Fascism, islam şi confuzii grosolane (de Stefan Durand)

În timp ce Statele Unite se împotmolesc în Irak iar această ţară alunecă în război civil, administraţia Bush continuă să-şi justifice intervenţiile în Orientul Apropiat în numele luptei împotriva “fascismului islamic”. Acest cadru ideologic permite gruparea în aceeaşi categorie a unor mişcări disparate, de la Al-Qaeda până la Hizballah, trecând prin Fraţii Musulmani. “Ei utilizează concepte grosolane, în genul dinţilor căzuţi. Legea, puterea, stăpânul, lumea, rebeliunea, credinţa. În felul acesta pot face confuzii groteşti, dualisme sumare de genul: legea şi rebelul, puterea şi îngerul”. Astfel “distrug efortul constând în formarea conceptelor cu articulaţii fine, sau foarte nuanţete, menite să se sustragă dualismului brutal.” În 1977, Gilles Deleuze denunţa ceea ce el numea “gândirea nulă” a “noilor filosofi”.

Treizeci de ani mai târziu, gânditori la fel de “nuli” dar nu tocmai “noi” şi câtuşi de puţin “filosofi” se regăsesc în avangardă pentru a propaga în Franţa, pe baza “confuziilor grosolane”, pseudo-conceptul de “fascism islamic”.

Am putea să-l trecem pur şi simplu cu privirea dacă acest concept n-ar fi fost utilizat public de către preşedintele Statelor Unite, George W. Bush, în 7 august 2006, şi cu ocazia altor discursuri oficiale americane, în cadrul cărora erau grupate organizaţii foarte diferite unele de altele (Al-Qaeda, Fraţii Musulmani, Hamas, Hizballah...), făcându-se din aceste mişcări “succesorii nazismului şi ai comunismului”. Schimbarea numelui “războiului împotriva terorismului” în “război împotriva fascismului islamic”, şi deci asocierea mişcărilor fundamentaliste musulmane cu ceea ce s-a numit în secolul XX, fără distincţie, “totalitarisme”, nu este inocentă. Ea vizează relegitimarea politicilor pro-război, pe baza confuziilor şi a vechilor manevre ale “politicii fricii”.

Paternitatea neologismului “islamo-fascism” a fost revendicată în hebdomadarul neoconservator The Weekly Standard de către jurnalistul Stephen Schwartz (1), care colaborează de altminteri la un site internet foarte controversat, FrontPage magazin, a lui David Horowitz.

Totuşi, neutilizând termenul pentru prima dată decât în 2001, nu Schwartz este cel care a inventat expresia, ci istoricul Malise Ruthven în 1990, în cotidianul britanic The Independent (2). Iar Christopher Hitchens a popularizat formula în Statele Unite. Ziarist strălucitor, cândva de stânga, s-a raliat la războiul împotriva Irakului a preşedintelui Bush. Dar probabil că orientalistului Bernard Lewis (3), consilier la Casa Albă, extrem de ostil la adresa islamului, i se datorează drumul până în discursul oficial al preşedintelui. Schwartz se consideră de altminteri un discipol al lui Lewis.


Mişcări transnaţionale

Dacă ne bazăm pe tradiţionalele definiţii teoretice formulate de experţii în fascism (Hannah Arendt, Renzo De Felice, Stanley Payne sau Robert O. Paxton), ne dăm seama că nici unul dintre mişcările islamiste regrupate de preşedintele Bush în expresia “islamo-fascism” nu corespunde criteriilor. Nu că religia ar fi incompatibilă cu fascismul. Dacă Payne consideră că fascismul are nevoie pentru a se dezvolta de un spaţiu secular (4), Paxton şi alţii sunt de părere că acesta nu este cazul decât în cazul european. Poate pur şi simplu să existe un fascism musulman, ca de altminteri un fascism creştin, un fascism hindus şi un fascism evreiesc.

Totuşi, mişcările arătate cu degetul de administraţia Bush nu intră în această categorie. Islamismul trebuie să fie analizat ca un fenomen contemporan, nou şi distinct. Anumite elemente ale fascismului tradiţional pot fi în mod categoric decelate în mişcările fundamentaliştilor musulmani: dimensiunea paramilitară, sentimentul de umilire şi cultul şefilor carismatici (într-o măsură totuşi relativă şi puţin comparabilă cu cultul dedicat Ducelui sau Führerului). Dar toate celelalte dimensiuni (naţionalism expansionist, corporatism, biurocraţie, cult al corpului...) fundamentale, ale fascismului în general lipsesc.

Mişcările islamiste sunt adesea transnaţionale, şi deci foarte departe de “naţionalismul integral” care a caracterizat fascismele europene ale anilor ’30. Fascismul era, prin natura sa, imperialist şi expansionist. Or, dacă este adevărat că anumite celule ale Al-Qaeda operează în numeroase ţări şi că anumite mişcări islamiste visează la o recucerire a Andaluzieie sau a Siciliei şi la restaurarea califatului, formaţiuni ca Hamas şi Hizballah, oricât de contestabile pot fi orientările lor religioase şi unele dintre acţiunile lor armate (îndeosebi atentatele împotriva civililor), se află în luptă împotriva ocupaţiilor teritoriale.

De partea lui, regimul talibanilor din Afghanistan se înrudea mai degrabă, prin absolutismul religios, cu teocraţiile obscurantiste ale Evului Mediu decât cu regimurile fasciste care şi-au făcut apariţia în ţările industrializate după primul război mondial.

Dimensiunea corporatistă – relaţia cvasi-fuzională dintre stat, întreprinderi şi corpurile de meserii -, inerentă fascismului, lipseşte şi ea din contextul islamic (relaţia strânsă, în Iran, dintre comercianţii din bazar şi regim nu poate fi comparată). În plus, mişcările islamiste nu sunt, în general, susţinute de complexul militaro-industrial al ţării, chiar dacă, tot în iran, articulaţia dintre statul religios şi puternica industrie militară ar putea lăsa să se creadă contrariul. Pe de altă parte, această articulaţie există şi în ţări care nu ar putea fi calificate drept “fasciste”, de exemplu Statele Unite, Franţa sau Japonia.

A dispune de un “stat partizan” reprezintă o condiţie necesară exercitării unei puteri de natură fascistă. Or grupurile islamiste cu pricina sunt cel mai adesea organizaţii non statale, în marginea puterii ţării lor, sau persecutate de aceasta. De altfel, oricât de paradoxal ar putea să pară pentru nişte mişcări structurate ideologic de către religie, aspectele ideologice apar adesea secundare la aceste organizaţii islamiste, în timp ce Raymond Aron sublinia “locul demenţial” ocupat de ideologie în orice sistem totalitar, care se sprijinea în opinia lui pe un “primat al ideologicului” (5).

Mişcările islamiste instrumentalizează religia şi caută să se servească de ea ca de o ideologie, dar nu au dorinţa de a crea un “om nou”, cum a fost cazul în Europa. Este vorba mai degrabă de arhaisme religioase sau societare decât de o ideologie globală şi coerentă. Pe deasupra, succesul popular al acestor mişcări decurge adesea din alţi factori decât din cei ideologici. Cu titlu de exemplu, votul pentru Hamas nu reflectă o adeziune a poporului palestinian la ideologia religioasă a acestei mişcări, ci ar fi mai degrabă rezultanta unui vot-sancţiune împotriva corupţiei mişcării Fatah. În Liban, numeroşi sunt cei care susţin Hizballah fără să subscrie concomitent la discursul său islamist. Iar intelectualii care sprijină aceste mişcări o fac în general în ciuda ideologiei lor, nu dintr-o adeziune la islamism. În schimb, fascismul şi nazismul, ca ideologii, au sedus intelectualii cu miile, printre care unii eminenţi.

Al Qaeda, de exemplu, nu se poate prevala decât de rare susţineri de acest fel, iar discursul său, dintre cele mai sumare, aminteşte mai degrabă de cel al fenomenelor sectare din trecut decât de cel al regimurilor fasciste europene. Fascismul şi nazismul au fost mişcări de masă, fondate pe o politizare şi un consimţământ al mulţimilor, în timp ce organizaţiile islamiste, în ciuda tuturor elementelor propice, ca de exemplu criza economică şi umilirea generalizată, se ciocnesc în cele mai multe ţări musulmane de societăţi civile ataşate de libertăţile lor. Numărul celor care susţin mişcări fundamentaliste musulmane în Africa de Nord nu este mult mai ridicat decât numărul celor care, în Europa, susţin mişcări de extremă dreapta. Mişcarea Al-Qaeda nu izbuteşte să seducă decât o parte foarte redusă a musulmanilor. În fiecare dintre ţările musulmane există, sub dictaturi frecvent instaurate de Statele Unite, societăţi civile extraordinar de vii, nepracticante şi antitotalitare. Mai mult, cum scrie Paxton: “Ceea ce ne împiedică esenţialmente să sucombăm tentaţiei de a taxa drept fascise mişcări islamice fundamentaliste ca Al-Qaeda şi talibanii este faptul că nu sunt produsul unei reacţii împotriva democraţiilor disfuncţionale. Unitatea lor este mai degrabă organică decât mecanică, pentru a relua celebra distincţie a lui Emile Durkheim (6). Dincolo de toate, aceste mişcări nu pot “renunţa la instituţiile libere”, neavând niciodată aşa ceva.” (7) S-ar putea evoca multe alte elemente care permit să se respingă analogia cu fascismul: absenţa monopolului informaţiei (chiar şi în Iran sau în Arabia Saudită, în ciuda strictului control al puterii religioase, există breşe care lasă să treacă suflul unei anumite libertăţi), absenţa darwinismului social, absenţa economiei dirijate şi a mobilizării planificate a industriei, absenţa monopolului armelor... Cazul Republicii islamice a Iranului este desigur foarte problematic. Mahmud Ahmadinejat se poate sprijini pe un “stat partizan”, controlează foarte îndeaproape mass-media prin intermediul unui minister al culturii şi al orientării islamice, şi-şi mobilizează economia – planificată – precum şi impozantul complex militaro-industrial. Se poate totuşi vorbi, chiar şi în cazul său, de islamo-fascism? Nu tocmai, într-atât sunt de numeroase contraponderile şi de vigilentă societatea civilă. Preşedintele iranian trebuie să trateze cu Majlis (Parlament), şi i-au trebuit câteva luni ca să obţină de la acesta confirmarea anumitor miniştru. Numărul unul al statului iranian, “ghidul suprem”, ayatollahul Ali Khamenei, a supus deciziile guvernului lui Ahmadinejad aprobării Consiliului Discernământului, dirijat de Haşemi Rafsandjani, care nu este altul decât candidatul înfrânt de Ahmadinejad în alegerile prezidenţiale. Ahmadinejad trebuie să trateze şi cu fostul preşedinte, “reformistul” Muhammad Khatami, care păstrează o popularitate deloc neglijabilă.

Editorialistul Ţvi Barel susţine în Haaretz că diatribele anti-israeliene ale preşedintelui iranian “se explică de fapt prin tensiunile ideologice şi rapoartele de forţă din sânul Republicii islamice” (8). În cele din urmă, “populistului” Ahmadinejad îi vine greu să seducă elitele, şi o mare parte din societatea civilă iraniană este decisă să lupte împotriva influenţei ultraconservatorilor.

Dacă termenul generic de “islamo-fascism” pare nepotrivit, nu înseamnă că impregnarea fascistă ar fi absentă în contextul islamic. Lumile arabă şi musulmană numără o cantitate considerabilă de dictaturi şi de regimuri autoritare care ar putea fi calificate drept fascizante, adesea aliate ale Statelor Unite în “războiul lor mondial împotriva terorismului”. Dictatorii Azerbaidjanului, Uzbekistanului, Kazakhstanului şi al Turkmenistanului, patru state musulmane, sunt în mod curios trecute cu vederea de criticii americani, deşi caracterul semi-fascist al acestor regimuri sare în ochi. Monarhia saudită este foarte iubită la Washington, în ciuda fundamentalismului şi a obscurantismului ei religios, a sprijinului pe care îl acordă mişcărilor islamiste radicale şi a extravaganţelor ei. Susţinerea pe care o aduce politici exterioare americane pare să compenseze scuza tuturor derivelor autocratice şi fascizante. De acum iertat în cancelariile occidentale, după ce şi-a renegat trecutul turbulent, aşa cum o cerea Washingtonul, colonelul Muammar Kadhafi a putut să-şi celebreze cea de-a treizeci şi şaptea aniversare a sosirii la putere făcând apel la omorârea opozanţilor săi, fără ca nimeni să emoţioneze pentru asta în Occident (9).

Termenul “fascist” ar fi putut fi justificat în legătură cu dictatura preşedintelui Saddam Hussein, a baasiştilor şi a mukhabarat-ului (serviciile secrete) din Irak? Fără îndoială. Regimul lui Hussein era un regim ultranaţionalist, bazat pe cultul lipsit de măsură al şefului, nedistingând între sferele publice şi private, şi pe deasupra expansionist. În timpul unei conferinţe din Kuweit în 1987, Edward W. Said îi pusese în gardă pe guvernanţii din Golf: “Continuând să-l susţineţi financiar pe Saddam Hussein, vă veţi face complici ai acestui fascism arab, căruia veţi sfârşi prin a-i cădea victime.” Abia în 2 august 1990, după invadarea ţării lor, conducătorii kuweitieni l-au înţeles.


Foştii aliaţi de la Washington

Ipocrizia este încă şi mai frapantă dacă ne gândim că cei pe care-i calificăm azi drept “islamo-fascişti”, mai ales neotalibanii afghani, erau, în timpul luptei lor împotriva sovieticilor din anii ’80, tămâiaţi la Washington ca “echivalentele morale” ale Părinţilor fondatori ai Statelor Unite (10). Fraţii Musulmani egipteni au fost şi ei foarte generos ajutaţi de serviciile de informaţii britanice şi americane. Iar guvernul israelian i-a favorizat pe Fraţii Musulmani în Palestina (înainte de naşterea Hamas) pentru a limita puterea marxiştilor din Fatah şi a Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei.

Putem şi trebuie să criticăm cu hotărâre anumite mişcări obscurantiste şi fanatice care, în lumea islamică, au recurs la terorism, dar fără să folosim termeni provocatori şi lipsiţi de obiectivitate ca “nazislamism” sau “islamo-fascism”, care sigmatizează populaţii întregi stabilind o relatie directă între religia lor şi partidele extremiste care au instrumentalizat-o în numele unor obiective politice. A refuza un concept fraudulos nu înseamnă câtuşi de puţin că trebuie să interzicem critica crimelor islamiştilor şi a viziunii lor despre lume. Strălucitorul intelectual pakistanez Eqbal Ahmad nu a dat dovadă de un curaj excepţional atunci când l-a apărat în faţa mulţimilor pakistaneze mânioase pe scriitorul Salman Ruşdie, ameninţat cu moartea de o fatwa iraniană?

Toate aceste consideraţii nu au decât prea puţină importanţă în ochii jacksonienilor (11) şi a neoconservatornilor care domină politica externă a Statelor Unite, pentru care utilizarea expresiei “fascism islamic” este necesară mai ales din cauza încărcăturii emoţionale. Ea permite răspândirea fricii. Or în asta rezidă unul dintre principalele pericole. Acreditând ideea că Occidentul combate un nou fascism şi noi Hitleri, opinia publică este pregătită să accepte ideea că războiul poate şi trebuie să fie “preventiv”. Răspunsul la “ameninţarea fascistă”, masivă, se vede deci justificat oricare ar fi consecinţele în termeni de vieţi omeneşti. “Şi Aliaţii au bombardat Dresda”, au replicat anumiţi neoconservatori celor care au criticat faptul că avioanele F-16 israeliene au aruncat sute de bombe-ciorchine asupra cartierelor civile libaneze.

Înverşunarea cu care sunt “nazificaţi” adversarii nu are nimic nou. Period, mass-media occidentală descoperă un “al IV-lea Reich” şi un “nou Führer”. Rând pe rând Gamal Abdel Nasser, Yasser Arafat, Slobodan Milosevic, Hussein şi acum Ahmadinejad au fost comparaţi cu Hitler. Nasser era numit “Hitlerul Nilului”. Menahem Begin îl califica pe Arafat drept “Hitlerul arab”.

Azi, preşedintele iranian şi filipicele lui negaţioniste oferă un teren fertil manipulărilor mediatice. Astfel neoconservatorul iranian Amir Taheri, fost colaborator al Şahului, a difuzat o “ştire” conform căreia Iranul s-ar pregăti să le impună evreilor iranieni purtarea unei stele galbene. Deşi falsă, ea a apărut pe prima pagină a cotidianului conservator canadian The National Post, cu litere de-o şchioapă: “Al IV-lea Reich”. Faptul că această informaţie a fost viguros negată de evreii iranieni înşişi şi de toată presa n-a schimbat cu nimic situaţia. “Lovitura mediatică” a reuşit, şi sute de mii de canadieni şi de americani sunt de acum convinşi că evreii iranieni poartă o stea galbenă pe piept. Lucru care va fi foarte util dacă Statele Unite decid să lanseze un nou război preventiv împotriva Iranului...

Utilizatorii expresiei “islamo-fascism” au în comun dorinţa de a da curs acţiunilor armate conduse în numele “războiului mondial împotriva terorismului”. De-a lungul anilor, istoricul britanic Lewis a popularizat ideea că arabii şi “orientalii” nu înţeleg decât de forţă. Ar fi fost inspirat dacă ar fi citit-o pe Arendt, care scria: “În ciuda tuturor speranţelor, se pare că există un singur argument pe care arabii sunt incapabili să-l înţeleagă: forţa.” (12)

A uni sub o singură flamură, cea a “islamo-fascismului”, zeci de mişcări disparate, adesea în conflict unele cu altele, şi având obiective foarte diverse, permite înrădăcinarea mitului unui complot islamist mondial, ocultarea chestiunilor geopolitice pur profane, şi deci escamotarea cauzelor care au antrenat naşterea celor mai multe dintre aceste mişcări. Mai cu seamă ocupaţiile coloniale şi conflictele teritoriale a căror rezolvare justă ar permite asanarea terenului pe care prosperă terorismul islamist contemporan.

Maimuţărim ieftin posturile churchilliene şi ne permitem să-i tratăm drept “munchenezi” pe toţi cei care se opun acestor războaie pe cât de absurde pe atât de contra-productive. În loc de a vedea în ei spirite lucide, îi prezentăm ca pe tot atâţia “idioţi utili”, incarnări moderne ale unui Edouard Daladier şi ale unui Neville Chamberlain semnând în 1938 acordurile de la München cu Hitler. “Nimic nu e mai rău decât pretinsele lecţii ale Istoriei, atunci când aceasta este rău înţeleasă şi rău interpretată”, spunea Paul Valéry.


Note:

(1) Cf. articolul lui din 17 august 2006, « What is “islamofascism” ? ».

(2) 8 septembrie 1990 : « Autoritarismul guvernamental, ca să nu spunem islamo-fascismul, este regula, mai degrabă decât excepţia, din Maroc în Pakistan.»

(3) A se citi Alain Gresh, « Bernard Lewis şi gena islamului », Le Monde diplomatique, august 2005.

(4) Pentru că în ochii lui “un fascism religios ar limita inevitabil puterile şefului său, nu doar din cauza contra-puterii cultuale a clerului, ci şi datorită preceptelor şi a valorilor vehiculate de religia tradiţională”.

(5) Raymond Aron, Démocratie et totalitarisme, Gallimard, Paris, 1965.

(6) Pentru a simplifica, teoria durkheimiană opune “solidaritatea organică”, caracterizată prin diferenţiere şi o slabă conştiinţă colectivă, “solidarităţii mecanice”, caracterizată de asemănare şi o puternică conştiinţă colectivă.

(7) Robert O. Paxton, Le fascisme en action, Seuil, Paris, 2004.

(8) Acest articol a fost reluat de Courrier international în 3 noiembrie 2005, sub titlul
« Cause toujours, Ahmadinejad ».

(9) Ştire Reuters din 31 août 2006. Cândva, această ştire ar fi apărut pe prima pagină a marilor cotidiene americane.

(10) Pentru o panorama globală a acestor legături periculoase, mai ales în Asia de Sud-Est, confer lucrarea profesorului de la Columbia Mahmoud Mamdani, Good Muslim, Bad Muslim. America, the Cold War and the roots of terror, Three Leaves Publishing, New York, 2005.

(11) Walter Russel Mead numeşte “jacksonieni”, cu referire la preşedintele american Andrew Jackson (1829-1837), ultranaţionaliştii care nu ezită să intervină în exterior dar care, contrariu neoconservatorilor, nu caută să se angajeze în nation building. Richard Cheney şi Donald Rumsfeld pot fi consideraţi “jacksonieni”.

(12) Hannah Arendt, « Peace or armistice in the Near East ? », în Review of Politics, Universitatea Notre-Dame, Indiana, ianuarie 1950.

Acest material a apărut în Le Monde diplomatique, noiembrie 2006.