În lumea competitivă a mass-mediei de azi, reportajele rapide şi selectate convenabil sunt de primă importanţă. Google News, de exemplu, pretinde că examinează 4 500 de surse de ştiri, dintre care doar câteva sunt puse în evidentă ca ştiri principale. Există mii de servicii asemănătoare, toate concurând să producă o ştire cât mai repede. Mai meticulos – şi astfel mai încet – reportajul este eliminat şi informaţiile cruciale apar adesea prea târziu şi prea puţine.
Povestea Irakului, care a ocupat o imensă proporţie a ştirilor de vârf ani întregi, este un bun exemplu.
Pe 1 februarie, la doar câteva minute distanţă, două femei irakiene s-au aruncat în aer în două pieţe de animale aglomerate din capital irakiană. Autorităţile au spus că 98 de oameni au fost raportaţi ca fiind morţi şi 200 au fost răniţi. Martorii oculari au descris scene macabre în care părţi din corpuri umane şi animale umpleau strada, la sute de metri de locurile exploziilor.
Orice analiză completă a evenimentului ar fi trebuit să examineze câţiva factori asociaţi acestuia. În primul rând, ar fi trebuit să se suprapună numărul de morţi pe rapoartele guvernelor Statelor Unite şi al Irakului despre “liniştea” din zona Bagdadului. Pretenţia unei “întoarceri la normal” în capitala irakiană era răspândită de luni întregi, ca o cale de a legitima cresterea efectivului de trupe a lui preşedintele Statelor Unite, Bush. Chiar dacă credem statisticile îndoielnice care ţintesc spre promovarea rezultatului pozitiv al cresterii efectivului de trupe – îndoielnice deoarece sunt avansate doar de către SUA şi de către sursele militare irakiene, cu interese clare în minimalizarea seriozităţii “insurgenţei” – violenţa pare să se fi mutat din capitală în zonele mai nordice, în special în Mosul.
În loc de a admite eşecul în oprirea violenţei care a contaminat Irakul de la ocupaţia americană din 2003, Statele Unite şi autorităţile irakiene recurg la un discurs violent şi continuu pentru a crea confuzie şi a distrage de la problemele adevărate.
Astfel şi-a început Alissa J. Rubin articolul său pentru New York Times (31 ianuarie): “Situaţia instabilă din Irakul de nord a continuat miercuri, când trupe irakiene au fost masate în Mosul pentru a lupta cu extremiştii sunniţi arabi." Este o modalitate genială de a deturna firul poveştii de la eşecul ofensivei prin manipularea altor valori, şi de a pune laolaltă aceste valori pentru a crea o asociere complet ilogică: “extremiştii sunniţi arabi”.
Mai departe, Rubin citează un purtător de cuvânt al ministrului irakian al apărării care pretinde că scopul operaţiunii militare este de a “da afară din oraş Al-Qaeda irakiană şi a preveni reîntoarcerea luptătorilor acesteia”.
Realtările introductive stabilesc o legătură primejdios de inexactă între arabi (o ameninţare crescândă în oraşul irakian) , sunniţi (“rămăşiţele regimului lui Saddam” cum este repetat papagalicesc şi prosteşte de către media), extremişti ai acestor două grupuri şi al-Qaeda.
Reportajul din New York Times – care adesea stabileşte standardele reportajului pentru alte publicaţii majore din Statele Unite – va fi aşezat o fundaţie perfectă pentru a justifica viitoarele epurări etnice ale arabilor sunniţi din oraş, în cazul ăn care “operaţiunea militară” va avea succes în “evacuarea” militanţilor al-Qaeda (al căror număr este umflat ori de câte ori o asemenea exagerare este necesară).
Reîntorcându-ne la atentatele cu bombe din pieţele Bagdadului, replica la acestă tragedie a fost o previzibilă inducere în eroare. Guvernul irakian a oferit declaraţiile obişnuite, chiar dacă, într-o anumită măsură, bizare, iar oficialităţile Statelor Unite, inclusiv secretarul de stat Condoleezza Rice, au lansat acuzaţii aprinse. În fiecare oră era adunat suficient material pentru a ne bombarda cu sute de ştiri “proaspete”, care erau în majoritate prelucrări ale declaraţiilor oficiale făcute în Zona Verde a Bagdadului sau în Washington.
CNN online şi-a deschis unul dintre articolele sale, disponibil curând după atentatele din pieţe, cu: “Două femei cu dizabilităţi mentale au fost împachetate cu explozibil vineri şi trimise în pieţe aglomerate ale Bagdadului, unde au fost aruncate în aer prin telecomandă."
Afirmaţia a fost atribuită unui oficial al guvernului irakian mai departe în acelasi articol.
Oficialul irakan spunea că “oamenii le-au numit pe femeile sinucigase cu bombe de la al-Ghazl, piaţa centrală a Bagdadului, "nebune" şi că femeia din a doua piaţă avea o invaliditate din naştere, nespecificată”.
Cine sunt aceşti “oameni”? A examinat reporterul CNN legitimitatea spuselor lor intervievând pe vreunul dintre ei?
Implicarea femeilor în acest gen de violenţă este adesea un adaos critic la poveste, în special pentru cititorii occidentali. Cititorii tind să se oprească mai mult asupra unei poveşti despre un sinucigaş cu bombă care era, de asemenea, mamă. S-ar putea simţi îndemnaţi să afle mai multe despre viaţa unei asemenea femei. A fost internată în Abu Ghraib? Torturată? Violată? Şi-a pierdut un membru al familiei în războiul cu Statele Unite sau cu brigăzile irakiene ale morţii
Ce ne spun aceste atentate despre securitatea situatiei din Bagdad, despre succesul sau eşecul cresterii efectivului de trupe sau despre războiul care conduce oamenii la sinucidere în cele mai brutale manifestări ale sale?
Aparent, nu ne spun nimic.
Dar locotenent-colonelul Steve Stover, purtător de cuvânt al Diviziei multi-naţionale din Bagdad are o explicaţie care pare, cel puţin din punctul de vedere al CNN-ului, mult mai relevantă decât întrebările de mai sus, aparent neimportante: “Ţintind în irakieni inocenţi, ei (cei care au dispus de femeile cu “dizabilităţi mentale”, sinucigase cu bombe) isi arată caracterul lor cu adevărat demonic”. Astfel, titlul CNN: “Militanţi demonici au trimis femei să săvârsească atentate cu bombe în pieţe din Irak”. În limbajul mass-mediei occidentale, femeile arabe sunt victime asuprite etern, şi ele trebuie să îşi menţină acest rol pentru ca povestea să fie citită corect. Astfel, femeile sinucigase nu pot fi văzute ele însele ca extremiste, ci ca victime în mâinile extremiştilor.
În câteva ore cuvintele cheie pe internet erau “cu dizabilităţi mentale” şi “demonic”.
Dar ce înseamnă exact “demonic”? Căror probleme adevărate li se adresează? Şi de ce ar trebui o asemenea izbucnire irelevantă să definească cele mai ucigătoare atentate cu bombe din Bagdad din ultimele luni?
Concentrarea asupra unor asemenea asocieri exterioare problemei – femei fără minte, nebune, demonice, posedate şi acţionând la ordinul bărboşilor şi viclenilor “extremisti sunniti arabi” din al-Qaeda – face mai mult decât să distragă pur si simplu de la eşecurile militare şi politice din Irak. Ajută la crearea unui univers paralel lumii adevărate, prezentând astfel o imagine înlocuitoare care formează şi re-formează percepţiile şi imaginaţia consumatorilor de ştiri din depărtare.
“Lumea adevărată” – fie ea a Irakului, Palestinei, Burmei, Kenyei sau oricare alta – este o lume care, deşi pare haotică, este destul de raţională. Se predică asupra valorii cauzei şi a efectului. Ceea ce poate părea “demonic” şi “nebunesc” unei persoane care nu face pare din mass-media nu ar trebui să apară la fel unui jurnalist. Responsabilitatea acestuia din urmă este să relateze, să contextualizeze şi să deconstruiască cu un ochi critic şi independent, nu să reproducă aproape exact ceea ce i s-a spus de către “sursele oficiale”.
Descrierea făcută de corporaţiile media întâmplărilor din Gaza, care se desfăşoară de luni de zile, poate fi rezumată într-un singur titlu dominant: “Hoarde de palestinieni rup graniţa Gazei cu Egiptul, Israelul îngrijorat pentru securitatea sa”.
Închiderea a 1,5 milioane de palestinieni în Gaza – unde sărăcia se ridică la 79 de procente şi şomajul bântuie într-un procent similar, şi unde majoritatea populaţiei este “nesigură în privinţa hranei” conform afirmaţiilor agenţiilor Naţiunilor Unite – ar fi trebuit să fie descrisă în primul rând, şi cel mai mult, ca un dezastru umanitar forţat de asediul Israelului. Datele legate de stadiile succesive ale asediului arată o linie de politică a Israelului "ilogică din punctul de vedere al securităţii". Orice cronologie raţională a evenimentelor recente ar putea dovedi asta (formarea guvernului Hamas în martie 2006, evacuarea aparatului palestinian de securitate pro-israelian în iunie 2007 şi aşa mai departe, fiind urmat de dramaticele mişcări israeliene pentru a strânge asediul Gazei, fortăreaţa Hamasului).
Dar puţine dintre acestea au părut importante pentru modul în care povestea Gazei a fost amplu relatată. La fel ca povestea Irakului, unde cele două surse principale de încredere sunt ocupaţia şi guvernul său marionetă irakian, orice reportaj relevant pentru Israel şi Palestina trebuie să fie validat de către surse oficiale israeliene şi, într-o măsură mai mică, dar în creştere, de către aliaţii lor dintre palestinieni. Restul sunt “extremişti”, radicali şi puşi pe distrugerea “statului evreiesc”. Observaţi cum evreitatea Israelului este adesea accentuată de fiecare dată când cuvântul distrugere, sau cuvinte asemănătoare, sunt sugerate.
Asta este ceea ce a scris Bridget Johnson în Seattle PI (29 ianuarie) pedepsind Consiliul Drepturilor Omului din cadrul Naţiunilor Unite pentru condamnarea asediului Israelului asupra Gazei: “Nu a existat nicio menţiune a atacurilor continue cu rachete alea Hamas asupra Israelului – care au precedat taierea proviziilor ce a cauzat aşa un vacarm – sau despre refuzul Hamas de a renunţa la violenţă şi la încercările de distrugere a statului evreiesc.”
Afirmaţiile erau ridicole – în special aceea despre „încercarea de distrugere” de către un mic grup a unei ţări pline de arme nucleare. Cuvintele „distrugere” şi „stat evreiesc” sunt pur şi simplu oferite drept o „opinie” inocentă, citită de mii de americani. De asemenea, există multe omisiuni notabile. Hamas a cerut în mod repetat un armistiţiu, ceea ce a fost, de asemenea, în mod repetat respins sau pur şi simplu ignorat de către Israel (sub pretextul „nu negociem cu teroriştii”). Asediul a urmat alegerilor democratice ale Hamas, nu atacurilor cu rachete a căror intensitate a corespuns numărului de palestinieni ucişi în Gaza. De asemenea, este omis în mod convenabil faptul că rachetele palestiniene au omorât 10 israelieni în câţiva ani. Uciderea unui civil, oriunde, este tragică, dar faptele sunt rar contextualizate de către mass-media. Numărul palestinienilor ucişi în Gaza ca rezultat al atacurilor armate iraelienede la conferinţa de „pace” de la Annapolis de acum două luni este estimat la 149. Mai multi raniti au fost omorâţi în Gaza de la începutul asediului, in primele luni ale anului 2006. Mai mult de 60 au murit din iunie 2007 ca rezultat fie al lipsei de medicamente, fie al refuzului Israelului de a le permite intrarea în nişte spitale mai bine echipate pe coasta de vest. Acesta este doar vârful aisbergului din moment ce suferinţa omenească nu poate fi măsurată numai prin cei ce mor, ci de asemenea şi prin cei ce continuă să trăiască într-o suferinţă perpetuă. Pentru Johnson, acest fapt este lipsit de importanţă, din moment ce nu este vorba despre bine şi rău, ci despre un război al limbajului. Pentru a-l câştiga, cineva trebuie să aibă puterea asupra limbajului – şi asupra modului în care acesta este manipulat – şi acces la platformele ce ajung la cel mai mare număr de cititori. O reţetă uşoară a victoriei este amestescul internaţional al unor cuvinte precum extremism islamic, al-Qaeda, Hamas, stat evreiesc, securitate, distrugere, drept de a exista, suprapuse cu imagini sau videoclipuri ale tinerilor palestinieni furioşi, arzând steagurile israeliene şi americane, „unul lângă altul”, şi astfel veţi avea un public şi un guvern american într-o veşnică solidaritate cu Israelul.
În timp ce majoritatea politicienilor Statelor Unite sunt egoişti, avizi de putere şi ar face orice e nevoie pentru a fi aleşi, americanul de rând, contrar aparenţelor, nu este născut „pro-Israel” şi „anti-palestinian”. Majoritatea americanilor sunt pro confecţionata, deşi eronata, imagine a Israelului care ajunge în casele lor prin intermediul televizorului, aşteaptă în faţa uşilor lor dimineaţa şi este le transmisă prin web. Israelul are stăpânirea asupra limbajului mediei occidentale, care, din nou, a ajutat la crearea unui univers paralel care are puţină legătură cu realitatea. Universul alternativ există doar în paginile New York Times-ului, în imaginile CNN-ului şi în bârfele „experţilor” Fox News. Conform acelei poveşti, palestinienii sunt, la fel ca femeile irakiene care s-au sinucis cu bombe, „demonici”, „nebuni”, „extremişti”, „iraţionali”, self-hating, si toate celelalte.
Pentru a cunoaşte realitatea aşa cum este ea, cineva trebuie să re-examineze limbajul. Chiar dacă un cititor critic este esenţial, sarcina începe în mâinile unui jurnalist, care trebuie să îşi înţeleagă subiectul nu numai bazându-se pe „fapte” simple şi percepţii. Faptele simple duc la concluzii simple: extremişti sunniţi, Mullah nebun, palestinieni rebeli, Israel asediat. Fiecare poveste poate fi spusă în trei moduri diferite: două ale principalelor două părţi din conflict şi al treilea al însuşi jurnalistului. Jurnalistul nu trebuie să facă un compromis în privinţa independenţei sale, nu trebuie să accepte jargoane, mantre şi să se transforme într-un alt purtător de cuvânt oficial. Pentru a exprima o versiune a poveştii cât mai apropiată de povestea adevărată o persoană din media trebuie să înţeleagă însuşi contextul, să analizeze motivele şi să urmărească linia logică: cauză şi efect, iar apoi să împărtăşească noile sale realizări, eliberate de auto-cenzură, coerciţie sau intimidare. Altfel, povestea adevărată va fi întotdeauna amânată în favoarea re-scrierii susţinerilor oficiale şi a recondiţionării declaraţiilor guvernamentale şi militare din presă, prezentate în mod fals ca „exacte”, „independente” şi „imparţiale”. A repeta prosteşte aceste discursuri oficiale poate fi mai uşor şi mai profitabil, dar nu va aduce nicio contribuţie utilă domeniului jurnalismului şi în al oricărei posibile justiţii sau adevăr.
Ramzy Baroud este un autor şi un editor al PalestineChronicle.com. Articolele sale au fost publicate în multe ziare şi jurnale din întreaga lume. Ultima sa carte este A doua Intifada palestiniană: o cronică a luptei unui popor (Pluto Press, Londra)
Traducere de Ioana.
Cf. sursa in limba engleza.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu