“Evreul emancipat este nesigur în relaţiile cu cei ce-l înconjoară, timid cu străinii, suspicios până şi în privinţa sentimentelor secrete ale prietenilor săi. Cea mai mare parte a energiei sale se epuizează în suprimarea, sau cel puţin în ascunderea anevoie a caracterului său real.” (Maz Nordau, Cuvântare la Primul Congres Zionist, 29 august 1897)
Zionismul nu mai este o mişcare tânără. S-au scurs aproape o sută zece ani de la Primul Congres Zionist şi aproape nouăzeci de ani au trecut de la Declaraţia Balfur (1917). Sunt mai puţin de şase decade de la formares Statului evreiesc şi de la masiva epurare etnică a vastei majorităţi a populaţiei palestiniene indigene. Nu numai că zionismul nu mai este tânăr, dar este departe de a fi o mişcare ideologică unitară. De fapt, este aproape imposibil să se răspundă la nişte întrebări de bază: care este scopul zionismului, unde este cartierul general al zionismului: în biroul lui Olmert din Ierusalim sau în Wall Street New York? Există o continuitate ideologică lineară între viziunea israeliană asupra intereselor din Orientul Apropiat şi arhitecţii din spatele proiectului Noului Secol American? Există o continuitate între crimele perpetrate împotriva poporului palestinian din Gaza în numele războiului împotriva terorismului şi crimele împotriva poporului irakian comise în numele “eliberării”?
Într-un pe care l-am scris nu demult (“A treia categorie” şi mişcarea de solidaritate palestiniană, identitatea evreiască, zionismul şi Palestina), am sugerat că este foarte posibil să fie perceput zionismul în termeni de operaţiune în lanţ în care fiecare dintre elementele sale contribuie la menţinerea întregului sistem. În reţeaua zionistă nu este nevoie de un sistem lucid de hegemonie. În acest tip de reţea, fiecare element îşi joacă rolul propriu. Şi realmente succesul zionismului constă în faptul că întregul este cu mult mai important decât fiecare dintre părţile componente.
De-a lungul anilor zionismul a devenit destul un sistem destul de eficient care serveşte ceea ce poate fi definit ca interesele evreieşti primare. În cadrul zionismului, Israelul colonizează Palestina, diaspora evreiască mobilizează lobbiuri în vederea recrutării suportului internaţional. Neoconservatorii transformă armata americană într-o trupă care dizolvă coagulările rezistenţei arabe. Un aspect interesant este că antizioniştii de descendenţă iudaică (şi aici pot fi inclusă şi categoria acelor mândri atinşi de “ură de sine” în care intru şi eu) servesc alcătuirii unei imagini de pluralitate ideologică, precum şi de îngrijorare etică din cadrul lumii evreieşti. Mai mult decât atât, în cadrul promovării unei asemenea reţele, chiar şi aşa-numiţii “inamici ai poporului evreu” au un rol clar. Ahmadinejad este actualul “Hitler”, iar restul “islamofasciştilor” sunt gata să îndeplinească “iudeocidul nazist”. Cu alte cuvinte, viziunea zionistă serveşte construirii unei esenţe a identităţii şi a problemelor evreieşti.
Deşi în mod tradiţional tindem să asociem zionismul cu o anume aspiraţii naţionale evreieşti, precum şi cu chemarea evreiească la întoarcerea în Zion (Palestina), nu este în mod necesar singura interpretare istorică şi filosofică viabilă a efortului zionist. Aş sugera aici că este cu mult mai logic să privim zionismul ca un proiect de prezervare a tribalismului iudaic. Cu alte cuvinte, zionismul ar putea fi interpretat cu uşurinţă ca o mişcare globală evreiască al cărei scop este prevenirea asimilării. Concomitent, zionismul ar trebui să fie văzut ca un amalgam de diferite filosofii specializate în forme diferite de retragere. O asemenea interpretare va lărgi dimensiunea criticismului şi ar putea arunca noi lumini asupra puterii importante a zionismului global şi a suportului general a evreimii mondiale în favoarea statului Israel.
Am putea la fel de bine să realizăm pentru prima dată rolul sporadicelor voci evreieşti care se întâmplă să se opună zionismului. O asemenea mutaţie terminologică în interiorul noţiunii de zionism va sublinia continuitatea ideologică de la asumarea asimilării a lui Herzl şi până la “dezangajarea unilaterală” promovată recent de Şaron. Am putea câştiga o înţelegere mai profundă a ideologiei care motivează a treia categorie de reţea. Odată ce am realizat ce este zionismul, am putea la fel de bine să fim capabili să înţelegem pentru prima dată cine se opune cu adevărat zionismului.
Tribalul, universalistul şi evreul socialist
Ca oricine altcineva, evreii sunt mai mult decât îndreptăţiţi să renunţe la Dumnezeu, să-şi abandoneze credinţa şi să renunţe la religia lor. Totuşi, a-l abandona pe Dumnezeu nu este nici un argument filosofic nici un raţionament etic oarecare. A lăsa baltă religia nu înseamnă în mod necesar să devii umanist, iar secularizarea nu implică universalismul. Nu numai că a omorâ conceptul de Dumnezeu nu este o filosofie, dar nu este nici măcar un argument. Este doar o practică. De fapt, înlocuirea lui Dumnezeu cu un argument moral antropocentrist este esenţa însăşi a universalismului.
Din punct de vedere istoric, Spinoza a fost cel care a lansat atacul modern împotriva ortodoxiei biblice iudaice. Scopul lui Spinoza a fost înlocuirea Dumnezeului lui Abraham cu raţiunea. În vreme ce intelectualii evrei dinaintea celui de-al doilea război mondial ca Franz Rosenzweig, Herman Cohen, Leo Strauss, Gershon Scholem şi alţii încercau să acopere distanţa lui Spinoza cu argumentaţie filosofică, după război confruntarea filosofică iudaică cu modernitatea s-a stins şi a fost înlocuită practic cu o formă superficială de identitate politică şi de praxis zionist.
Un text cu adevărat interesant a fost publicat recent de către publicaţia londoneză Jewish Chronicles. Este o privire fugitivă aruncată asupra mantrei politice şi filosofice a unui socialist evreu precum şi a unui cuplu antizionist care renunţase la religie. În ciuda faptului că erau mândri că renunţaseră la Dumnezeu, încă ţineau Seder, îşi circumciseseră băieţii gemeni şi le făcuseră o Bar Mitzvah “liberă de credinţă”. Într-un anume fel, este un dialog între vocea “comunităţii iudaice” (Jewish Chronicles) şi aşa-numita “voce dizidentă evreiască”. Este povestea ziaristului Julia Bard şi a profesorului David Rosenberg, ambii membri fondatori ai Socialistilor Evrei Britanici. Este o analiză vibrantă a lumii ciudate şi lipsite de consistenţă a stângii tribale evreieşti. Totuşi, trebuie la fel de bine să admit că Bard este cel care mi-a deschis ochii şi m-a condus la schimbarea terminologică ce prezintă zionismul într-o nouă lumină.
Conform Jewish Chronicles: “Julia Bard şi David Rosenberg sunt evrei militanţi. Ei trăiesc cu pasiune istoria evreiască, vieţile lor sociale cuprind elemente evreieşti puternice iar copiii lor au moştenit dragostea de ebraică şi de cultura idiş... David şi Julia nu frecventează o sinagogă, nu cred în Dumnezeu şi se opun zionismului. Ei simt cu putere că aceşti factori nu ar trebui să-i excludă de la acceptarea completă ca parte a marii comunităţi evreieşti.”
Ca mulţi evrei moderni asimilaţi, David şi Julia insistă să reducă evreicitatea la o formă de orientare tribală condimentată cu anumite aspecte culturale. Iubesc idiş şi istoria iudaică. Ca mulţi evrei moderni asimilaţi, probabil că privesc Biblia ca un text istoric exoteric mai degrabă decât ca o paradigmă esoterică spirituală. Sigur, aceasta nu este o crimă.
Lucru şi mai surprinzător, deşi lui David şi Juliei nu le place Dumnezeu foarte mult, în ciuda faptului că nu sunt impresionaţi nici de Iudaism, doresc foarte mult să facă parte din comunitatea evreiească. Mă întreb de ce. Ce-ar putea să-şi dorească de la comunitatea evreiască? De ce nu se mulţumesc cu agenda socialistă şi nu se alătură familiei omeneşti ca oameni obişnuiţi? Care este orivinea afinităţii lor pentru tribalism? Mulţi oameni din toată lumea nu cred în Dumnezeu, multe milioane de occidentali îşi abandonează credinţa, totuşi, ei nu insistă să se numească hinduşi, catolici, protestanţi, evrei sau musulmani. Încep doar o nouă viaţă într-o societate multiculturală şi multireligioasă.
Julia crede în multiculturalism, aşa încât răspunde: “Am dorit să rămân evreică... Vreau să dovedesc că există o cale de a fi evreu care nu implică să te rogi unui Dumnezeu în care nu crezi.”
Aparent, Julia ca mulţi alţi evrei emancipaţi caută o identitate autentică. Îşi face auzită propria voce seculară în timp ce-şi menţine legăturile cu moştenirea iudaică. Nici aceasta nu este o crimă, totuşi, ma întreb de ce nu se priveşte pe sine ca o evreică, sau chiar ca o evreică atee fără să facă apel la “acceptarea comunităţii evreieşti”? De exemplu, eu mă privesc pe mine însumi ca un “evreu care vorbeşte palestiniana”, şi nu cer aprobarea nimănui ca s-o fac. Ma consider de asemenea ca un “mândru evreu care se urăşte pe sine” şi din nou, n-am nevoie de aprobarea nimănui. Julia, pe de altă parte, are nevoie de aprobare. Julia aşteaptă să fie acceptată de comunitatea evreiască în ciuda faptului că îl respinge pe Dumnezeu şi credinţa iudaică. Mă întreb dacă ar aştepta să fie acceptată de comunitatea marxistă dacă l-ar renega pe Marx...
Julia sugerează un răspuns: “Înţeleg identitatea mea iudaică în sensul unei identităţi etnice...”
Se pare că începem să ne îndreptăm undeva. Cuvântul magic “identitate” a fost introdus în discurs. Totuşi, cineva ar putea să întrebe ce vrea să spună Julia atunci când se referă la “identitatea etnică”? Este “din nou” faimoasa supă de găină sau Gefilte Fish de data asta? Desigur, nimeni n-o va opri pe Julia, pe David sau pe oricine altcineva de la supa koşer de găină cu lokşen în Blooms. Este “identitatea etnică evreiască” o formă de apartenenţă la istoria şi moştenirea iudaică? Din nou, sunt destul de sigur că nimeni nu-i va opri pe Julia şi pe David să se îmbărbăteze în timp ce citesc capitole din istoria iudaică, un nesfârşit lanţ de catastrofe. De fapt, nimeni nu-i va opri pe Julia şi pe David de la sărbătorirea vreunuia dintre simptomele lor. Însă Julia şi David vor puţin mai mult decât simpla celebrare, ei vor în mod clar recunoaştere.
Din nou sunt puţin zăpăcit. Recunoaşterea este ceva ce poţi căuta să obţii, dar nu este ceva ce poţi vreodată cere. Printre păcatele mele, interpretez jazz la saxofon. Într-adevăr, doresc recunoaşterea mea largă ca saxofonist de elită, totuşi n-aş lua în calcul nici măcar ipoteza de a insista într-o publicaţie dedicată jazzului că pasionaţii acestui gen de muzică ar trebui să mă accepte sau să devină conştienţi de contribuţia mea. “Acceptarea” mea ca artist ţine în mod evident de izbânzile şi contribuţia mea la acest gen de artă. Julia insistă să fie recunoscută ca evreică fără să sugereze sau să specifice care este contribuţia ei exactă la discursul iudaic.
Aparent, Jewish Chronicles şi Bard sunt mai degrabă preocupaţi de identitate decât de raţionamentul riguros. Totuşi, este foarte clar că Bard tinde să creadă că identitatea cuiva îi reflectă autenticitatea. Totuşi, Bard greşeşte în totalitate. Lucrurile stau cu totul altfel. Identitatea şi politicile identitare au ca rezultat alienarea oamenilor de realitatea lor intrinsecă, pentru a nu spune autenticitatea lor. Aşa cum am expus în articolele mele anterioare, ceea ce multiculturaliştii numesc Identitate este de fapt nimic altceva decât Identificare. Căutarea Identităţii nu este o cercetare ingenuă a noţiunii de sine autentic. Politicile identitare ţintesc la stabilirea măsurilor de Identificare, construiesc categoriile de apartenenţă, impun recunoaşterea şi se opun oricărei forme de autenticitate sau de sine real. Preferă coagularea şi gruparea în defavoarea meditaţiei asupra sinelui. De fapt, oamenii care posedă o noţiune ingenuă de sine real nu caută acceptarea niciunei comunităţi, nici evreieşti nici altcumva. Oamenii cu sine real sunt recunoscuţi pentru ceea ce sunt mai degrabă decât acceptaţi pentru ceea ce pretid să fie.
Sare în ochi faptul că Bard este interesată să extindă noţiunea de comunitate iudaică aşa încât să poată şi ea să se strecoare în interiorul ei. Într-adevăr, lectura textelor lui Bard stabileşte fără dubii că se vede pe sine ca parte a “comunităţii evreieşti”. Deşi complexul ei de identitate/identificare este mai degrabă dialectic, Julia se vede pe sine ca parte integrantă a identităţii colective tribale evreieşti londoneze. Cu alte cuvinte, se identifică cu lupta pentru recunoaşterea în interiorul comunităţii evreieşti.
Privindu-se pe sine ca o evreică progresistă, Bard consideră că “viitorul evreiesc constă în comunitatea inclusivă mai degrabă decât exclusivă” [1]. Fiind parte a unui colectiv etnic, Julia este realmente îngrijorată de probleme aflate în conexiune cu asimilarea şi prezervarea poporului evreu. Totuşi, spre deosebire de institutele rabbinice, ea este deschisă spre o hibridizare a colectivului evreiesc mai degrabă decât spre uniformitatea rasială rigidă. “Aceia care se plâng de erodarea comunităţii evreieşti se bazează pe o presupunere falsă – că iudaismul rămâne neschimbat şi că nu poţi fi evrei fără să fii religios.” [2]
Totuşi, o îngrijorare şi mai mare este ridicată aici de Bard. Aparent, un evreu eliberat este îngrijorat de “eroziunea” comunităţii evreieşti. Cineva se poate întreba de ce o fiinţă eliberată, cum este un “socialist”, se interesează de probleme ca asimilarea şi dezintegrarea unei comunităţi tribale regresive. Se pare că noţiuni ca cea de socialism iudaic pot aduce o explicaţie. Socialismul iudaic, ca şi Iudaismul, este o formă esoterică de cunoaştere preocupată înainte de toate de comunitatea iudaică şi de evreicitate în general. Iată ce am găsit la capitolul “Cine suntem” al site-ului Grupului Evreilor Socialişti: “Noi (Grupul Evreilor Socialişti) suntem preocupaţi de probleme pe care le considerăm cruciale pentru viitorul comunităţii iudaice.” Aparent, Julia Bard şi tovarăşii ei evrei sunt parte a comunităţii iudaice iar problemele de care sunt preocupaţi îndeosebi sunt legate de viitorul tribalismului evreiesc.
Acolo unde am ajuns, un marxist obişnuit ar putea să-şi pună întrebarea cum de Julia Bard, David Rosenberg şi tovarăşii lor repetă în principal aceeaşi linei de gândire susţinută de ultra-zionista Golda Meir în anii ’70: “Pentru mine, spune Golda, a fi evreu înseamnă şi a însemnat întotdeauna a fi mândră de apartenenţa la un popor care şi-a menţinut identitatea pentru mai mult de 2000 de ani, cu toată suferinţa care i-a fost provocată.” (Golda Meir, Viaţa mea). Ca şi Bard, Golda Meir este preocupată de politici identitare. Ca şi Bard, Meir este membra unui club. Ca şi Bard, Meir este preocupată intens de asimitare, pe care o priveşte ca pe cea mai mare ameninţare pentru viitorul evreiesc.
Explicaţia mea este mai degrabă simplă. Julia Bard şi Golda Meir sunt două feţe diferite ale monedei zioniste. Totuşi, diferenţa este mai degrabă de domeniul aparenţei. În timp ce Meir a fost un “şoim” autentic, vorbind şi gândind în termeni tribali, Bard şi prietenii ei folosesc termeni universalişti pentru a gândi tribalist.
Zionismul, un revizionism filosofic
Cu câteva săptămâni în urmă, Michale Rosen, o celebritate în cercul socialist evreiesc britanic, precum şi un poet recunoscut care operează în blogosfera iudaică sub numele de Isakofsky, a exprimat câteva îngrijorări foarte clare în privinţa asimilării. Cuvintele lui Rosen/Isakofsky sunt:
“... Dacă spui că eşti de acord cu asimilarea, atunci într-adevăr spui că eşti de acord cu dispariţia evreicităţii. Nu este o problemă împotriva căreia să te pronunţi, te-ai fi gândit. Iar dacă asimilarea este singura metodă de a supravieţui rasismului/genocidului etc, atunci ea este existenţialmente greşită. Este un omagiu adus tăcerii şi invizibilului. Mai există o problemă cu noţiunea de asimilare însăşi. Ea presupune că imigrarea într-o cultură dominantă este şi ea de dorit. Desigur, enorm de mulţi evrei au făcut-o deja...”
Ca şi Julia Bard, David Rosenberg şi Golda Meir, Rosen este preocupat şi el de “dispariţia evreicităţii”. Aparent, Rosen este de departe cu mult mai radical decât Bard. Ca şi Meir, el respinge orice raţionament ideologic care ar putea justifica asimilarea. Pot să sugerez că în această privinţă nici Bard, nici Rosenberg, nici Rosen sau Meir nu sunt inovativi? De fapt, ei toţi explorează instinctul fundamental zionist originar. Zionismul a fost fundamentat ca o practică politică destinată să se confrunte cu asimilarea şi cu dezintegrarea identităţii evreieşti. Deja în 1897 Max Nordau şi Herzl ridicaseră semne de înrebare similare celor exprimate de Meir, Rosen şi Bard.
Dacă facem pasul necesar şi redefinim zionismul ca forma modernă a activismului evreiesc al cărei scop este oprirea asimilării, putem reevalua întreaga activitate politică tribală evreiască în calitate de dezbatere internă între diferite mişcări politice zioniste. Ar trebui atunci să privim colonizarea Palestine ca nimic altceva decât una dintre feţele zionismului. De fapt, socialismul zionist se potriveşte foarte bine în proiectul de ansamblu zionist. Ca parte integrantă a reţelei zioniste, el este preocupat cu viitorul tribului secularizat evreiesc, şi misiunea lui este a colecta sufletele pierdute ale stângii evreieşti şi să le aducă înapoi la Blooms.
Schimbarea înspre prezentarea zionismului sub o nouă terminologie ne invită să privim zionismul ca pe un activism politic tribal evreiesc global. Lobby-ul israelian, Derşowiţii din lume, Harry’s Places de pe internet, David Hirşii de la Goldsmith College, sunt vocea uniform răspândită a Israelului, misiunea colonialistă. Socialiştii de a treia categorie, pe de altă parte, au ca misiune să-i împiedice pe mândrii evrei ce se urăsc pe sine să strice tabloul general. Socialiştii evrei au ca scop să te împiedice pe tine să citeşti cuvintele pe care tocmai le ai în faţa ochilor.
Aparent, socialiştii evrei protestează împotriva statului evreiesc. Ei denunţă în mod clar ocupaţia israeliană şi purificarea etnică a poporului palestinian. Dumnezeu să-i binecuvânteze pentru asta. Totuşi, la fel ca şi statul evreiesc, ei înşişi se angajează în activităţi tribale iudaice care se opun asimilării şi întăresc gândirea colectivă monolitică. Mai mult decât atât, Bard, Rosenberg şi tovarăşii lor pot la fel de bine să creadă într-o “Palestină unică”. Dumnezeu să-i binecuvânteze şi pentru asta. Totuşi, ei doresc ca această “Palestină unică” să fie “secularistă şi democratică”. Nu că aş fi împotriva democraţiei sau a secularităţii, dar se pare că palestinienii din teritoriile ocupate par să aibă altceva în minte: ei au votat pentru Hamas, nu cea mai secularistă mişcare de pe acolo (deşi aleasă democratic). Se pare că socialiştii evrei britanici nu văd necesar să aducă vreo explicaţie ideologică. După toate aparenţele nu iau votul palestinian prea în serios, iar dacă îi confrunţi cu realitatea vor insista că palestinienii nu au votat realmente cu Hamas, ci doar au “protestat” împotriva Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei.
Ajunşi în acest punct este crucial să ridicăm problema intenţionalităţii. Sunt cumva ei, Bard, Rosen şi tovarăşii lor, deplin conştienţi de rolul lor zionist? Acţionează ei realmente în mod conştient pe seama unei reţele tribale abstracte, numită zionism? Ca să fiu onest, nu cred. Nu cred că sunt conştienţi de marele proiect tribal pe care-l servesc cu atâta entuziasm. În acelaşi timp, mulţi dintre israelieni, inclusiv soldaţii de la punctele de control din teritoriile ocupate şi chiar piloţii care aruncă bombe în zonele intens populate din Gaza nu sunt deplin conştienţi de scopul larg al proiectului zionist pe care-l servesc. Şi aceasta este cauza exactă pentru care zionismul, un proiect de succes, un monstru global care nu are cap dar cu o mulţime de corpuri, este o agendă politică triumfătoare. El construieşte cadrul modern al tribalismului evreiesc incorporând toate elementele într-o putere magnetică. Mai mult decât atât, orice opoziţie este transformată într-o forţă productivă. Într-adevăr, nu este facil să lupţi împotriva zionismului.
Cazul Israelului
Mama lui Michael Rosen i-a spus să nu kvetsch, greps la masă sau să-şi chup supa. Taică-său ia spus că e meshugge. Maică-sa ia spus să nu fie shlump. Frate-său spunea “Nu atinge tukhes cu shmatte!” Michael a ieşit din toate acestea cu un zâmbet pe chip.” (Extract dintr-o reclamă despre Michael Rose din Jewish Book Week 2007)
Aproape uitat în aceste momente, Ariel Şaron, un om care şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii omorând duşmanii Israelului, un om care a transformat războiul într-o formă de artă, un om care nu ar fi pierdut nici o şansă pentru a-i pedepsi pe vecinii Israelului, şi-a schimbat punctul de vedere. În ultimele sale zile, Şaron a devenit un “iubitor de şalom”, un porumbel zionist, ca să spunem aşa. Promotorul evreu al politicilor sângeroase introducea dintr-odată o iniţiativă de pace cunoscută sub numele de “dezangajare unilaterală”.
Am argumentat cândva faptul că israelianul “şalom” nu se traduce în mod necesar prin “pace”. Şalom are conotaţii curente ebraice care fac referinţă numai la condiţiile precise care sunt necesare pentru garantarea securităţii poporului evreu în Israel şi în lume. Şaron, bătrânul şi obositul soldat realizase că cea mai bună strategie pentru securizarea statului rezervat în exclusivitate evreilor era retragerea unui număr relativ redus de pionieri evrei din zonele populate intens cu palestinieni, şi susţinerea unei versiuni moderate a expansionismului naţional evreiesc.
Aşa cum era şi de aşteptat, iniţiativa lui Şaron a fost complet respinsă de vulturii partidului său de dreapta, Likud. Şaron n-a pierdut vremea, a părăsit ceea ce fusese casa lui politică pentru mai bine de trei decade şi a format Kadima, un nou partid politic care a semnat pentru o evacuare unilaterală imediată a unei părţi a teritoriilor ocupate. Israelienii au reacţionat imediat, la câteva ore de la inaugurarea Kadimei, toate sondajele indicau că bătrânul făcuse o mişcare politică ingenioasă. Marea majoritate a israelienilor l-a salutat pe fostul general, raliindu-se punctului său de vedere. Literalmente, rivalii său au dispărut.
Democraţia liberală îşi îndeplineşte pormisiunea atunci când voinţa votantului este reflectată în afacerile politice ale statului. Aşa s-a întâmplat în Israel. Ulterior Şaron a tras de sforile de care era nevoie. A promis ridicarea unei bariere monumentale care îi va lăsa pe Goyim (palestinieni) afară.
După cum se pare, Şaron a fost cel care a înţeles raţionamentul zionist al lui Max Nordau mai bine decât oricare lider evreu contemporan. A fost cât se poate de diferit de Peres, care răspândise imaginile “Noului Orient Apropiat” în care israelienii trebuiau să colaboreze cu vecinii arabi în numele capitalismului occidental. A fost absolut diferit de Netanyahu, care încă mai crede în Marele Israel şi filosofia confruntării cu Zidul de Fier. A fost altfel decât Bennie Alon, pionierul mesianist care crede că evreii ar trebui să-şi sărbătorească drepturile biblice pe întreg pământul Palestinei şi dincolo de el. Şaron, ca şi Max Nordau, a realizat că zionismul este înainte de toate legat de singurătatea iudaică, zionismul are ca scop reinventarea unui ştetl metafizic. Zionismul poate fi conceput ca relecturarea naraţiunii despre ghettou în termeni strălucitori, pozitivi. Ghettoul, spune Nordau, “a fost pentru evreu în trecut nu o închisoare, ci un refugiu... În ghettou, evreul a avut lumea lui. A fost pentru el refugiul sigur care avea valorile spirituale şi morale ale casei părinteşti.”
Şaron nu-şi putea dori mai mult. S-a străduit să înţeleagă care este cea mai adincă “dorinţă evreiască”. Şi a găsit după condiţiile tribale ale casei evreieşti. A izbutit să internalizeze mesajul lui Nordau: zionismul este abolirea “celuilalt”, re-crearea condiţiei în care evreii îşi pot celebra simptomele, în care se pot iubi pe sine pentru ceea ce sunt. Sau cel puţin pentru ceea ce cred ei că sunt.
Şaron a invocat promisiunea unei bariere între evrei (israelieni) şi goyim (marea arabilor) iar făcând acest lucru, s-a întâmplat să exprime cea mai adâncă voinţă a israelienilor. Totuşi, se deschidea astfel o prăpastie dialectică serioasă. Pe cât de mult promite zionismul să înlocuiască asimilarea/colaborarea cu un nou cadru al detaşării şi al izolaţionismului, tot atât promite să construiască un evreu umanist luminat care să fie în întregime diferit de fratele său din diaspora. Pe cât de mult doreşte evreul zionist să fie protejat de ziduri şi prin ameninţarea vecinilor cu un arsenal nuclear uriaş, doreşte şi să fie “cetăţean al lumii”. Să fie egal, să fie un om ca alţi oameni, să fie o naţiune ca alte naţiuni. Israelianul doreşte să zboare ieftin cu Ryanair, să mănânce Hummus la Amman şi să aterizeze la Londra suficient de devreme de Ziua Cadourilor ca să nu piardă vânzările de Crăciun de pe Oxford Street. Cu alte cuvinte, israelianul doreşte imposibilul. Nu-i rău pentru o identitate naţională tânără!
Zionismul ca mişcare este o luptă dialectică între praxisul tribal care ţinteşte la insularitate şi promisiunea universalistă de deschidere. Zionismul este o dezbatere neîntreruptă între Ierusalim şi Atena. El încearcă să le promită pe amândouă dar este sortit eşecului pentru că tribalismul şi universalismul sunt categorii antagonice. Similar, acei evrei care se întâmplă să fie purtători ai ideologiei schizofrenice a zionismului sunt sfâşiaţi la rândul lor de promisiuni aflate în conflict. Pe cât de mult insistă să se iubească pe sine pentru ceea ce cred că sunt, se întâmplă să se urască pe sine pentru ceea ce chiar sunt. Acest lucru poate fi văzut de unii ca cea mai mare tragedie, izolarea metafizică supremă. Totuşi, a trăi aşa ceva poate conferi o poziţie foarte puternică: apariţia unui ciclu inovativ de creaţie şi de recreaţie.
Aşa cum se întâmplă uneori, Şaron a trebuit să se oprească. A devenit o legumă la scurtă vreme după ce şi-a lansat partidul. Ehud Olmert i-a luat locul. Câteva săptămâni mai târziu, Olmert a câştigat alegerile, deşi nu la fel de bine cum ar fi făcut-o Şaron. A format un guvern de unitate naţionalist centrist împreună cu Partidul Laburist. A stabilit atmosfera politică necesară pentru implementarea agendei unilaterale a lui Şaron. Apoi s-a petrecut inevitabilul. Imediat ce a avut loc un incident relativ minor la graniţa de nord a Israelului, Olmert, cu suportul “guvernului de unitate centrist” iubitor-de-şalom, a dezlănţuit puterea militară israeliană pentru a rade de pe faţa pământului întreaga infrastructură libaneză. Este crucial să menţionez acum că agresiunea lui Olmert împotriva Libanului este de fapt continuarea naturală a iniţiativei unilaterale de şalom a lui Şaron. Războiul din Liban este o consecinţă a filosofiei ghettoului a lui Şaron. Într-adevăr, noul concept de ghettou evreiesc este mai degrabă o fortăreaţă ostilă, cu suficientă putere nucleară pentru a transforma întreaga noastră planetă în pulbere.
Imediat ce au început ostilităţile, israelienii, poporul care doar cu câteva luni mai înainte îl binecuvânta pe Şaron pentru iniţiativa sa de “pace”, sucomba acum obişnuitului spirit eroic al flăcărilor şi al morţii. La fel de repede pe cât a început războiul, israelienii s-au raliat în masă în sprijinul guvernului lor, incluzându-i, fireşte şi pe “intelectualii israelieni de stânga”.
Uri Avnery din Guş Şalom scria: “... o impresionantă adunare de scriitori au sprijinit (războiul). Amos Oz, A. B. Yehoşua şi David Grossman, care apar regulat ca un trio politic, au fost uniţi din nou în sprijinul guvernului şi şi-au utilizat considerabilele lor talente retorice pentru a justifica războiul. Nu s-au mulţumit doar cu atât: la câteva zile după începutul războiului, cei trei au publicat o casetă în ziare, exprimându-şi sprijinul entuziast pentru operaţiune.”
Aşa cum se ştie, campania israeliană din Liban a fost departe de a fi un mare succes, de fapt a fost un dezastru complet. Armata israeliană n-a obţinut victoria. Israelul de nord a fost sub ploaia rachetelor Hizballah. Oraşele din Israel aflate la nord de Hadera s-au transformate în fantome. La scurtă vreme Oz, Yehoşua şi Grossman şi-au schimbat părerea.
“... câteva zile înainte de sfârşitul războiului”, hărţuieşte Avnery, “ei (marile figuri ale literaturii israeliene) au publicat o a doua declaraţie tripartită, de data asta făcând apel la terminarea conflictului. Concomitent, Mereţ şi Peace Now şi-au schimbat şi ele direcţia. Dar nici unul nu-şi cerea scuze sau arăta remuşcare pentru sprijinul acordat masacrelor şi distrugerii. Noua lor poziţie era: războiul a fost într-adevăr foarte bun, dar acum venise timpul să i se pună capăt.”
Nu numai că Stânga israeliană şi-a schimbat opinia, dar întregul public israelian s-a întors împotriva liderilor săi. Popularitatea lui Olmert s-a prăbuşit brusc. Cariera politică a lui Pereţ a devenit un subiect rezervat în exclusivitate istoricilor. Generalii armatei au devenit bătaia de joc a presei. Schimbarea frecventă în starea de spirit israeliană este una dintre simptomele nevrozei colective zioniste. Zionistii se iubesc pentru ceea ce cred că sunt, dar li se întâmplă să se urască pe sine pentru ceea ce sunt.
Ce cred zioniştii despre ei nu este foarte interesant. De departe mult mai interesant este clivajul dintre “cei care cred că sunt” şi “cei ce se întâmplă să fie”. Este dualismul dintre “imaginea sinelui” şi “imaginea publică”, prăpastia dintre conştiinţa de sine (cel ce crede cineva că este) şi absenţa conştiinţei (cel ce se întâmplă să fie). Voi invoca aici ideile lui Jacques Lacan, psihanalistul revoluţionar francez. Absenţa conştiinţei, spune Lacan, este “discursul celuilalt”. Discursul celuilalt este foarte apropiat de teama masculină de impotenţă. Mai degrabă decât anxietatea de a fi susprins în incapacitatea de a funcţiona, adevărata teroare este ameninţarea insuportabilă a fiascoului adus la cunoştinţa publicului.
În vremea războiului din Liban, “discursul celuilalt” despre Israel a fost: CNN, Sky, BBC 24, George Galloway şi Occidentul în general. Este discursul universalismului. A început să se prezinte sub forma răspândirii resentimentelor celor care nu mai doresc să accepte brutalitatea israeliană. Şi într-adevăr, distanţa imensă dintre imaginea încrezătoare a Israelului şi totalul dispreţ al celorlalţi este exact nevroza în care intră în joc Yehoşua, Oz, Grossman şi marea majoritate a israelienilor.
Tind să cred că schimbarea bruscă înregistrată în starea mentală colectivă israeliană nu este altceva decât efectul tendinţei naturale israeliene de a rezolva conflictul schizofrenic pe care-l presupune în mod inerent zionismul. Este rezultatul poverii reprezentate de conflictul dintre tribal şi universal care se coace în graniţele unui stat al fobiei colosale şi complete. Oz, Yehoşua şi Grossman au oscilat practic între tribal şi universal, între “insularitatea” Ierusalimului şi “deschiderea” Atenei, între ştetl şi oraş. După cum se pare, în cadrul universului zionist intimitatea cu izolarea tribală este ostilă faţă de impetuozitate înspre umanitate şi viceversa.
Modelul este clar: cu cât doresc israelienii mai tare să se apere pe ei înşişi intrând în izolare, cu atât mai multă moarte împrăştie în jurul lor. Însă, pe măsură ce împrăştie mai multă moarte, cu atât se simt mai puţin asemănători restului umanităţii. Cu cât mai puţin se simt asemănători restului lumii, cu atât mai mult îi urăsc pe liderii care i-au împins într-o asemenea stare haotică.
Israelul este o democraţie, ba chiar mai mult, este o mândră democraţie vestică de tip liberal. Unii spun chiar că este singura democraţie din Orientul Apropiat. Într-adevăr, este o democraţie care votează pentru moarte şi purificare etnică. Dincolo de orice dubiu, acţiunile lui Olmert în Liban reflectă dorinţele vastei majorităţi a israelienilor, cel puţin la începutul războiului. Totuşi, concluzia este clară. Importanta insatisfacţie a Israelului faţă de Olmert, Pereţ şi armată revelează un conflict sever în psyche-ul colectiv israelian. Israelienii îl urăsc pe Olmert pentru ei înşişi nu mai pot suporta situaţia. Israelienii se urăsc pe ei înşişi, îşi urăsc situaţia lipsită de ieşire. Urăsc faptul că şi-au pierdut pentru totdeauna Ghettoul, dar totuşi au ratat alăturarea comunităţii naţiunilor. N-au fost niciodată un popor ca toate popoarele. Cu cât mai mult au insistat să se iubească pentru ceea ce cred că sunt, cu atât mai mult se urăsc pentru ceea ce au devenit.
Atunci, este cazul tribalismului evreiesc antizionist al lui Bard sau Rosen cumva diferit? Nu cumva cad şi ei exact în aceeaşi capcană? Nu se iubesc pe sine pentru că sunt socialişti luminaţi dar în acelaşi timp alunecă în nevroză realizând că fac parte din mica burghezie tribalistă evreiască, incapabili să se alăture voredată adevăratei familii omeneşti, în cazul de faţă clasei muncitoare.
Mama lui Rosen “i-a spus să nu râgâie (greps) la masă... Fratele său i-a zis: “Nu mă lovi la fund (tukhes) cu cârpa (shmatte)!”... Michael a ieşit din toate acestea cu un zâmbet pe chip”, spune broşura editată de Jewish Book Review. Se poate ca Rosen să-şi sărbătorească umorul evreiesc în colţul dedicat familiei din Jewish Book Review. Va fi înconjurat de cei mai rasişti autori, de marii iubitori ai războiului dintre scriitori. Totuşi, ar putea fi uşor încurcat atunci când foştii săi colegi de la Oxford ar afla despre nivelul umorului familial pe care-l servesc copiii legendarului poet. Acesta este Rosen, încolţit între Atena şi Ierusalim.
Epilog
După câte se pare, există trei soluţii posibile pentru zionişti, şi în această categorie sunt incluse toate formele de tribalism politic evreiesc. Una constă în segregarea totală: transformarea ghettoului zionist într-o monadă complet închisă. Această formă de zionism elimină noţiunea alterităţii. O asemenea soluţie este reflectată clar în dezangajamentul lui Şaron la fel de bine ca şi în atitudinea anti-asimilaţionistă a lui Rosen. A doua opţiune este în mod categoric întoarcerea la ortodoxie. Numărul israelienilor care au trăit în cultura evreiească seculară şi au re-îmbrăţişat ortodoxia iudaică revelează că o asemenea soluţie este un loc comun, mai degrabă decât o opţiune filosofică îndepărtată. A treia soluţie este în mod evident îndepărtarea de evreicitate, iudaism şi altă formă de tribalism iudaic. În practică, este vorba de abandonarea ideii de popor ales. Aceasta este probabil singura formă de rezistenţă evreiască la zionism.
Nordau, un tip isteţ fără îndoială, i-a putut identifica pe noii Marrano, aceia care se îndepărtează de iudaism cu convingere reală, ca de cel mai mare pericol pentru viitorul tribal evreiesc. Ca şi alţi anti-asimilaţionişti, “socialistul” Michael Rosen şi războinica Golda Meir, Nordau a fost foarte clar în această privinţă. “Mulţi îşi caută salvarea încercând să fugă de Iudaism”, spune Nordau cu un dispreţ care seamănă cu insatisfacţia lui Michael Rosen legată de asimilare. “Mai există o problemă legată de noţiunea de asimilare în sine. Se presupune că migraţia spre cultura dominantă este şi ea dezirabilă. Desigur, acest lucru a fost făcut de foarte mulţi evrei (cunosc descendenţii unui baron evreu austriac, transformat într-un aristocrat, cred că pentru amenajarea Vienei! Şi cu toţii am auzit de Rothschild...)”, totuşi, Nordau continuă. “Dar antisemitismul rasial neagă puterea schimbării prin botez, şi acest mod de salvare nu pare să aibă prea mare viitor... În acest fel apare un nou Marrano, mai rău decât celălalt. Cel din urmă are o direcţie idealistă – o dorinţă secretă de adevăr sau o sfâşietoare suferinţă a conştiinţei, şi adesea visează la iertare şi purificare prin martiriu.” (Max Nordau, Cuvântare la Primul Congres Zionist, 29 August 1897).
Nordau a realizat într-adevăr în 1897 că noul Marrano “idealist”, aceia care caută cu ingenuitate adevărul şi chiar izbutesc să-l găsească în afara ştetl-ului evreiesc sunt cel mai mare pericol. Totuşi, Nordau acţiona într-o lume inflamată de darwinism şi de determinism biologic. În lumea lui Nordau avea un sens să spui: “tu Yidd, nici măcar să nu te gândeşti să evadezi de soarta ta, pentru că Goyim-ii te vor găsi, îţi pot mirosi sângele.” Dar aşa cum va confirma Julia Bard, trăim acum într-o societate multiculturală. Am lăsat determinismul biologic undeva în urmă. Oamenii sunt liberi să se sustragă aşa-numitei soarte. Azi, cu greu mai gândeşte cineva în categorii legate de sânge, cu excepţia bineînţeles a zioniştilor, a israelienilor, a socialiştilor evrei şi chiar a progresistei Bard care este fericită să includă căsătoriile mixte în comunitatea tribală.
A fi zionist înseamnă a împiedica asimilarea, a fi zionist înseamnă a se angaja într-o anumită formă a tribalismului politic evreiesc. Zionismul colonizează într-adevăr Palestina, dar ramurile sale ajung foarte departe. Zionismul nu este o mişcare locală susţinută de câteva lobby-uri entuziaste din lume. Zionismul este o reţea globală. Este un aparat politic bazat pe clanuri care ameninţă sistematic planeta întreagă de dragul unui grup etnic miniatural. Acest grup nu este cel al evreilor per se, ci tribul politic evreiesc. Scopul zionismului este acela de a croi şi de a re-croi noţiunea de Ghetto, de a forma şi de a re-forma dialectica neamului ales, de a echilibra tensiunile dintre insularitate şi deschidere, incluzându-i pe câţi mai mulţi evrei. Zionismul este o reţea globală fără cap, este un spectru iar un spectru nu poate fi înfrânt. Totuşi, el poate fi arătat tuturor, iar supremaţia trebuie să fie adusă la lumina zilei.
Note:
[1] Women Against Fundamentalism and the Jewish community, Journal no.4 1992/1993. pp.3-5.
[2] Totuşi, vorbind din punct de vedere al Iudaismului, Julia nu este exact ce s-ar numi un specialist. Spre deosebire de Creştinism şi Islam, Iudaismul este o religie non-reformistă. În Iudaism nu este loc pentru nici o singură schimbare, nici măcar pentru o modificare minoră. Iudaismul este o listă închisă de 613 porunci (Miţvas) care trebuie să fie urmate cu stricteţe. Dintr-un punct de vedere iudaic (deci religios), părăsirea Iudaismului este în practică formarea unei noi Biserici. Dacă Julia ar fi un pic mai puţin cunoascătoare în ale Iudaismului, şi-ar fi articulat punctul de vedere într-un stil cărturăresc spunând: “Deşi Iudaismul rămâne neschimbat, poţi fi evreu fără să fii un evreu religios.” Iudaismul şi evreicitatea sunt categorii diferite. Dacă Iudaismul este un nucleu religios neschimbat, evreicitatea este o categorie dinamică, aflată în continuă schimbare. Într-adevăr, acesta este cazul zionismului. Zionismul este evreu, este o continuare dinamică a evreicităţii: este rasist, exclusivist, supremaţionist şi centrat pe sine, totuşi nu este iudaic. Are foarte puţine în comun cu Iudaismul. Poate fi mesianic într-un sens teritorialist, totuşi îi lipseşte divinitatea iudaică. De fapt, zionismul se opune Iudaismului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu