Războiul care se derulează de mai mult de 60 de ani între Israel şi Palestina a devenit central. Cele mai multe dintre războaiele şi tulburările regiunii sunt în legătură cu chestiunea palestiniană. Problemele fundamentale ale dreptului popoarelor, ale egalităţii, ale colonialismului, ale dreptului internaţional sau ale nepedepsirii regimurilor care comit crime de război sunt ridicate de către acest conflict.
O distrugere metodică şi premeditată
Puţină istorie pentru a înţelege acest război este uneori necesară. Imigraţia contină a evreilor veniţi în principal din Europa începând cu primele decenii ale secolului XX a marginalizat progresiv poporul palestinian, deposedându-l de propriul său pământ. Dorinţa instituţiilor evreieşti de a crea un stat evreiesc în care non-evreii să fie, fie expulzaţi, fie reduşi la condiţia de cetăţeni de mâna a doua a condus la războiul din 1948-49. Acest război, pe care israelienii îl numesc războiul de independenţă şi pe care palestinienii îl numesc Naqba (catastrofa) a avut ca rezultat expulzarea planificată a 800.000 de palestinieni (trei sferturi din populaţie) de pe teritoriul ţării lor. Occidentul şi instituţiile internaţionale au favorizat sau au închis ochii în faţa acestei “purificări etnice”. A fost un mod facil de a se spăla de responsabilitatea colectivă pentru antisemitismul european şi genocidul nazist. Doar că poporul palestinian nu avea nici cea mai mică responsabilitate pentru aceste crime.
Ceea ce a creat statul Israel a fost o ideologie care la început a avut foarte puţin succes printre evrei: zionismul. Încă de la pornire, această idologie manifestă un caracter ultra-naţionalist, negând în totalitate drepturile şi chiar existenţa poporului autohton. Acaparând pământurile (toate pământurile palestinienilor expulzaţi sunt confiscate încă din 1950) şi jinduind fără încetare altele noi, proiectul zionist este un proiect colonialist. Israelienii ar fi dorit să dorească să reuşească ceea ce nord-americanii au reuşit cu amerindienii sau australienii cu aborigenii: marginalizarea palestinienilor într-atâta încât să nu mai fie capabili să revendice ceva, oricât de puţin. Mult timp, în Israel s-a vorbit despre “arabi”, palestinienii neavând dreptul la existenţă. Zionismul nu este o ideologie religioasă, ci o lectură parţială a “Bibliei” în care s-a găsit justificarea proiectului nebunesc de “a grupa toţi evreii din lume într-un singur stat”. Încă din anii ’50 s-a organizat imigrarea masivă a evreilor din lumea arabă. Israelul devine o ţară hipermilitarizată şi un avanpost al imperialismului american în Orientul Apropiat.
Sfârşitul secolului XX este o succesiune de războaie de cucerire. În 1967, israelienii ocupă cele 22% din Palestina care le scăpaseră cu 20 de ani mai înainte.
Imediat, începe colonizarea. Coloniştii sunt adesea integrişti religioşi, dar uneori populaţie din periferii atrasă de locuinţele ieftine, acaparează cele mai bune pământuri şi sursele de apă ale regiunii. Palestinienii se agaţă cu disperare de proprietăţile lor. Prima Intifada revelează lumii întregi un popor care se luptă cu mâinile goale împotriva uneia dintre armatele cele mai puternice din lume. Din 1967, 650.000 de palestinieni au fost încarceraţi. Unii se află încă în puşcărie de mai bine de 30 de ani. Azi, mai mult de 11.000 dintre ei sunt după gratii.
Expulzată din Iordania, apoi din Liban, conducerea palestiniană rezistă. Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei recunoaşte în 1988 Israelul în frontierele sale din 1949. Este o concesie enormă. Palestinienii renunţă la 78% din Palestina istorică. Acest proces conduce la acordurile de la Oslo (1993). De ce acest proces a eşuat? Pentru că niciodată israelienii nu s-au gândit la evacuarea coloniilor (50.000 de noi colonişti se instalează între Oslo şi asasinarea lui Rabin). Pentru că niciodată israelienii n-au acceptat cea mai mică egalitate de drepturi între ei şi palestinieni. Pentru că 25% din societatea israeliană este gangrenată de idei integriste, sau chiar fasciste (azi Avigdor Liebermann este ministru). Pentru că guvernanţii israelieni nu-şi imaginează statul palestinian decât ca un fel de bantustan format din cantoane izolate, private de pământuri, de apă, de resurse naturale şi de unitate.
De la a doua Intifada, s-a pus în operă distrugerea sistematică a societăţii palestiniene. Zidul e o cicatrice pe obrazul Cisiordaniei, tăind în două sate, distrugând terenuri agricole, izolând zone promise anexării. Construirea Zidului a fost condamnată de Curtea de la Haga, dar guvernul israelian îşi bate joc de dreptul internaţional şi recurge la faptul împlinit. 750 de puncte de control fac viaţa locuitorilor imposibilă, împiedicând populaţia să se deplaseze, să studieze, să beneficieze de îngrijiri medicale. Execuţiile extrajudiciare se înmulţesc. Fâşia Gaza a devenit un adevărat “laborator”. Populaţia este închisă ermetic, înfometată, supusă atacurilor sistematice (mai mult de 400 de asasinate în ultimele 6 luni). Privat de orice perspectivă de viaţă normală, poporul palestinian şi-a exprimat refuzul votând pentru Hamas. Europa a replicat tăindu-i raţia de hrană. Agresatul este sancţionat, agresorul n-a fost niciodată. Aceeaşi atitudine şi în cazul atacării Libanului în această vară. 34 de zile de război şi 1400 de morţi, în principal civili. Sudul Libanului a fost distrus şi numeroase crime de război comise. În Israel există un consens tragic în jurul afirmaţiei că Hamas şi Hizballah sunt egali cu terorism, pentru a întări “moralul” înaintea uciderii a 20 de civili pentru a elimina un singur “terorist”.
Problema zionismului
Această ideologie apare în Europa la sfârşitul secolului XIX. În timp ce cei mai mulţi dintre evrei rezistă escaladării antisemitismului şi se angajează masiv în mişcări progresiste şi revoluţionare (adesea abandonându-şi religia), zioniştii se înscriu complet împotriva acestui curent. Gândirea lor nu este câtuşi de puţin universalistă, înscriindu-se în cadrul avansului naţionalismelor europene cu ideea simplistă: un popor = un stat. Pentru ei antisemitismul este ineluctabil. Cetăţenia sau egalitatea în drepturi sunt păcăleli. Ei sunt împotriva oricărei forme de amestec, de integrare sau de asimilare. Ei cred că evreii nu pot trăi decât între ei. Zionismul se sprijină pe o minciună fondatoare: pentru ei Palestina era “un pământ fără popor pentru un popor fără pământ”. Primii colonişti îşi însuşesc pământuri aşa cum o făcuseră mai înainte colonialiştii europeni în colonii. În momentul războiului din 1948, israelienii vor nega orice responsabilitate în alungarea palestinienilor.
Zionismul vizează într-o anumită măsură închiderea istoriei evreieşti. Diaspora este prezentată ca o paranteză, în timp ce ea este esenţa însăşi a iudaismului. Noul stat al Israelului este prezentat ca centrul oricărei vieţi evreieşti. Evreul este somat să imigreze în Israel sau, dacă nu se conformează, să susţină necondiţionat politica acestui stat. În caz contrar, el devine un trădător plin de “ură de sine”. Cvasi-totalitatea instituţiilor evreieşti laice sau religioase devin oficine ale propagandei în favoarea statului israelian. Acest stat s-a construit în contradicţie cu valorile lumii evreieşti: universalism, cosmopolitism, pluralism. Limbile şi tradiţiile evreilor arabi, ale sefarazilor, ale aşkenazilor au dispărut aproape în întregime în schimbul unui model unic. Această voinţă de a eradica trecutul pentru a construi un “evreu nou” duce la o societate bolnavă, plină de superioritatea ei militară şi incapabilă să-şi accepte “aproapele” (palestinianul) ca pe egalul ei.
Fără genocidul nazist, Israelul n-ar fi existat. Totuşi, zionismul n-a jucat decât un rol periferic în rezistenţa evreiască împotriva nazismului. Începând cu anii ’60, se organizează o instrumentalizare sistematică a genocidului şi a antisemitismului. Fiecare act antisemit, real sau presupus, este utilizat pentru a-i convinge pe evrei să vină să se instaleze în Israel. Este dezvoltat complexul Massada. Este vorba de încercarea de a-i convinge pe toţi evreii să toată lumea îi urăşte, că nu pot să se încreadă decât în ei înşişi şi că orice critică la adresa Israelului este fundamental antisemită. Propaganda repetă fără încetare că “Israelul nu are partener pentru pace” şi că “Arafat este un nou Hitler”. Această închidere mentală provoacă un adevărat derapaj, criminal pentru palestinieni dar suicidar de asemenea pentru israelieni. Cum pot ei crede că se pot impune pentru totdeauna cu violenţă în regiune?
Evrei pentru Pace
În Israel, o mică minoritate pe care o numim “anticolonialistă” rezistă buldozerului. Nu sunt foarte numeroşi. În 1982, au reuşit să coboare în stradă zeci de mii de manifestanţi împotriva primului război împotriva Libanului. Ultima dată nu erau decât vreo 10.000 în timp ce armata israeliană distrugea Libanul.
Cine sunt ei?
Refuznicii (1.400, nu e puţin) care preferă să meargă la închisoare decât să servească în teritoriile ocupate, personalităţi politice ca Michel Warschawski, universitari ca Tanya Reinhart, istorici “dizidenţi” ca Ilan Pappé, ziarişti ca Gideon Levy sau Amira Hass. Sunt grupuri politice: Hadaş (partidul comunist, care este “binaţional”), Blocul Păcii al lui Uny Avnery. Sunt Femeile în Negru şi alte asociaţii care merg la punctele de control pentru a lua mărturii de la faţa locului. Sunt “Anarhiştii împotriva Zidului” care manifestă regulat împreună cu palestinienii. Anumite asociaţii au sarcini specifice, ca asociaţia familiilor îndoliate a lui Nurit Peled sau Zochrot care caută urmele satelor palestiniene şterse de pe faţa pământului după Naqba. Toate aceste grupuri care se întâlnesc în mod regulat cu palestinienii reprezintă speranţa unui posibil viitor pacifist.
În Franţa, Uniunea Evreiască Franceză pentru Pace a prins contur începând cu a doua Intifada. Ea face parte dintr-o reţea de asociaţii evreieşti progresiste europene prezentă în 10 ţări. Prin prezenţa noastră în colectivele pentru Palestina, arătăm că războiul de acolo nu este nici religios, nici comunitar, nici rasial. Este vorba de egalitatea în drepturi şi de justiţie. Faţă de CRIF care pretinde că vorbeşte în numele tuturor evreilor, noi spunem: “nu în numele nostru”. Noi facem parte dintr-o altă istorie evreiască, cea a militanţilor anticolonialişti sau a rezistenţilor împotriva nazismului. Şi apoi, noi suntem în prima linie pentru a împiedica o instrumentalizare a genocidului. Da, antisemitismul este o crimă (europeană). Nu, el nu justifică cu nimic nedreptatea fundamentală făcută palestinienilor. Această injustiţie trebuie să înceteze, acesta este sensul angajamentului nostru.
Pierre Stambul face parte din Uniunea Evreiască Franceză pentru Pace.
Cf. versiunea în limba franceză.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu