe Burg de ruperea de la Israel şi israelism prin “desfiinţarea vieţii în Israel şi negarea faptului că Israelul este centrul poporului evreu şi obiectul aspiraţiilor acestea încă de la începuturile sale”. Pentru a putea aprecia asemenea reacţii este util să ne reamintim că tatăl lui Avraham, Yosef Burg, a fost cel mai longeviv membru activ al Knesset-ului, activând sub conducerea tuturor prim-miniştrilor de la David Ben Gurion la Shimon Peres. De asemenea, Avraham însusi a avut o carieră de 10 ani în Knesset, inclusiv 4 ani în calitate de purtător de cuvânt. Înainte de asta, el a condus Organizaţia Mondiala Sionista şi Agenţia Evreiască pentru Israel. În calitate de preşedinte al agenţiei a supervizat emigrarea în Israel a peste o jumatate de million de evrei. De aici, titlul articolului din The New Yorker: Avraham Burg, “The Apostate”.

Totuşi noi ne-am intitulat articolul Avraham Burg - Apostat sau avatar. Avatar – provine din doua cuvinte sanscrite însemnând “jos” şi “ el trece peste”. In religia hindus, se referă la încarnarea unei zeiţe, de unde au extras sensul de întrupare a unui concept, filosofie sau tradiţie, de obicei sub forma unui învăţături. După cum am văzut, Burg crede că Israelul de azi se bazează pe “fundaţii de opresiune şi nedreptate” şi că “sfârşitul acţiunii sioniste bate deja la uşă”. Noul stat, cel care în viziunea sa îl va înlocui pe cel clasic sionist, a făcut ca cel puţin un membru al Knesset-ului să încerce să îl împiedice, pe cale legală chiar, să fie înmormântat în partea din cimitirul de pe muntele Herzl rezervat eroilor naţionali. Acest stat nou, spune Burg, s-ar putea să fie evreu, dar va fi diferit, va fi « ciudat şi urât ». Va semăna mult cu Germania pro-nazistă şi iată că ajunge la evenimentul care a ocazionat recentele interviuri ale lui Burg inclusiv cel din The New Yorker: publicarea anului acesta a cărţii sale Învingându-l pe Hitler. În această carte Burg susţine că Germania anilor ’30 era pregătită pentru fascism din cauza paranoii şi filosofiei sociale. Şi ambele condiţii el le vede ca fiind prezente în Israelul zilelor noastre.


Paranoia socială

După înfrângerea din Primul Război Mondial şi modul umilitor în care au fost trataţi de aliaţi, germanii au avut o senzaţie de insultă naţională, un sentiment că toată lumea era împotriva lor. Când o figură puternică de lider a apărut, promiţând să le redea mândria naţională şi să lupte cu duşmanii, au fost gata să renunţe la drepturile individuale. Astfel, militarismul centralizat s-a insinuat în identitatea lor naţională. La fel se întâmplă azi cu sentimentul naţional israelian, susţine Burg. Oroarea Holocaustului a generat o paranoia care vede orice non-evreu ca antisemit şi cei 40 de ani de menţinere a unei ocupaţii militare au generat un spirit milităros şi un dispreţ larg răspândit pentru normele universale. Pe măsură ce coloniştii evrei iau tot mai mult pământ palestinian (un raport din 2007 al grupului israelian “Pace Acum” arată că există o tendinţă în ocuparea ilegală a proprietăţii private pe care guvernul israelian ezită să o recunoască, nicidecum să o pedepsească), violenţa palestiniană creşte, după cum susţine Ami Ayalon, fostul şef al Shin Bet-ului. Pe măsură ce creşte violenţa, creşte şi frica până la punctul în care israelienii îl aleg ca prim ministru pe Ariel Sharon, persoana condamnată în trecut pentru complicitate la masacrele palestinienilor şi de bunăvoie îl lasă să înalţe ziduri în jurul statului lor fortăreaţă. În acelaşi timp, un tot mai mare număr de intelectuali tineri se gândesc să părăsească ţara pentru totdeauna. Ei sunt tot mai neliniştiţi în legatură cu siguranţa copiilor lor, tot mai obosiţi să plătească taxe exorbitante pentru a-i întreţine pe “paraziţii religioşi” şi tot mai pesimişti în legatură cu viitorul.

Nimeni nu ştie câţi israelieni trăiesc în afara Israelului, dar acum 7 ani numărul lor era estimat la 5.000.000 dintre care 300.000 trăiesc in New York , în acelasi timp, evreii mai religioşi şi militanţi se mută în “Iudeea şi Samaria” - domeniile biblice pentru teritoriile de vest. Şi aceasta alimentează cercul vicios al exproprieriilor ilegale, al violenţei palestiniene, al temerilor israeliene şi al militarismului naţional. Matti Golan le-a spus evreilor americani, după cum am vazut, că nu le vrea dolarii, ci vrea ca fiii şi fiicele lor să se mute în Israel, să se înroleze în armată şi să lupte pentru existenţa lui. În cartea sa, Avraham Burg sugerează însă întreruperea acestui cerc vicios prin punerea la îndoială a Legii Întoarcerii israeliene, un act care echivalează cu stoparea fluxului de forţe umane în statul evreu. Aceasta este o lege pe care Israelul a dat-o în 1950 şi care le dă evreilor din toată lumea, prin faptul că sunt născuţi dintr-o mamă evreică, “dreptul” de a emigra în Israel pe motivul că se reîntorc în propriul stat, chiar dacă nu au fost niciodată acolo inainte. Faptul că omul care a facilitat emigrarea a peste o jumatate de million de evrei în Israel face acum apel pentru reconsiderarea legii care le permite israelienilor să se întoarcă nu-l va ajuta să obţină un cavou pe Muntele Herzl.


Filosofia socială

Nici nu îl vor ajuta observaţiile sale despre Theodor Herzl, creatorul sionismului politic şi fondatorul Organizaţiei Mondiale Sioniste, Burg scrie că germani şi israelienii au ceva în comun: “de la inceput, Max Nordau şi Theodor Herzl au fost adânc influenţaţi de apariţia naţionalismului german”. Naţionalismul este de obicei împărţit în două ramuri- liberal şi etic. Naţionalismul liberal cu rădăcini în Revoluţia Franceză, vede statul ca fiind format din cetăţenii săi, toţi egali în faţa legii. Naţionalismul etic, cu rădăcini în Romantismul German vede statul ca aparţinând unei anume naţiuni etnice, ai cărei membrii se bucură de privilegii ce le sunt refuzate non-membrilor ce locuiesc în acelaşi stat. Herzl, care s-a născut la Budapesta în 1860, şi a devenit corespondentul la Paris al unui ziar austriac, a aderat iniţial la doctrina naţionalismului liberal. Dar dupa izbucnirea curentului antisemit în timpul Afacerii Dreyfus el a ajuns la concluzia că adevaratele comunităţi nu erau formate prin legături de natură legală, ci pe natură organică, mistică, care precede şi transcende politicul. Problema evreilor, spunea Herzl, era că şi-au pierdut complet sentimentul de solidaritate ca rasă. Soluţia era, concluzionează el, să-şi formeze un stat propriu care să treacă cu vederea interesele populaţiei non-evreiesti. Este una din ironiile istoriei că acum, peste 100 de ani, Avraham Burg, fost preşedinte al Organizaţiei Mondiale Sioniste a lui Herzl, anunţă că are paşaport francez şi locuieşte la Paris. La fel ca Ilan Pappe, care în prezent locuieşte în Anglia, Felicia Langer care locuieşte în Germania şi Tanya Reinhart care s-a mutat la New York. Şi la fel ca familiile foştilor premieri israelieni David Ben-Gurion, Menachem Begin şi Yitzhak Rabin dintre care toate au copii sau nepoţi care locuiesc în afara statului evreu. Ei lasă în urmă o ţară care rămâne divizată rasial, în care evreii se bucură de privilegii refuzate celor ce nu sunt evrei (citeşte arabi). Chiar Ami Ayalon, care deschis în favoarea unui stat palestinian arată clar că statul Israel nu ar trebui să fie stat pentru toţi locuitorii săi, că Israelul e statul evreilor, cu majoritate evreiască, ca egalitatea pentru arabi şi non-evrei este considerată o problemă internă, dificil de rezolvat. Avraham Burg vede lucrurile mai în negru. “Există şanse reale”, avertizează el, “ca viitorul Knesset din Israel să interzică relaţiile sexuale cu arabii, să introducă măsuri administrative prin care arabii să nu poate angaja muncitorii şi femeile de serviciu evrei, (ca şi legile de la Nuremberg) ”. Într-adevar, semnele sunt pentru cei ce au ochi să vadă. “Nu sunt îngrijorat”, a spus el în The New Yorker, “pentru acei criminali de dreapta care scriu pe zidurile publice ”Afară cu arabii” la fel ca o dată “Afara cu evreii”, mă îngrijorează autorităţile municipale care nu şterg aceste inscripţii”. În marea majoritate a timpului în care a scris cartea, Burg a folosit titlul Hitler a câştigat. Statul evreu şi-a pierdut sufletul, a spus el, şi eram în doliu. Pe când a ajuns la sfârşitul cărţii avea un nou titlu : Învingându-l pe Hitler. A facut această schimbare, spune el, pentru ca a descoperit că ilustrul său tată, care s-a născut în Germania a avut o vizuine care transcede naţionalismul etic. Era viziunea unui nou Israel pe care toţi cetăţenii, evrei şi palestinieni, sunt egali în faţa legii. Această viziune îl va învinge pe Hitler. Astfel, întrebarea rămâne : Este fiul tatălui său un apostat sau un avatar ? Răspunsul nostru: Ambele.


Traducere din limba engleza : Stelian Hossu

Sursa: The Link - Volum 40, Ediţia 4, Octombrie - Noiembrie 2007