De-abia a arătat paşaportul funcţionarilor de la aeroportul din Cairo că i s-a şi cerut să aştepte deoparte. Le explică faptul că era autorizat să intre în Egipt, dar funcţionarii nu ţinură cont şi insistară să aştepte alături, fără paşaport şi fără bagaje. Nu avea nici o posibilitate să cumpere o cartelă telefonică pentru a-i contacta pe cei care erau responsabili de derularea călătoriei sale.
După trei ore Hassan era încă în aşteptare.
În cele din urmă, atunci când nu mai rămase nimeni în aeroport, un funcţionar care trecea pe acolo îl remarcă şi-l întrebă ce aştepta.
După ce Hassan îi răspunse, fu condus într-o cameră cu câteva scaune în care zece alţi palestinieni îşi aşteptau transferul la punctul de trecere a frontierei de la Rafah a doua zi dimineaţa. Era acolo un bărbat cu doi copii – unul de 4 şi altul de 5 ani – care adormiseră pe jos şi pe care tatăl lor îi trezea de fiecare dată când era chemat pentru interogatoriu. Asta îl făcu pe Hassan să se simtă mai puţin de plâns decât tovarăşii lui.
În timpul nopţii un raport de interogatoriu fu redactat pentru fiecare dintre ei, şi li se ceru o liră egipteană pentru fiecare dintre cópii. Cum călătorii protestau, sosi un funcţionar de rang înalt al securităţii care urlă: “palestinienii sunt ca nişte valize, trebuie să te urci pe ei ca să le închizi gurile.”
A doua zi dimineaţa, autobuzul a venit să-i ia pe ei şi pe încă alte cinsprezece persoane din altă clădire a aeroportului, ducându-i la Abbasseyah unde fură transferaţi în alt autobuz care trebuia să-i ducă până la Rafah după o călătorie de şase ore. Erau însoţiţi de poliţişti care se lăudau de privilegiul pe care îl acordau palestinienilor din Gaza de a nu le pune cătuşe pe durata drumului. Nu numai că bieţii pasageri trebuiseră să plătească autobuzele, dar trebuiau să plătească şi ceea ce soldaţii mâncau şi beau.
Numai că aparent acesta nu era singurul profit pe care soldaţii îl câştigau însoţindu-i pe palestinieni. În timpul unei opriri, pasagerii refuzară să mănânce într-un local al cărui nume era Teiba, pe drumul Ismaeliah, şi care era propus cu insistenţă de către oamenii securităţii. Proprietarul sfârşi prin a urla: “Am plătit 1000 de lire ca să vină ăştia să mănânce aici!” Chiar şi dughenele care vindeau băuturi şi ţigări creşteau vertiginos preţurile pentru a-i putea jefui pe călători.
Dar, adaugă Hassan, “nu toţi egiptenii sunt aşa. Unii şi-ar vinde cea din urmă vacă pentru a-i ajuta pe palestinieni.”
Ajunşi la punctul de trecere a frontierei de la Rafah, văzură un semn de rău augur: nici un pasager nu ieşea din Gaza. Aflară că trecerea era închisă şi că trebuiau să se pregătească să numere zilele până la deschidere. Într-adevăr, trecerea fusese închisă după operaţiunea de rezistenţă de la Karm Abu Salem.
Hassan se alătură altor 220 de palestinieni: studenţi, comercianţi, bolnavi care fuseseră în Egipt pentru a primi tratament medical, toţi aşteptau ca punctul de frontieră să se deschidă pentru a se întoarce la ei şi a-i regăsi pe cei apropiaţi.
Câteva asociaţii caritabile egiptene şi grupuri de solidaritate, familiari cu ceea ce se petrecea la postul de frontieră, luară iniţiativa de a-i aproviziona cu hrană şi cu pături pe călătorii blocaţi la câţiva paşi de casele lor. Unii militanţi egipteni lansară un apel pentru o petiţie destinată funcţionarilor europeni responsabili cu punctul de trecere de la Rafah.
Trecură câteva zile fără ca vreun semn pozitiv sau vreo noutate oarecare să permită anticiparea momentului în care situaţia penibilă în care se afla avea să se sfârşească. Ştiri despre o operaţiune de răzbunare condusă de trupele israeliene în Gaza monopolizau atenţia mass-mediei, şi puţine lucruri erau menţionate despre oamenii blocaţi la intrarea în ţara lor, deşi câteva persoane reîntoarse dintr-o călătorie în scop terapeutic nu puteau suporta rigorile unei convalescenţe sub cerul liber. Aceştia părăsiră viaţa pe pământ pentru totdeauna.
Un om de vârstă medie avu mai multe alerte cardiace severe înainte ca vameşii egipteni să accepte organizarea transferului său către spitalul cel mai apropiat în vederea unor analize medicale. Ambulanţa veni după cinci ore şi bărbatului i se puseră cătuşele înainte de a i se permite să plece.
Un alt călător era chemat în mod regulat şi percheziţionat complet, iar tot ce-i aparţinea era confiscat şi supus unor cercetări minuţioase.
Tatăl celor doi băieţi, care acum sufereau de incontinenţă urinară, îşi petrecu “vacanţa” în toaletă, curăţând cu puţinele mijloace aflate la dispoziţia lui hainele fiilor săi. La sfârşitul săptămânii, Hassan începu să viseze noapte deschiderea frontierei. În 7 iulie, Nabeel Sah’ath vru să negocieze cu israelienii şi cu europenii deschiderea pasajului pentru câteva ore, pentru a permite cazurilor “umanitare” să treacă. Eforturile sale fură vane şi pasajul rămase blocat.
În timpul acestei perioade nouă persoane au murit la intrarea în Gaza, în timp ce aşteptau permisiunea de a se întoarce acasă, alături de familiile lor.
Începutul războiului israelian împotriva Libanului, în 12 iulie, anulă orice speranţă legată de deschiderea punctului de trecere a frontierei vreme de încă două zile, până în 14 iulie, când oameni înarmaţi aruncară în aer o secţiune a zidului de despărţire şi invadară teritoriul egiptean pentru a le permite oamenilor să treacă.
Hassan era în pijamale dar se buluci împreună cu alţi călători pentru a trece frontiera dincolo de zid înainte ca armata israeliană să-şi dea seama de ceva şi să înceapă să tragă. Cu bagajele înhăţate în grabă şi fără să dea importanţă la ceea ce lăsa în urma lui, alergă aproape doi kilometri până ce găsi o maşină care îl conduse la el acasă.
Hassan petrecu o vacanţă dificilă, cu frecvente întreruperi de apă şi de electricitate ca urmare a bombardamentului israelian împotriva principalei centrale electrice din Gaza. Dar era fericit să fie cu familia şi copiii lui.
La începutul lui septembrie, Hassan era obligat să se întoarcă la Paris. Pentru a nu rata ziua în care trebuia să treacă frontiera pentru a putea prinde avionul, Hassan se prezentă la intrare începând cu miezul nopţii, aşteptând momentul deschiderii din dimineaţa următoare, dar erau deja câteva sute de oameni care aşteptau înaintea lui.
Pentru a putea trece frontiera, trebui să vă găsiţi într-un autobuz, dar autobuzele de la intrare erau deja pline înainte chiar de a se fi deschis porţile. Tineri plini de energie intrau pe ferestre. Hassan nu era nici tânăr nici plin de energie. Nu reuşi să urce în niciunul din cele opt autobuze a căror trecere era autorizată în ziua aceea. Ceru ajutorul verilor săi care-l ajutară să urce în cel de-al nouălea, pe fereastră ca şi ceilalţi, dar trebui să mai petreacă încă o noapte la frontieră. Pentru un motiv oarecare, părăsi un moment autobuzul, descoperind mai apoi că locul său dispăruse. Verii îl ajutară din nou pe Hassan, dar de data asta reuşi să urce pe acoperişul autobuzului, pentru că nu mai rămăsese nici un locuşor în interior.
Hassan îmi spunea că văzuse în august o fotografie cu un autobuz ticsit în acelaşi fel pe prima pagină a unui ziar local şi se gândise că cei din el erau nebuni. Nu bănuia că avea să facă acelaşi lucru, împotriva propriei voinţi, la ceva timp după aceea.
Când Hassan ajunse în cele din urmă de partea cealaltă a zidului, autobuzul pe care îl luase îşi împărţi pasagerii cu alte cinci. Hassan pierduse deja avionul pentru Paris, dar era în afara Gazei, unde viaţa continuă să fie la fel de înghesuită ca în vehiculul pe care îl luase ca s-o părăsească.
(*) Samah Jabr est médecin et réside depuis de nombreuses années à Jérusalem [Al Qods]
Articolul a apărut în decembrie 2006, Palestine Times.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu