În timp ce proiectul retragerii din Gaza divizează clasa politică israeliană şi mobilizează împotriva lui pe colonişti, autorităţile furnizează tacit un sprijin masiv la aproape o sută de colonii aşa-zis sălbatice din Cisiordania (West Bank), aşa cum a arătat-o cu puţin timp în urmă cotidianul Haaretz: armata le protejează, ministerul infrastructurii le asigură electricitatea, ministerul educaţiei finanţează grădiniţele de copii [în care au acces numai copiii evrei, nu şi cei palestinieni – n. tr.]. În paralel, coloniile “recunoscute” de Tel-Aviv continuă să se dezvolte şi armata duce o politică a pământului ars în Gaza. Toate aceste fapte confirmă că guvernul israelian, dispunând de susţinerea necondiţionată a administraţiei americane şi profitând de mutismul restului comunităţii internaţionale, inclusiv al Uniunii Europene, consideră “foaia de drum” hârtie mototolită. Ceea ce a asigurat de altminteri, în 6 octombrie [2004], Dov Weiglass, unul dintre principalii consilieri ai lui Ariel Şaron: planul de separare vizează “îngheţarea procesului politic pe o perioadă nedeterminată” şi împiedicarea creării unui stat palestinian. În tot acest timp, construcţia zidului de separaţie continuă în Cisiordania, tăind sate în două, izolându-i pe ţărani de pământurile lor, împiedicându-i pe tineri să ajungă la şcoală. Curtea Internaţională de Justiţie a condamnat aproape în unanimitate acest zid. Vor lua măsuri Naţiunile Unite pentru a aplica recomandările curţii şi a demola acest edificiu al urii?
Proiectul israelian de încarcerare a palestinienilor prin intermediul unui zid a făcut obiectul unei condamnări viguroase a Curţii Internaţionale de Justiţie, în 9 iulie 2004. Dar, în ciuda acestei dezavuări, guvernul lui Ariel Şaron continuă această construcţie într-un climat de violenţă accelerată, mai ales în Gaza.
Curtea, organul judiciar principal al ONU, fusese sesizată în 10 decembrie 2003 de către secretarul general al Naţiunilor Unite asupra unei cereri de părere consultativă emanând de la Adunarea Generală în următoarea chestiune: “Care sunt, la nivel juridic, consecinţele edificării zidului pe care Israelul, putere de ocupaţie, îl construieşte pe teritoriul palestinian ocupat, inclusiv în interiorul şi la linia de demarcaţie a Ierusalimului de Est, conform cu ceea ce este expus în raportul secretarului general, ţinându-se seama de regulile şi de principiile dreptului internaţional, mai cu seamă a patra convenţie de la Geneva din 1949 şi rezoluţiile consacrate acestei chestiuni de Consiliul de Securitate şi Adunarea generală?”
Forţa şi claritatea avizului pronunţat contrastează puternic cu atitudinea ambiguă a numeroase ţări occidentale. Curtea a trebuit să respingă numeroase argumente, mai ales provenind de la state europene, care tindeau s-o convingă să nu se pronunţe. Avizul consultativ pe care l-a dat în cele din urmă se dovedeşte de o importanţă capitală, căci aduce pe terenul dreptului căutarea unei soluţii la dramaticul conflict israelo-palestinian. Cu atât mai mult cu cât eşecul căii militare s-a consumat cu mult timp în urmă iar tentativele recente de reglare politică şi diplomatică bat pasul pe loc (1).
Naţiunile democratice construite pe primatul dreptului în relaţiile internaţionale aveau motiv să se bucure că se face apel la Curte, cauţiune judiciară la reglarea unei situaţii devenite haotice. Totuşi, n-a fost aşa. Şi, incapabile să se opună pronunţării avizului, anumite state au făcut totul pentru a împotmoli dezbaterile sub pretexte multiple.
Astfel, s-a ridicat argumentul incompetenţei, căci Adunarea Generală, la originea cererii avizului, n-ar avea ea însăşi compentenţa să statueze într-o chestiune în care a fost sesizat Consiliul de Securitate. Dacă acesta, cum a explicat Curtea, este investit cu responsabilitatea principală a menţinerii păcii, nu o exercită cu titlu de exclusivitate. El împarte această responsabilitate cu Adunarea Generală, care îşi exercita deci perfect funcţiile îngrijorându-se asupra aspectelor juridice ale unei situaţii atât de preocupantă pentru pace.
Un alt argument avansat: Adunarea Generală nu putea să se reunească în sesiune extraordinară pe baza rezoluţiei 377 (A) (V) (2) – care autorizează acest tip de reuniune în caz de carenţă a Consiliului de Securitate -, căci, aprobând “foaia de drum”, acesta din urmă şi-ar fi îndeplinit funcţia.
De fapt, un proiect de rezoluţie condamnând construcţia zidului fusese respins, în 14 octombrie 2003, de către Consiliul de Securitate pe motivul votului negativ al unuia dintre membrii săi permanenţi. Dat fiind că există o incapacitate a Consiliului de Securitate, Adunarea Generală are motive să se sesizeze.
Curtea a trebuit să respingă în egală măsură argumentul ţinând de caracterul presupus non juridic al chestiunii şi al naturii sale pretins politice. Ea a reamintit că aspectele politice şi juridice ale unei probleme internaţionale sunt strâns legate, şi că acest lucru nu o poate priva de competenţă.
Multe dintre marile puteri au mai încercat să convingă Curtea că este inoportun pentru ea să dea curs cererii de aviz. Dar, dacă dispune de putere discreţionară în materie, trebuie motive decisive pentru ca să refuze să se pronunţe. Obiecţia ridicată de Israel, conform căreia Curtea nu poate să tranşeze în privinţa diferendului său cu Palestina dacă Israelul se opune, n-a fost reţinută – construirea unui zid care are o incidenţă asupra păcii şi securităţii internaţionale nu ţine doar de relaţiile bilaterale dintre Israel şi Palestina. Ea interesează în mod direct Organizaţia Naţiunilor Unite, care asumă în privinţa Palestinei o responsabilitate permanentă născută din mandatul şi Rezoluţia relative la planul de partajare a Palestinei din 29 noiembrie 1947.
Un vot aproape unanim
În afara argumentelor de obstrucţie neacceptate, s-a susţinut şi faptul că un aviz consultativ ar fi impropriu, căci ar interfera cu eforturile de reglare politică în curs şi ar pune capăt procesului început cu “foaia de drum”. Sau că Înalta Curte nu ar dispune de informaţii pertinente privind situaţia pe teren şi ar trebui să renunţe la a se pronunţa. Curtea a susţinut însă că diferitele rapoarte ale Naţiunilor Unite, la care se adaugă informaţii din alte surse, constituiau elemente de apreciere fiabile asupra construcţiei zidului şi a consecinţelor sale umanitare şi socio-economice asupra populaţiei palestiniene.
Un alt argument a cărui enunţare lasă fără replică: inutilitatea avizului solicitat, având în vedere că Adunarea Generală declarase deja zidul ca fiind ilegal. Curtea a anunţat că nu ţinea de ea să decidă dacă Adunarea Generală avea realmente nevoie de avizul cerut. Acest organ avea întreaga abilitare de a decide în ceea ce priveşte nevoile proprii.
Ultimul argument, susţinut de către Israel: Palestina, responsabilă de acte de violenţă care au stat la originea zidului, n-ar avea cum să ceară Curţii să se pronunţe asupra unei situaţii la crearea cărea ea însăşi a contribuit. Dar, aşa cum a răspuns Curtea, Adunarea Generală a solicitat acest aviz – şi nu un stat sau o altă entitate. El va fi adresat Adunării Generale a ONU.
Astfel, Înalta Curte de Justiţie nu a căzut în nici una dintre numeroasele capcane care i-au fost întinse. Şi-a urmat drumul într-o manieră menită să acceadă la esenţial: consecinţele juridice ale construirii zidului separaţionist. Acest lucru a condus-o la retrasarea drumurilor dureroase şi întortocheate ale istoriei regiunii. Se detaşează ca puncte principale năruirea Imperiului otoman (3), statutul teritoriului sub mandat recunoscut Palestinei în 1922, numeroasele crize şi războaie care, din 1947 până în 1967 şi mai târziu, constituie trama politică a Orientului Apropiat.
Din acest ansamblu de elemente reiese că teritoriul în interiorul căruia se găseşte zidul contestat este un teritoriu aflat sub ocupaţie militară în sensul definit de dreptul internaţional, că în acest caz se aplică în consecinţă toate instrumentele juridice internaţionale privitoare la conflictele armate. Astfel, respectarea dreptului internaţional umanitar, definit şi explicat de regulamentul din La Haye din 1907 şi prin a patra Convenţie de la Geneva din 1949 se impune Israelului fără restricţie.
În aceeaşi direcţie, convenţiile internaţionale legate de drepturile persoanei – recunoscute de către Israel – au fost declarate ca aplicabile pe teritoriul palestinian ocupat. Totuşi, Tel-Avivul a pretins, dispreţuind valoarea universală a drepturilor omului, că aceste texte nu erau aplicabile decât în timp de pace, situaţia de război îndepărtându-le în favoarea dreptului umanitar. Curtea a delegitimat această teză periculoasă şi a confirmat faptul că protecţia garantată prin aceste convenţii nu încetează în timpul conflictului armat. Din această cauză, numeroasele violări juridice făcute prin construirea zidului şi regimului care îi este asociat sunt condamnabile din următoarele privinţe: extindere teritorială abuzivă, transferul populaţiei civile israeliene în teritoriu ocupat (prin implantarea de colonii), distrugerea şi rechiziţionarea de proprietăţi, oprelişti în calea libertăţii de circulaţie, deteriorarea condiţiilor socio-economice ale populaţiei palestiniene, etc.
Curtea respinge şi argumentele care ţin de securitatea şi legitima apărare pentru a justifica punerea în operă a zidului. Desigur, ea recunoaşte Israelului dreptul şi chiar datoria de a se proteja împotriva actelor de violenţă ucigaşă. Dar măsurile luate trebuie să fie în conformitate cu dreptul internaţional, şi Israelul nu are dreptul să se prevaleze, în acest caz, de dispoziţiile relative la dreptul natural la autoapărare (4), acesta nefiind operatoriu decât în caz de agresiune armată a unui stat împotriva altuia. Or, violenţele îndreptate împotriva Israelului nu sunt imputabile unui stat străin. Israelului i se pune în vedere propria sa responsabilitate în această situaţie, căci i se reaminteşte că violenţele au loc în interiorul unui teritoriu aflat sub controlul său.
Este respins în egală măsură şi argumentul “stării de necesitate”, care permite statului vizat să facă derogări de la drepturile garantate dacă nu dispune de alte mijloace pentru a se proceda. În ochii Curţii, construcţia zidului nu constituie singurul mod de protecţie aflat la dispoziţia Israelului.
În cele din urmă, şi acest aport este esenţial, Curtea pune în centrul avizului său dreptul popoarelor de autodeterminare şi face din aplicarea acestui principiu în conflictul israelo-palestinian condiţia unei păci juste şi durabile în regiune. Toate statele sunt invitate să i se conformeze cu stricteţe şi să faciliteze punerea sa în aplicare. Cum să nu notăm faptul că Înalta Curte de Justiţie a permise Palestinei să se exprime, în condiţiile în care, conform termenilor statutului său, doar statele şi organizaţiile internaţionale pot s-o facă. Acest lucru este cu atât mai remarcabil cu cât poziţiile în favoarea cauzei palestiniene au avut tendinţa mai degrabă să se restrângă de-a lungul procedurii (5).
La fine, construcţia de către Israel a zidului în teritoriile palestiniene ocupate este declarată ilegală. Statul are obligaţia să distrugă această lucrare, să abroge toate actele legislative şi reglementare aferente ei şi să confere reparaţii, în virtutea responsabilităţii sale juridice, toate daunele cauzate (6). Statele terţe se află în obligaţia de a nu recunoaşte situaţia ilicită creată astfel.
Reţinem votul cvasi-unanim al celor cinsprezece judecători în favoarea acestui aviz. O singură voce respins esenţialul textului, şi două voturi negative au fost înregistrate în privinţa obligaţiilor statelor terţe.
Chiar dacă avizurile Curţii nu au caracter constrângător, dreptul şi-a spus cuvântul, şi Adunarea Generală, ca şi comunitatea internaţională, dispun de acum de elemente susceptibile să le orienteze acţiunea viitoare. Este urgent să se continue acest drum, căci trebuie oprit, pe teren, ciclul fără sfârşit al violenţei oarbe şi să se disuadeze strategiile de anestezie politică al căror scop este împiedicarea creării unui stat palestinian viabil şi bun vecin cu Israelul (7). Dreptul nu este totuna cu politica, dar datoria noastră este ca dreptul să ajungă din urmă politica.
Note:
1) De semnalat iniţiativa numită “foaia de drum”, adoptată în 13 noiembrie 2003 prin rezoluţia nr. 1515 (2003) de către Consiliul de Securitate şi susţinută de cvartetul USA, UE, Federaţia Rusă şi ONU. Pentru acordul de la Geneva cităm Qadoura Fares, « L’accord de Genève, une fenêtre ouverte sur l’espoir », Le Monde diplomatique, decembrie 2003 ; Monique Chemillier-Gendreau, « Israël-Palestine, une paix fondée en droit », Le Monde diplomatique, ianuarie 2004.
(2) Intitulată « L’union pour le maintien de la paix ».
(3) A se citi Henry Laurens, « Comment l’Empire ottoman fut dépecé », Le Monde diplomatique, iunie 2003.
(4) Mai ales articolul 51 a Cartei ONU.
(5) Rezoluţia ES-10/13 cerând oprirea construcţiei zidului a fost adoptată cu 143 de voturi pentru (la care se adaugă 4 voturi împotrivă şi 13 abţineri) în timpul Adunării Generale din 27 octombrie 2003. Cea care avea în vedere cererea avizului consultativ n-a fost susţinută decât cu 90 de voturi (8 împotrivă şi 90 de abţineri).
(6) Asupra problematicii reparaţiilor datorate în urma dezastrelor de război, a se citi Monique Chemillier-Gendreau, « Dommages de guerre à géométrie variable », Le Monde diplomatique, octombrie 2003.
(7) A se citi Le Monde, 8 octombrie 2004.
Willy Jackson este consultant al Universităţii Paris VII Denis Diderot, unde ţine un curs.
Cf. versiunea în limba franceză.
Proiectul israelian de încarcerare a palestinienilor prin intermediul unui zid a făcut obiectul unei condamnări viguroase a Curţii Internaţionale de Justiţie, în 9 iulie 2004. Dar, în ciuda acestei dezavuări, guvernul lui Ariel Şaron continuă această construcţie într-un climat de violenţă accelerată, mai ales în Gaza.
Curtea, organul judiciar principal al ONU, fusese sesizată în 10 decembrie 2003 de către secretarul general al Naţiunilor Unite asupra unei cereri de părere consultativă emanând de la Adunarea Generală în următoarea chestiune: “Care sunt, la nivel juridic, consecinţele edificării zidului pe care Israelul, putere de ocupaţie, îl construieşte pe teritoriul palestinian ocupat, inclusiv în interiorul şi la linia de demarcaţie a Ierusalimului de Est, conform cu ceea ce este expus în raportul secretarului general, ţinându-se seama de regulile şi de principiile dreptului internaţional, mai cu seamă a patra convenţie de la Geneva din 1949 şi rezoluţiile consacrate acestei chestiuni de Consiliul de Securitate şi Adunarea generală?”
Forţa şi claritatea avizului pronunţat contrastează puternic cu atitudinea ambiguă a numeroase ţări occidentale. Curtea a trebuit să respingă numeroase argumente, mai ales provenind de la state europene, care tindeau s-o convingă să nu se pronunţe. Avizul consultativ pe care l-a dat în cele din urmă se dovedeşte de o importanţă capitală, căci aduce pe terenul dreptului căutarea unei soluţii la dramaticul conflict israelo-palestinian. Cu atât mai mult cu cât eşecul căii militare s-a consumat cu mult timp în urmă iar tentativele recente de reglare politică şi diplomatică bat pasul pe loc (1).
Naţiunile democratice construite pe primatul dreptului în relaţiile internaţionale aveau motiv să se bucure că se face apel la Curte, cauţiune judiciară la reglarea unei situaţii devenite haotice. Totuşi, n-a fost aşa. Şi, incapabile să se opună pronunţării avizului, anumite state au făcut totul pentru a împotmoli dezbaterile sub pretexte multiple.
Astfel, s-a ridicat argumentul incompetenţei, căci Adunarea Generală, la originea cererii avizului, n-ar avea ea însăşi compentenţa să statueze într-o chestiune în care a fost sesizat Consiliul de Securitate. Dacă acesta, cum a explicat Curtea, este investit cu responsabilitatea principală a menţinerii păcii, nu o exercită cu titlu de exclusivitate. El împarte această responsabilitate cu Adunarea Generală, care îşi exercita deci perfect funcţiile îngrijorându-se asupra aspectelor juridice ale unei situaţii atât de preocupantă pentru pace.
Un alt argument avansat: Adunarea Generală nu putea să se reunească în sesiune extraordinară pe baza rezoluţiei 377 (A) (V) (2) – care autorizează acest tip de reuniune în caz de carenţă a Consiliului de Securitate -, căci, aprobând “foaia de drum”, acesta din urmă şi-ar fi îndeplinit funcţia.
De fapt, un proiect de rezoluţie condamnând construcţia zidului fusese respins, în 14 octombrie 2003, de către Consiliul de Securitate pe motivul votului negativ al unuia dintre membrii săi permanenţi. Dat fiind că există o incapacitate a Consiliului de Securitate, Adunarea Generală are motive să se sesizeze.
Curtea a trebuit să respingă în egală măsură argumentul ţinând de caracterul presupus non juridic al chestiunii şi al naturii sale pretins politice. Ea a reamintit că aspectele politice şi juridice ale unei probleme internaţionale sunt strâns legate, şi că acest lucru nu o poate priva de competenţă.
Multe dintre marile puteri au mai încercat să convingă Curtea că este inoportun pentru ea să dea curs cererii de aviz. Dar, dacă dispune de putere discreţionară în materie, trebuie motive decisive pentru ca să refuze să se pronunţe. Obiecţia ridicată de Israel, conform căreia Curtea nu poate să tranşeze în privinţa diferendului său cu Palestina dacă Israelul se opune, n-a fost reţinută – construirea unui zid care are o incidenţă asupra păcii şi securităţii internaţionale nu ţine doar de relaţiile bilaterale dintre Israel şi Palestina. Ea interesează în mod direct Organizaţia Naţiunilor Unite, care asumă în privinţa Palestinei o responsabilitate permanentă născută din mandatul şi Rezoluţia relative la planul de partajare a Palestinei din 29 noiembrie 1947.
Un vot aproape unanim
În afara argumentelor de obstrucţie neacceptate, s-a susţinut şi faptul că un aviz consultativ ar fi impropriu, căci ar interfera cu eforturile de reglare politică în curs şi ar pune capăt procesului început cu “foaia de drum”. Sau că Înalta Curte nu ar dispune de informaţii pertinente privind situaţia pe teren şi ar trebui să renunţe la a se pronunţa. Curtea a susţinut însă că diferitele rapoarte ale Naţiunilor Unite, la care se adaugă informaţii din alte surse, constituiau elemente de apreciere fiabile asupra construcţiei zidului şi a consecinţelor sale umanitare şi socio-economice asupra populaţiei palestiniene.
Un alt argument a cărui enunţare lasă fără replică: inutilitatea avizului solicitat, având în vedere că Adunarea Generală declarase deja zidul ca fiind ilegal. Curtea a anunţat că nu ţinea de ea să decidă dacă Adunarea Generală avea realmente nevoie de avizul cerut. Acest organ avea întreaga abilitare de a decide în ceea ce priveşte nevoile proprii.
Ultimul argument, susţinut de către Israel: Palestina, responsabilă de acte de violenţă care au stat la originea zidului, n-ar avea cum să ceară Curţii să se pronunţe asupra unei situaţii la crearea cărea ea însăşi a contribuit. Dar, aşa cum a răspuns Curtea, Adunarea Generală a solicitat acest aviz – şi nu un stat sau o altă entitate. El va fi adresat Adunării Generale a ONU.
Astfel, Înalta Curte de Justiţie nu a căzut în nici una dintre numeroasele capcane care i-au fost întinse. Şi-a urmat drumul într-o manieră menită să acceadă la esenţial: consecinţele juridice ale construirii zidului separaţionist. Acest lucru a condus-o la retrasarea drumurilor dureroase şi întortocheate ale istoriei regiunii. Se detaşează ca puncte principale năruirea Imperiului otoman (3), statutul teritoriului sub mandat recunoscut Palestinei în 1922, numeroasele crize şi războaie care, din 1947 până în 1967 şi mai târziu, constituie trama politică a Orientului Apropiat.
Din acest ansamblu de elemente reiese că teritoriul în interiorul căruia se găseşte zidul contestat este un teritoriu aflat sub ocupaţie militară în sensul definit de dreptul internaţional, că în acest caz se aplică în consecinţă toate instrumentele juridice internaţionale privitoare la conflictele armate. Astfel, respectarea dreptului internaţional umanitar, definit şi explicat de regulamentul din La Haye din 1907 şi prin a patra Convenţie de la Geneva din 1949 se impune Israelului fără restricţie.
În aceeaşi direcţie, convenţiile internaţionale legate de drepturile persoanei – recunoscute de către Israel – au fost declarate ca aplicabile pe teritoriul palestinian ocupat. Totuşi, Tel-Avivul a pretins, dispreţuind valoarea universală a drepturilor omului, că aceste texte nu erau aplicabile decât în timp de pace, situaţia de război îndepărtându-le în favoarea dreptului umanitar. Curtea a delegitimat această teză periculoasă şi a confirmat faptul că protecţia garantată prin aceste convenţii nu încetează în timpul conflictului armat. Din această cauză, numeroasele violări juridice făcute prin construirea zidului şi regimului care îi este asociat sunt condamnabile din următoarele privinţe: extindere teritorială abuzivă, transferul populaţiei civile israeliene în teritoriu ocupat (prin implantarea de colonii), distrugerea şi rechiziţionarea de proprietăţi, oprelişti în calea libertăţii de circulaţie, deteriorarea condiţiilor socio-economice ale populaţiei palestiniene, etc.
Curtea respinge şi argumentele care ţin de securitatea şi legitima apărare pentru a justifica punerea în operă a zidului. Desigur, ea recunoaşte Israelului dreptul şi chiar datoria de a se proteja împotriva actelor de violenţă ucigaşă. Dar măsurile luate trebuie să fie în conformitate cu dreptul internaţional, şi Israelul nu are dreptul să se prevaleze, în acest caz, de dispoziţiile relative la dreptul natural la autoapărare (4), acesta nefiind operatoriu decât în caz de agresiune armată a unui stat împotriva altuia. Or, violenţele îndreptate împotriva Israelului nu sunt imputabile unui stat străin. Israelului i se pune în vedere propria sa responsabilitate în această situaţie, căci i se reaminteşte că violenţele au loc în interiorul unui teritoriu aflat sub controlul său.
Este respins în egală măsură şi argumentul “stării de necesitate”, care permite statului vizat să facă derogări de la drepturile garantate dacă nu dispune de alte mijloace pentru a se proceda. În ochii Curţii, construcţia zidului nu constituie singurul mod de protecţie aflat la dispoziţia Israelului.
În cele din urmă, şi acest aport este esenţial, Curtea pune în centrul avizului său dreptul popoarelor de autodeterminare şi face din aplicarea acestui principiu în conflictul israelo-palestinian condiţia unei păci juste şi durabile în regiune. Toate statele sunt invitate să i se conformeze cu stricteţe şi să faciliteze punerea sa în aplicare. Cum să nu notăm faptul că Înalta Curte de Justiţie a permise Palestinei să se exprime, în condiţiile în care, conform termenilor statutului său, doar statele şi organizaţiile internaţionale pot s-o facă. Acest lucru este cu atât mai remarcabil cu cât poziţiile în favoarea cauzei palestiniene au avut tendinţa mai degrabă să se restrângă de-a lungul procedurii (5).
La fine, construcţia de către Israel a zidului în teritoriile palestiniene ocupate este declarată ilegală. Statul are obligaţia să distrugă această lucrare, să abroge toate actele legislative şi reglementare aferente ei şi să confere reparaţii, în virtutea responsabilităţii sale juridice, toate daunele cauzate (6). Statele terţe se află în obligaţia de a nu recunoaşte situaţia ilicită creată astfel.
Reţinem votul cvasi-unanim al celor cinsprezece judecători în favoarea acestui aviz. O singură voce respins esenţialul textului, şi două voturi negative au fost înregistrate în privinţa obligaţiilor statelor terţe.
Chiar dacă avizurile Curţii nu au caracter constrângător, dreptul şi-a spus cuvântul, şi Adunarea Generală, ca şi comunitatea internaţională, dispun de acum de elemente susceptibile să le orienteze acţiunea viitoare. Este urgent să se continue acest drum, căci trebuie oprit, pe teren, ciclul fără sfârşit al violenţei oarbe şi să se disuadeze strategiile de anestezie politică al căror scop este împiedicarea creării unui stat palestinian viabil şi bun vecin cu Israelul (7). Dreptul nu este totuna cu politica, dar datoria noastră este ca dreptul să ajungă din urmă politica.
Note:
1) De semnalat iniţiativa numită “foaia de drum”, adoptată în 13 noiembrie 2003 prin rezoluţia nr. 1515 (2003) de către Consiliul de Securitate şi susţinută de cvartetul USA, UE, Federaţia Rusă şi ONU. Pentru acordul de la Geneva cităm Qadoura Fares, « L’accord de Genève, une fenêtre ouverte sur l’espoir », Le Monde diplomatique, decembrie 2003 ; Monique Chemillier-Gendreau, « Israël-Palestine, une paix fondée en droit », Le Monde diplomatique, ianuarie 2004.
(2) Intitulată « L’union pour le maintien de la paix ».
(3) A se citi Henry Laurens, « Comment l’Empire ottoman fut dépecé », Le Monde diplomatique, iunie 2003.
(4) Mai ales articolul 51 a Cartei ONU.
(5) Rezoluţia ES-10/13 cerând oprirea construcţiei zidului a fost adoptată cu 143 de voturi pentru (la care se adaugă 4 voturi împotrivă şi 13 abţineri) în timpul Adunării Generale din 27 octombrie 2003. Cea care avea în vedere cererea avizului consultativ n-a fost susţinută decât cu 90 de voturi (8 împotrivă şi 90 de abţineri).
(6) Asupra problematicii reparaţiilor datorate în urma dezastrelor de război, a se citi Monique Chemillier-Gendreau, « Dommages de guerre à géométrie variable », Le Monde diplomatique, octombrie 2003.
(7) A se citi Le Monde, 8 octombrie 2004.
Willy Jackson este consultant al Universităţii Paris VII Denis Diderot, unde ţine un curs.
Cf. versiunea în limba franceză.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu